Sextus Pompeius – Cel mai mare pirat al antichităţii
În luptele interne care au sfâşiat Roma după asasinarea lui Cezar, unul dintre fiii lui Pompeius (numit Cneius, ca şi tatăl său) şi-a găsit moartea. Fratele său mai mare, Sextus, pe atunci în vârstă de treizeci de ani, îşi dădu seama că, în uriaşa încleştare care opunea pe Octavian (viitorul împărat August) adversarilor lui Cezar, trebuie să procedeze cu multă prudenţă. Cu câţiva tovarăşi de arme începu să practice pirateria şi intră în legătură cu vechii piraţi pe care tatăl său îi cruţase. Când socotea că acest lucru nu este primejdios, îşi dezvăluia identitatea;mulţi dintre bătrânii tâlhari ai mărilor îl urmară, alţii îi trimiseră pe fiii lor.
Încetul cu încetul, profitând de situaţia tulbure de la Roma, Sextus Pompeius reuşi să-şi clădească un puternic imperiu maritim, bazat pe flota sa condusă de marinari încercaţi şi pe posesiunea insulelor Sicilia, Corsica şi Sardinia. Câtva timp dominaţia sa se întinse şi asupra coastelor adriatice, mulţumită ajutorului primit din partea lui Aeneus Domitius Ahenobarbus şi a celor şaptezeci de nave ale sale;Ahenobarbus era un amiral strălucit şi-şi dovedise cu prisosinţă calităţile de strateg naval obţinând o categorică victorie asupra flotei romane lângă Brundisium (Brindisi). Numai că această biruinţă nu avu urmări mai însemnate, deoarece în acelaşi timp aliatul său, Brutus, suferise o grea înfrângere cu armata de uscat. Lui Ahenobarbus nu-i mai rămase altceva de făcut decât să se alieze cu Sextus Pompeius. Se părea că pentru piraţii din Mediterană sosiseră din nou vremuri de aur.
Octavian îşi dădu repede seama de primejdia pe care o constituia puternica flotă piraterească a lui Sextus Pompeius. Abil politician şi excelent organizator, atrase de partea lui pe unul dintre cei mai capabili subalterni ai lui Sextus – pe piratul grec Menodor – mituindu-l cu o sumă uriaşă şi acordându-i cetăţenia romană şi calitatea de patrician. Cum ştia că romanii nu erau marinari pricepuţi, eliberă două mii de sclavi originari din regiunile Orientului Apropiat şi-i repartiză la conducerea navelor sub comanda amiralului Calvisius Sabinus, căruia îi repartiză de asemenea douăzeci de mii de sclavi pentru vâslitul la galere.
Toate aceste măsuri se dovediră însă prea puţin eficace. Sextus Pompeius evita cu abilitate o luptă decisivă. În acelaşi timp vasele sale, care îşi aveau bazele în Sicilia, capturau transporturile de cereale din Egipt, astfel că la Roma pâinea atinse din nou preţuri uriaşe. Poporul cerea rezolvarea grabnică a conflictului, tot aşa şi locuitorii oraşelor de coastă ale căror rude luptau în parte pe navele piraţilor şi în parte pe cele ale flotei romane. Pentru toate aceste motive – la care se adaugă şi unul eminamente politic:de a împiedica o alianţă între Sextus şi Antonius – Octavian începu tratative cu comandantul suprem al flotei piraţilor. Şi iată-i, în vara anului 39 î.Hr., pe ţărmul golfului Neapole, la Misenum, pe piratul Sextus Pompeius şi pe viitorul împărat August la aceeaşi „masă de tratative“, cum se spune în zilele noastre.
După unele surse, Menodor (între timp, sătul de viaţa prea liniştită, piratul grec fugise de la Roma lăsând baltă bogăţii şi onoruri şi se întorsese la Sextus, aducând cu el şi câteva galere romane răpite pe drum…) l-ar fi sfătuit pe Sextus să nu respecte înţelegerea şi, cu prilejul banchetului ce urma să aibă loc la Misenum, să-i aresteze pe Octavian şi pe ofiţerii acestuia, lipsindu-i astfel pe adversari de conducere. Dar Sextus, fiu demn al tatălui său, ar fi răspuns: „Un Menodor îşi poate îngădui să-şi calce cuvântul, un Pompeius însă nu“. Scena aceasta nu este istoriceşte verificată, dar fapt este că, după prima trădare, Sextus nu i-a mai acordat lui Menodor încredere deplină, deşi se pare că acesta din urmă l-a slujit cu credinţă până la sfârşit.
Misenum a însemnat o nouă biruinţă pentru Sextus;tratatul statua încetarea stării de război şi-i recunoştea ca guvernator al insulelor Sardinia, Corsica şi Sicilia. Din averea tatălui său, Sextus primea circa şaptesprezece milioane de drahme, împreună cu toate onorurile datorate familiei sale, de asemenea oamenii lui erau amnistiaţi şi reintegraţi în slujbele lor, în afară de cei care participaseră la asasinarea lui Cezar.
Poporul a primit cu multă bucurie tratatul. Cei din Neapole şi din Pozzuoli se aruncară în mare, înotând în întâmpinarea galerelor lui Sextus, pentru a-şi căuta rudele şi prietenii. „Unii dintre ei, scrie Dio Cassius, avură surpriza să găsească în viaţă rude îndepărtate şi prieteni şi fură cuprinşi de o bucurie fără seamăn. Alţii, întâlnind pe neaşteptate oameni pe care îi credeau morţi de mult, nu-şi credeau ochilor… şi bucuria, întrecând orice margini, umplea ochii de lacrimi.“
Tratatul de la Misenum stabilea un fel de triumvirat alcătuit din Octavian, Antonius şi Sextus Pompeius. Acesta din urmă însă, prost sfătuit de către adjuncţii săi – mai interesaţi în activitatea piraterească decât în consolidarea avantajelor obţinute la Misenum – profită de o încălcare neînsemnată a clauzelor tratatului de către Octavian şi începu să prade coastele Italiei, capturând din nou transporturile de cereale. Această nerespectare a libertăţii de navigaţie stabilită la Misenum îl făcu pe Octavian să treacă la contramăsuri drastice. Îl înlătură de la conducerea flotei pe Calvisius Sabinus, care se dovedise şovăitor, şi-l numi pe Agrippa comandant suprem.
Agrippa Vipsanius elaborase un nou tip de navă, cu bordul înălţat, prevăzută cu turnuri şi cu un blindaj menit s-o ocrotească de loviturile de berbec;de asemenea, ea avea un dispozitiv special de abordare a navelor duşmane, astfel încât să se ajungă la o luptă corp la corp, în care să poată fi valorificată superioritatea trupelor romane regulate faţă de piraţi. Noile nave fură construite la Cuma, în peninsula Misenum;în câteva ciocniri mai mărunte, ele se dovediră superioare navelor piratereşti şi Agrippa hotărî să provoace o bătălie decisivă. Ea se desfăşură la 3 septembrie al anului 36 î.e.n., în largul coastei nordice a Siciliei, sfârşindu-se cu o înfrângere categorică a flotei piraţilor. Sextus Pompeius abia reuşi să scape fugind, cu cele şaptesprezece nave care-i rămăseseră, în Mediterană orientală.
Despre ultima perioadă a vieţii lui Sextus Pompeius, informaţiile sunt contradictorii. Nu este nici până astăzi lămurit de ce nu s-a aliat cu Antonius, în lupta acestuia împotriva lui Octavian. În anul 35 î.Hr., părăsit de prietenii vechi şi trădat de aliaţii mai noi, este ucis de asasini de profesie, care sperau să obţină astfel o recompensă. (Numai patru ani mai târziu, când Antonius şi Cleopatra suferiră greaua înfrângere de la Actium, avură toate motivele să regrete acest asasinat, de care probabil că nu erau complet străini…) Astfel sfârşi, la vârsta de patruzeci de ani, cel pe care istoricii l-au poreclit pe bună dreptate “cel mai mare pirat al antichităţii”.
Horia Matei, Piraţi şi corsari, Ed. Universal Dalsi, 1996, pag. 40-43
sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/11/23/sextus-pompeius-cel-mai-mare-pirat-al-antichitatii/
