Regina Fecioară: politică, religie, controverse

Elisabeta I a fost prima femeie care și-a câștigat un loc de frunte în cercul restrâns al figurilor emblematice ale istoriei, înainte de țarina Ecaterina a II-a, de împărăteasa Maria Tereza sau de regina Victoria. Ultimul monarh al dinastiei Tudorilor a condus Anglia și Irlanda din 1558, până la moartea ei, în anul 1603. Numele Elisabetei I este sinonim cu epoca sa – dar cu toate că i-au fost dedicate nerenumărate cărți pe parcursul anilor, imaginea lăsată posterității este în continuare contradictorie și controversată.

Născută în anul 1533, Elisabeta a fost fiica lui Henric al VIII-lea și a Annei Boleyn, a doua soție a regelui. Când mama ei a rămas însărcinată, Henric era căsătorit cu Catherine, fiica regelui Ferdinand de Aragon și a reginei Isabella de Castilla. Sora mai mică a unei foste amante a regelui, Mary Boleyn, Anne a ajuns la curtea Angliei ca domnișoară de onoare a reginei Catherine. Crescută și educată la curtea Margaretei de Austria, Anne nu era o frumusețe deosebită, însă strălucea prin personalitate, eleganță și rafinament, reușind să-l cucerească pe Henric și să evite soarta celorlalte amante regale, abandonate și căsătorite cu vreun nobil de la țară.

Henric al VIII-lea aştepta să i se nască un băiat...

Femeie extrem de șireată, Anne a știut cum să speculeze regretele regelui, care nu avea un fiu legitim cu Catherine, și l-a determinat pe Henric să anuleze căsătoria cu prințesa spaniolă și să o ia pe ea de soție. Acest eveniment avea să conducă la separarea Bisericii Angliei de Roma. Henric a încercat timp de mulţi ani, însă fără succes, să-l convingă pe papa Clement al VII-lea să anuleze căsătoria cu Catherine. Vreme de șase ani, cei mai importanți teologi ai Europei Occidentale au dezbătut această problemă, iar capetele încoronate au făcut presiuni la Roma, susținând una dintre cele două cauze. Anne a rămas însărcinată la sfârșitul anului 1532, forțându-l pe rege să ia o decizie. Din câte se pare, Henric s-a căsătorit cu Anne la sfârșitul lunii ianuarie 1533, fiind bigam până în luna mai, când arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Cranmer, a anulat oficial căsătoria acestuia cu Catherine.

Însărcinată în luna a șasea, Anne a fost încoronată regină a Angliei la 1 iunie, printr-o ceremonie fastuoasă, desfășurată în mijlocul unei atmosfere ostile, opinia publică engleză fiind în continuare favorabilă soției legitime. Însă lui Henric nu-i păsa. Asigurat de toți medicii și astrologii consultați că noua sa soție îi va dărui un fiu, regele aștepta cu nerăbdare nașterea moștenitorului său, pentru care alesese numele Eduard. Anne a născut pe 7 septembrie un copil perfect sănătos. Singura „problemă”:era o fată. Botezată după mama lui Henric al VIII-lea, Elisabeta de York, tânăra prințesă avea să fie declarată nelegitimă după mai puțin de trei ani, când căsătoria părinților ei a fost anulată, iar mama ei executată.

Anii de domnie ai Mariei Tudor, „Bloody Mary”, foarte periculoşi pentru Elisabeta

La moartea lui Henric al VIII-lea, în 1547, moștenirea sa politică și religioasă era extrem de complicată, soarta protestantismului englez fiind departe de a fi decisă. Henric a fost urmat la tron de fiul mult dorit, Eduard al VI-lea, dăruit de cea de-a treia soție, Jane Seymour. Urcat pe tron la numai nouă ani, bolnăviciosul Eduard a murit la vârsta de 15 ani, fiind urmat la tron de verișoara sa Jane Grey, fiica Mariei Tudor, sora cea mică a lui Henric al VII-lea, care a fost regină timp de numai nouă zile, fiind executată și înlocuită cu Maria, fiica cea mare a lui Henric și a Catherinei de Aragon. Fire rigidă și încăpățânată, Maria avea 17 ani când s-a născut sora ei vitregă, Elisabeta. Ea nu a acceptat niciodată nulitatea căsătoriei mamei sale, pe care o considera singura regină legitimă a Angliei, așa cum exista o singură Biserică, cea de la Roma. Cei cinci ani ai domniei sale (1553-1558) au reprezentat o adevărată restaurație a catolicismului în Anglia, iar regina nu a ezitat să ordone execuția câtorva sute de opozanți religioși, câștigând astfel porecla de „Bloody Mary” („Maria cea Sângeroasă”).

Anii domniei Mariei au fost cei mai periculoși din viața Elisabetei. Acuzată de complicitate la un complot împotriva reginei, ea a fost închisă în Turnul Londrei, soarta ei depinzând de generozitatea surorii vitrege. Cu toate acestea, Elisabeta s-a opus vehement tuturor încercărilor Mariei de a o căsători cu un prinț catolic. Bolnavă, cel mai probabil de un cancer uterin, și fără moștenitori, Maria spera că în acest fel va asigura continuitatea restaurației catolice și după ce sora ei îi va urma la tron. La urcarea pe tron, în noiembrie 1558, Elisabeta s-a dovedit prudentă și nu a lăsat pe nimeni să cunoască adevăratele intenții ale domniei sale. Cu toate acestea, noua regină era nevoită să ia câteva decizii care nu puteau fi amânate și de care depindea soarta Angliei. Supușii săi așteptau ca Elisabeta să hotărască menținerea Angliei în cadrul Bisericii Catolice sau separarea de Roma;continuarea războiului cu Franța sau acceptarea pierderii orașului Calais;păstrarea alianței cu Spania sau o eventuală apropiere de Franța;precum și alegerea unui soț.

Calea de mijloc a reformei religioase elisabetane

Decizia Elisabetei de a rupe definitiv legătura cu Biserica Romei a fost legată atât de convingerile sale religioase și de educația strict protestantă, cât și de problemele de legitimitate. Biserica Catolică nu a acceptat niciodată anularea căsătoriei dintre Henric al VIII-lea și Catherine de Aragon, în consecință nu a acceptat niciodată legitimitatea căsătoriei mamei ei și dreptul său la tronul Angliei. În plus, toți susținătorii importanți ai reginei erau protestanți. Cu toate acestea, decizia nu era una ușoară. Desprinderea de Roma însemna și abandonarea alianței cu Spania, foarte importantă în conflictele cu Franța și Scoția.

O chestiune spinoasă în epocă o reprezenta aspectul reformei religioase. Pe vremea lui Henric al VIII-lea, Parlamentul l-a numit pe rege „cap suprem” al Bisericii din Anglia, însă dogma catolică a rămas intactă. Între timp, protestantismul englez s-a schimbat radical și ca urmare a exilului liderilor săi, în timpul domniei Mariei I, și a contactelor cu teologii reformatori din Elveția și Germania. La începutul domniei Elisabetei erau dezbătute aprig numeroase probleme teologice, printre care transsubstanțierea (prefacerea miraculoasă a pâinii și a vinului din euharistie în trupul și sângele Hristos), existența purgatoriului, cultul relicvelor și al statuilor, căsătoria preoților, ornamentele liturgice, rugăciunile pentru morți etc. Forma finală a reformei religioase elisabetane a fost decisă în urma unor deliberări repetate ale Parlamentului, opinia personală a reginei sau credința ei nefiind elementul determinant. Elisabeta detesta anumite aspecte ale catolicismului, din pricina cărora avusese de suferit în timpul domniei Mariei, însă avea oroare de preoții căsătoriți și îi plăcea fastul liturghiei, nefiind deloc atrasă de austeritatea calvină.

În 1559, Parlamentul a promulgat „Legea Supremației”, care rupea definitv legăturile cu Roma și o numea pe Elisabeta „guvernator suprem” al Bisericii Angliei, nu „cap suprem”, precum tatăl ei. Această diferență pare una strict formală, însă în practică însemna că regina nu putea să introducă niciun element nou de reformă religioasă fără acord parlamentar. În esență, această reglementare urmărea o cale de mijloc, între dogma catolică și severitatea calvină. Deloc surprinzător, legea i-a nemulțumit atât pe catolici, cât și pe protestanții intransigenți, care vor fi numiți puritani. Primii nu puteau să accepte înlăturarea supremației papale, iar cei din urmă considerau că obiectele și formele de cult moștenite de la catolicism reprezentau niște superstiții.

Maria, regina scoțienilor, emite pretenţii la coroana Angliei

În anul în care Parlamentul decidea ruperea legăturilor cu Roma, contextul internațional nu era deloc favorabil Angliei. În 1559, Spania și Franța au pus capăt unui conflict de 65 de ani pentru controlul Italiei, apropierea dintre cele două puteri fiind materializată de căsătoria dintre Filip al II-lea și Elisabeta de Valois, fiica cea mare a regelui Henric al II-lea. Elisabeta rămânea fără niciun aliat, în condițiile în care verișoara ei, Maria Stuart, regina Scoției, emitea pretenții la coroana Angliei. Urcată pe tron la numai o săptămână de la naștere, tânăra regină catolică a scoțienilor se bucura de sprijinul socrului ei, regele Franței, la curtea căruia a crescut de la vârsta de 5 ani.

Decesul regelui Henric al II-lea, în vara anului 1559, a transformat-o pe Maria Stuart în regină a Franței, după încoronarea soțului ei, Francisc al II-lea. Pentru prima și singura dată în istorie, Franța și Scoția erau unite sub aceeași conducere, iar pretențiile Mariei la tronul Angliei păreau o amenințare iminentă. Cunoscută pentru caracterul ei șovăielnic, Elisabeta a reacționat în acest context cu o energie surprinzătoare. Ea a acceptat solicitările lorzilor protestanți scoțieni și a trimis o armată pentru a „proteja independența Scoției”. Elisabeta a fost extrem de norocoasă. În 1560, tulburările religioase care au afectat Franța și decesul lui Francisc al II-lea au lăsat-o pe Maria fără niciun sprijin. Întoarsă în Scoția, ea nu s-a bucurat de simpatia supușilor, fiind nevoită să abdice în 1568, în favoarea fiului ei Iacob, și să se refugieze în Anglia. Acuzată de conspirație și trădare împotriva verișoarei sale, Maria a fost executată în 1587, după o lungă încarcerare în Turnul Londrei.

Zorii expansiunii imperiale engleze

Elisabeta I a fost un personaj complex și plin de contraste. Era impulsivă, dar capabilă și de reținere și disimulare;șovăielnică, dar și extrem de hotărâtă în anumite momente;orgolioasă și autoritară, dar îi plăcea să stea de vorbă cu servitorii, dând dovadă de o naturalețe surpinzătoare;moștenise de la tatăl ei o violență a limbajului și a gesturilor ieșită din comun (înjura ca un birjar și își bătea frecvent domnișoarele de onoare), dar avea și gesturi extrem de tandre cu cei apropiați.

Regina se îmbolnăvea des, suferea frecvent de intoxicații alimentare (explicabile în condițiile de igienă ale epocii), dar și de febră, abcese, dureri de cap, bronșite sau dureri reumatice. Dantura ei era într-o stare deplorabilă și îi provoca dureri insuportabile. Încă din 1562, în urma unei suferințe grele, și-a pierdut tot părul și purta perucă. Cu toate acestea, într-o vreme când majoritatea oamenilor nu depășeau 50 de ani, Elisabeta a trăit 71. În ciuda numeroaselor oferte primite, Elisabeta a refuzat să se căsătorească. Deși a fost poreclită „Regina Fecioară”, relația extrem de apropiată cu lordul Robert Dudley, care a rămas favoritul ei timp de 30 de ani, până la moartea lui, era un subiect de bârfă preferat, atât pentru supușii ei, cât și pentru capetele încoronate din toată Europa.

Elisabeta și-a pus amprenta asupra unei ere, o adevărată „epocă de aur” a culturii engleze, ilustrată de personalități remarcabile, precum William Shakespeare, Christopher Marlowe, Walter Raleigh sau Francis Bacon. De asemenea, domnia Elisabetei a marcat zorii expansiunii imperiale engleze. Interesul englezilor pentru bogățiile Americii i-a adus în conflict cu superputerea navală a epocii, Spania. Atacurile tot mai frecvente ale corsarilor englezi asupra navelor și coloniilor spaniole – cel mai răsunător fiind cel condus de Francis Drake, care a prădat coasta pacifică a Americii de Sud, în 1578, apoi a efectuat circumnavigația Pământului, pentru a se întoarce în Anglia – nu puteau să rămână fără un răspuns din partea coroanei iberice. Însă „Invincibila Armada”, flota uriașă trimisă de Filip al II-lea să invadeze Anglia, a suferit o înfrângere dezastruoasă, în 1588, consemnând astfel începutul declinului puterii spaniole și începutul supremația navală engleză.

Casa Tudor s-a stins la moartea Elisabetei. După moartea ei, în 1603, pe tronul Angliei a venit Iacob al VI-lea al Scoției. Devenit Iacob I al Angliei, fiul Mariei Stuart a unificat cele două coroane pentru prima dată în istorie.

Bibliografie

Duchein Michel, Elisabeta I a Angliei, Editura Artemis, 2001

Warren John, Elisabeta I:Religia și politica externă, Editura ALL, 1997

Randell Keith, Elisabeta I și guvernarea Angliei, Editura ALL, 2000