Secretele artistului Ochialbi care i-a încântat pe ţarul Rusiei, şahul Persiei şi pe preşedintele Franţei

Născut la Ploieşti, dintr-o fostă familie de robi, pianistul şi violonistul Gheorghe Ochialbi şi-a desfăşurat activitatea muzicală preponderent peste hotare. La curtea ţarului Nicolae al II-lea era considerat „cel mai talentat dirijor şi muzicant pe care l-a cunoscut şi l-a iubit vechiul Petersburg“. A murit de inimă rea, de dorul soţiei şi al copiilor

Născut la Ploieşti, pe 1 februarie 1870, Gheorghe Ochialbi a fost fiul celebrului violonist al epocii Năstase Ochialbi, unul dintre cei mai influenţi lăutari din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Născut ca rob pe un domeniu boieresc în 1835, în Bucureşti, Năstase Ochialbi creează primul stil definitoriu „bucureştenesc-lăutăresc” din istoria folclorului muzical românesc.

O perioadă, cobzarul tarafului lui Nicolae Ochialbi este chiar Anton Pann, proaspăt concediat din funcţia de profesor la Râmnicu Vâlcea care îşi câştiga noaptea existenţa ca lăutar.

Devenit vătaf peste toţi lăutarii din Bucureşti - îşi împarte activitatea între Ploieşti şi Capitală -, Năstase Ochialbi şi taraful său „Ochialbi“ este imortalizat în 1860 de o reuşită acuarelă a lui Carol Popp de Szathmary, cel mai în vogă fotograf al epocii.

Taraful Ochialbi, pastelul lui Carol Popp de Szathmary. În dreapta, vătaful tarafului, Năstase Ochialbi, cu o haină tivită cu blană de samur. FOTO Muzeul Naţional de Artă Bucureşti

Cu astfel de origini, destinul lui Gheorghe Ochialbi nu putea fi altul decât de muzician. Se remarcă iniţial ca pianist, în apariţii publice în 1877, la vârsta de numai 7 ani, iar din 1880 începe să studieze vioara, în particular, cu profesorul Iulius Wiest de la Conservatorul din Bucureşti.

La doar 15 ani, Gheorghe îşi vede tipărită prima sa sa compoziţie, sârba „Ochi negri”, iar 10 ani mai târziu cântă deja la Ateneu, în folosul Societăţii Istorice a Studenţilor în Litere, unde îi are ca parteneri pe violoncelistul Constantin Dimitrescu, baritonul Aurel Eliade şi tenorul Hariton Ştefănescu.

O carieră internaţională

În 1896 se alătură tarafului lui Nicolae Matache, unde îşi aprofundează repertoriul popular şi merge în primul său turneu peste hotare.

În 1897, un angajament al lui Matache la Petersburg îl aduce aici şi pe George Ochialbi. Talentul său extraordinar îl face remarcat de ţarul Nicolae al II-lea care, în semn de preţuire, îi dăruieşte un ceas cu brăţara de aur pentru o compoziţie originală. Câteva luni mai târziu, taraful lui Nicolae Matache, cu Ochialbi solist la vioară, cântă la o recepţie în faţa preşedintelui Felix Faure al Republicii Franceze, o lucrare nouă a compozitorului: „Marşul franco-rus”. Prestaţia sa este şi de data aceasta premiată, cu medalia de merit şi un ac cu stema şi drapelele francez şi rus de la cele două guverne.

Tot în 1897, Gheorghe Ochialbi scrie piesa pentru pian „Moscova” şi îşi alcătuieşte o orchestră proprie de 35 de persoane. Printre instrumentiştii adunaţi din toate ţările Europei (în special germani, cehi şi austrieci), se aflau şi o serie de virtuozi români: Dimitrie Crăciunescu (vioară), Mitică Rădulescu (vioară), Ion Goleac (contrabas).

Este momentul din care Ochialbi va cânta în cariera sa numai la vioară, angajându-l ca pianist pe celebrul virtuoz german Koban.

În 1899 primeşte în semn de preţuire, de la compozitorul rus Aleksandr Glazunov, o tabacheră de aur şi un ordin foarte rar de la Mozaffar Ed-Din, şahul Persiei.

În 1913 avea peste 100 de lucrări publicate şi este înscris în Societatea Autorilor, Compozitorilor şi Editorilor de Muzică de la Paris.

„Vis de amor român” (publicat la Hamburg), „Mica Conversaţie” (Barcelona), „Răspuns la mica conversaţie”, „Un sărut românesc”, „Un tur de vals”, „Irena”, „Valsul ursului”, „Noapte misterioasă”, „Fluturi de noapte”, „Visul unei baiadere” sunt doar câteva dintre lucrările publicate. Ochialbi scrie şi câteva lucrări de proporţii, clădite pe melodii populare: „Suite la Românescu”, „Patria mea” şi „Scene pitoreşti române”, demonstrându-i calităţile de orchestrator şi simfonist.

Lucrările sale clasice în spiritul folclorului, au devenit izvor „popular” de inspiraţie pentru compozitorii de mai târziu.

Din păcate, puţine din lucrările sale de muzică uşoară („cafe concert-chantant”) tipărite au circulat la noi, iar cele populare s-au răspândit pe calea lăutarilor. Contribuţia şi succesele calitative pe care muzica lăutărească le-a realizat prin Ochialbi au fost însă decisive pentru muzica românească.

Moare regretat în Rusia

Gheorghe Ochialbi moare subit în ziua de 8 decembrie 1916, la Petersburg, în Rusia. Ziarul „Novoie Vremja” din 9 decembrie scria în necrologul publicat imediat după deces:

„Renumitul compozitor şi talentat dirijor Ochialbi, a murit pe neaşteptate la 8 decembrie. Acesta a fost cel mai talentat dirijor şi muzicant pe care l-a cunoscut şi l-a iubit vechiul Petersburg. Ochialbi a murit de durere: soţia şi copiii i-au rămas în Bucureşti, unde le era casa. Acolo au rămas şi după ocuparea capitalei României de către nemţi, această grozăvie nu a suportat-o inima minunatului muzicant“.