Regele Ferdinand I "Loialul"

I-a fost dat celui de-al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (1835-1905), Ferdinand-Victor-Albert-Meinard, să împlinească visul de unitate al românilor, transpunând în realitate profetica alternativă a lui Nicolae Filipescu din 1915: „mărirea ce ţi-o urăm, Sire, este să te încoronezi în Alba Iulia sau să mori pe Câmpia de la Turda”.

Un lanț de întâmplari nefericite îl aduc pe tânărul prinț german în situatia de a deveni al doilea rege al României, după unchiul său Carol I. Căsătoria lui Carol cu Elisabeta de Wied va fi binecuvântată doar cu nașterea unei fetițe, Maria (1870-1874), stinsă din viaţă la doar patru ani din cauza febrei tifoide. În lipsa altor copii ai cuplului regal român, tronul revenea, potrivit Constituției din 1866, fratelui mai mare al lui Carol, Leopold. Articolul 82 din Legea Fundamentală prevedea că tronul Romaniei va fi ocupat de urmașii lui Carol I: „în linie coborâtoare, directă și legitimă, ...din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogeniture și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor”, iar articolul 83 oferea și eventualitatea unei succesiuni prin frații principelui ori descendenții lor, ceea ce s-a și întâmplat efectiv. Din momentul în care a fost evident că prințul, ulterior Regele Carol I, nu va avea urmași direcți, succesiunea revenea fratelui lui Carol, prințul Leopold de Hohenzollern, cel de la a cărui candidatură la tronul Spaniei, din 1870, izbucnise războiul franco-german din 1870-1871, soldat cu dezastrul de la Sedan și proclamarea Imperiului German pe 18 ianuarie 1871, în Sala Oglinzilor de la Versailles.  

Văduvit de tronul iberic, Leopold renunță în 1880 la drepturile sale succesorale asupra tronului României, cedându-le întâiului său fiu, Wilhelm (1864-1927). Acesta, la rândul său, renunță în scris, la 20 decembrie 1886, la succesiune, lăsând cale liberă fratelui său Ferdinand să acceadă în viitor la tronul României. În acest sens, ni se pare total neplauzibilă ipoteza unui pseudoistoric pentru care întreaga istorie modernă a României e o succesiune de lovituri de stat, revoluții și lovituri de palat. Conform acestuia, Ion Brătianu, prim-ministrul Romaniei, l-ar fi ales intenționat ca moștenitor al coroanei României pe mai apaticul Ferdinand, în dauna mult mai energicului și capabilului său frate, Wilhelm, tocmai ca să-i asigure fiului său, Ionel Brătianu, pentru viitor, un suveran mai ușor de condus. Este total improbabil ca un om politic atât de patriot și responsabil precum I.C. Brătianu să aranjeze lucrurile în așa fel pentru a asigura României un suveran slab, doar pentru a ușura ascensiunea politică a propriului său fiu, Ionel, care, la acea dată, urma cursurile Școlii de Drumuri și Poduri din Paris, pregătindu-se pentru o carieră de inginer, nicidecum de om politic. Sigur e că regele Carol I s-a interesat la Vasile Păun, profesorul de limba română al celor trei fii ai lui Leopold (Wilhelm, Ferdinand și Karl), prezumtivi succesori la tronul României, care dintre tineri e mai dotat. Răspunsul lui Păun a fost categoric: Ferdinand.

Hohenzollernii, Ferdinand și România 

În venele lui Ferdinand, ca și în cele ale unchiului său, Carol, curgea atât sângele prusac al Hohenzollernilor, cât și sângele francez al dinastiei napoleonide. Mama lui Ferdinand, Antonia de Braganza, făcea parte din ramura portugheza a dinastiei de Saxa-Coburg, fiică a reginei Maria-Gloria, căsătorită cu nepotul Josephinei de Beauharnais, prima soție a împăratului Napoleon I.

Străbunica paternă a lui Ferdinand, Antoinette Murat, era, la rândul ei, sora lui Joachim Murat, unul dintre mareșalii celebri ai lui Napoleon și cumnat cu împaratul francez. Antonia, mama viitorului rege al României, era o fire foarte religioasă, crescându-și din acest punct foarte strict cei trei băieţi. „Ea l-a învățat pe prinț să vadă în îndeplinirea datoriei idealul cel mai înalt, să conceapă viața însăși ca pe ceva foarte serios”, noteaza Eugen Wolbe, unul dintre cei mai autorizați biografi ai lui Ferdinand. Din această educație i s-a tras lui Ferdinand și obiceiul de a vorbi doar întrebat și de a-și începe dialogul repetând ultimele cuvinte ale interlocutorului său. Copilăria si-a petrecut-o la Sigmaringen, alături de frații săi, în feericul cadru natural oferit de valea Dunării. De altfel, cea mai veche scrisoare păstrată de la Ferdinand și adresată tatălui său, pe când avea nouă ani, releva deja dragostea lui pentru natură și plante, dragoste căreia îi va rămâne credincios întreaga viață: „Noi facem și plimbări frumoase pe valea Dunării și la Inzigkofen, unde se găsesc flori foarte frumoase”. În 1880, Leopold își înscrie cei trei fii la gimnaziul Hohenzollern din Dusseldorf, Ferdinand fiind primit în clasa a VI-a. Mărturiile colegilor de școală sunt dintre cele mai favorabile: „Prințul le era drag tuturor, avea un suflet delicat, poate prea sensibil. (...) Era un tânăr modest, blând și avea manierele pe care le imprima o bună educație, era mereu bine dispus și amabil”. Până în 1885, tânărul „Nando”, cum era alintat în familie, se dedică în întregime studiului, mai puțin vizita pe care o face în 1881 în România, ca să asiste la încoronarea ca rege a unchiului său, Carol I. „Pentru serbările încoronării au sosit în ţară prințul Leopold, fratele regelui, și cei doi fii ai săi, Ferdinand și Carol... Prințul Ferdinand era moștenitorul tronului… Prinţul Leopold, în mare ținută de general prusian, stă alături de regină, dinainte prinții Ferdinand și Carol” ( Constantin Bacalbașa).

La 30 martie 1885, Ferdinand părăsește definitiv Dusseldorful, după ce devine absolvent de liceu cu calificativul „bine”. De acum încolo urma să se dedice „specialității militare”, după cum singur menționa în cererea de înscriere la bacalaureat. La începutul lunii mai a anului 1885, Ferdinand devine cursant al Școlii de Război din Kassel. Este interesat în mod deosebit de „arta fortificațiilor”, dar și de problemele referitoare la jurisdicția militară. În octombrie 1885 devine sublocotenent în Regimentul 1 al Gărzii Regale din Potsdam. Camarazii săi erau fiii celor mai înalte vârfuri ale aristocrației germane, aceasta neînsemnând că disciplina era mai puțin severă: „Șefii nu făceau nici o excepție cu domnișorii din dinastiile princiare. Dimpotrivă, erau adesea mai exigenţi cu presupușii «puișori ai mamei» decât cu cei de neam mai puțin ilustru. Pregătirea se baza pe disciplina prusacă de fier… Niciodată, la un marș în zile toride de vară, un ofițer nu și-ar fi permis o înghițitură de apă înainte ca ultimul grenadier din grupa sa să-și fi potolit și el setea. Mult hulita și mult dispreţuita «căprăreală» trebuia, prin educație, să-i facă pe soldați duri cu ei înșiși. Aceste cerințe severe au fost, firește, formulate și față de prințul Ferdinand” (Eugen Wolbe).

În toamna anului 1887, Ferdinand trece în rezervă și schimbă cazarma cu amfiteatrul, înscriindu-se la Universitatea din Tubingen pentru a studia științele juridice. Din vara anului 1888 își continuă la Leipzig studiile universitare, neîntrerupând niciun moment lecțiile de limba română cu Vasile Păun. Ceasul cel mare al stabilirii în țara căreia urma să-i devină rege se apropia. La 18 martie 1889, printr-un decret regal semnat de Carol I, este proclamat moștenitor al tronului României, cu titlul de Alteță Regală. Despărțirea de Germania, de familie, camarazii de arme, colegii de studenție, e deosebit de dureroasă. „Eu trebuie să-mi părăsesc patria, părinții, frați și surori și prieteni. Pentru ultima dată mă aflu ca prinț german și camarad în fața voastră. De acum încolo sunt român; voi fi român din tot sufletul meu, chiar dacă noua mea patrie îmi cere lucrurile cele mai greu de făcut”, se confesează Ferdinand celor care l-au condus la trenul ce pleca spre România.

Primirea făcută la Bucuresti viitorului rege e entuziasmantă, iar presa vremii o consemnează: „Azi la 10 dimineață, 19 aprilie 1889, pe un timp foarte frumos, a sosit moștenitorul tronului, prințul Ferdinand. Trăsura de gală domnească, descoperită, trasă de niște frumoși cai negri, livrele roșii, muiate în fir. Regele și regina stau în fund, prințul dinainte, îmbrăcat în uniforma de sublocotenent de linie. Roșu de emoţie, blond, abia îi dau mustățile și barba… cu o față agreabilă pe care sângele neamului Braganza, din care se trăgea după mamă, o înnobila cu o anumită distincție exotică. Părul blond, ochii albaștri, puțin cam stângaci în comportare, cu vorba înceată; părea timid și dezorientat”.

Regele Carol nu-i lasă prea mult timp de acomodare nepotului său, punându-l imediat la muncă. Îl detașeaza pe la diferite ministere pentru a înţelege cum funcționează mașinăria statului, iar după-amiezile și le petreceau împreună parcurgând documentele ce urmau a fi rezolvate. Astfel, Ferdinand era consemnat ore în șir la masa de scris, în timp ce afară cerul sudic își întindea deasupra capitalei cortul albastru închis și valurile marelui trafic urban de pe Calea Victoriei se spărgeau de zidurile palatului regal” (Eugen Wolbe).

Era evident că, dintre cei doi, Carol era personalitatea dominantă, fapt confirmat atât de viitoarea regină Maria: „Ferdinand se supunea tuturor exigențelor unchiului său, îl urma în toate, îi îmbrățișa orbește părerile”, cât și de însuși Ferdinand: „Eu sunt de la natură docil; dispoziția de luptă n-am simțit-o niciodată ca pe ceva în acord cu firea mea”. Concomitent cu calitatea de moștenitor prezumtiv al tronului, Ferdinand dobândește și calitatea de membru de drept al Senatului, precum și pe cea de membru de onoare al Academiei Române, în această ultimă postură susţinând o savantă și elegantă dizertație despre cultura şi literatura poporului român: „Când privesc înapoi la șirul atâtor fapte mărețe, pilde și dovezi vii ale puterilor neamului românesc, cum să nu fiu mândru că soarta m-a adus în această frumoasă țară, înzestrată cu atâtea daruri și cu mare viitor”.

Deşi ținut departe de politică de către unchiul său, Ferdinand este stimulat să se ocupe de pregătirea sa militară îndeplinind toate funcțiile militare, de la comandant de pluton la comandant de corp de armată și inspector-general de armată. „Şi ca să-și cunoască bine armata pe care mai târziu avea s-o călăuzească în războiul cel mare al tuturor unirilor a schimbat regimentul și arma, pretutindeni lăsând amintire prietenoasă și caldă, străină întru totul de recea privire scormonitoare a unchiului său” (Cezar Petrescu).

Elena 

Viaţa prinţului Ferdinand la Curtea de la București era destul de monotonă, canoanele ei fixe fiind evident stabilite de regele Carol I. Pentru Ferdinand singurele clipe de relaxare par să fi fost participarea la cenaclurile literare ale mătușii sale, regina Elisabeta, ea însăși autoare de povești, poezii și alte lucrări literare publicate sub numele de Carmen Sylva. În acest anturaj artistic ajunge tânărul prinț să o cunoască pe Elena Văcărescu, descendentă a vechii familii a Văcăreștilor, doamna de onoare a reginei și o aspirantă la gloria literară, pe care o va și obține mai târziu, în Franţa. Între cei doi se înfiripă o idilă, încurajată destul de nechibzuit de romanțioasa regină a României. Secretarul reginei va nota, de altfel, în jurnalul său că suverana României „se bucură că va pune o româncă pe tron, va face din tânăra ei prietenă o rudă și o moștenitoare. Mai trebuia ca Ferdinand să se hotărască”. Ori Ferdinand pare să se fi hotărât: „Puternica pasiune pentru ilustra nepoata a Văcăreștilor izvora din fascinația nobilă a acestui prinț pentru o femeie de înaltă cultură și de un real talent” (Constantin I. Stan).

Regina Maria își va aminti și ea peste patru decenii despre prima pasiune a viitorului ei soț: „Elena era o ființă deosebită, în toate privinţele, și deşteptăciunea ei era mult mai presus de a obișnuitelor prinţese regale. Elena avea ochii negri, sângele cald, era plină de avânt, ar fi fost o minunată tovarășă pentru bălanul și neîncrezutul prinț; l-ar fi călăuzit și l-ar fi inspirat, l-ar fi umplut de viață, de avânturi, de năzuințe; ar fi avut copii sănătoși... și așa mai departe”.Citind aceste aprecieri, te întrebi dacă nu cumva Maria regreta nerealizarea căsătoriei dintre Ferdinand și Elena Văcărescu. Căci, într-adevăr, căsătoria celor doi era imposibilă. Statutele Casei Regale, precum și Constituția din 1866 interziceau membrilor familiei regale să se căsătorească cu românce, tocmai pentru a nu-i transforma în prizonierii sau promotorii intereselor unei facțiuni boierești autohtone. Regele, precum și restul membrilor dinastiei trebuiau sa rămână perfect neutri în raport cu interesele partizane ale vreunui partid sau familii românești.

Dar dragostea dintre cei doi își urma deocamdată cursul firesc. Ferdinand și Elena Văcărescu se logodesc, potrivit amintirilor tinerei poetese românce, pe data de 20 aprilie 1891, la mănăstirea Nămărați de lângă Câmpulung. Ca inel de logodnă, Ferdinand îi dăruiește Elenei inelul de căsătorie al bunicii sale, regina Maria-Gloria a Portugaliei.

Regele Carol I pare să fi realizat destul de târziu ceea ce se întâmplase sub ochii lui, lucru pe care și-l va reproșa mai târziu. Alexandru Candiano-Popescu, vajnicul antimonarhist din urmă cu 20 de ani, conducătorul efemerei Republici de la Ploieşti (8 august 1870), ajuns acum aghiotant regal, va lăsa posterității descrierea stării de spirit a regelui Carol I: „Regele în toată această împrejurare era plouat, nehotărât, se servea de jumătățiile de măsură, era cel care a primit o măciucă în moalele capului, pentru că se simțea vinovat față cu conștiința sa că a văzut răul și nu a căutat să-l împiedice”. Cel mai umilitor pentru mândrul rege din stârpea Hohenzollernilor trebuie să fi fost vetourile categorice ale oamenilor politici români, pe care în mod obișnuit Carol I îi domina. Prim-ministrul Lascăr Catargiu se opune ritos în inconfundabilul său grai moldovenesc: „Maiestate, aiasta nu se poate”, continuand extrem de ironic: „Eu, Maiestate, nu spun că prințul nu poate lua în căsătorie pe domnișoara Văcărescu. O poate lua, însă în cazul aista să rămână simplu particuler”. P.P. Carp e și mai dur, ținându-i o o adevărată lecție de morală politică regelui: „Regii nu sunt chemați să-și făcă fericirea lor, ci fericirea popoarelor pe care le guvernează. Adeseori aceste amândouă se pot împăca, dar când ele nu sunt compatibile, ca în cazul de față, atunci fericirea poporului trebuie să meargă înaintea fericirii regelui”. Carol I, confruntat cu opoziția întregii clase politice, a opiniei publice, dar și a propriului său frate, prințul Leopold, tatăl lui Ferdinand, trece la măsuri drastice. Elena Văcărescu este obligată să plece din țară în Franța, unde își va făuri renumele literar, dar de unde, ca o bună româncă, își va ajuta ţara, fiind membră în delegația României la Conferințele de Pace de la Paris din 1919 și 1946, consecutive celor două războaie mondiale. La despărțirea lor, atât de dureroasă pentru amândoi, Elena îi va striga lui Ferdinand: „Doar România și viitorul ei contează. Vei fi un Rege mare. Restul, fericirea ta sau a mea nu înseamnă nimic”. Regina Elisabeta este și ea sancționată, fiind trimisă într-un exil aurit la Veneţia, după care se va retrage la castelul părintesc de la Neuwied.Va reveni la Bucuresti de-abia în noiembrie 1894.

Maria 

Iar dacă tot se deschisese problema căsătoriei lui Ferdinand, regele Carol I era decis să o ducă la bun sfârșit, găsindu-i moștenitorului său persoana potrivită. Cam în același timp cu regele României începuse și ducesa de Edinburgh, fiica țarului Alexandru al II-lea al Rusiei (1855-1881) și soția lui Alfred de Edinburgh, cel de-al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii (1837-1901), să sondeze piața căsătoriilor regale. Avea deja trei fete, dintre care cea mai vârstnică, Maria-Alexandra-Victoria, urma în curând să împlinească 16 ani. Ferdinand și Maria se întâlnesc pentru prima dată în martie 1892, la München, în cadrul unei obișnuite reuniuni de familie. Viitoarea regină își va reaminti mai târziu că: „întâlnirea, după cât mi se pare, fusese cu grijă plănuită dar, de bună seamă, nici eu, nici surorile mele, nu știam nimic. Se puse la cale să ne vedem cât se poate de mult”.

Maria nu-l displace pe tânărul prinț venit dintr-o țară despre care nu știa nimic: „era chinuitor de timid și râdea mai mult ca de obicei ca să-și ascundă timiditatea... el trezea sentimente materne. L-aș fi ajutat cu plăcere”. Pe când se aflau la München, cei doi tineri primesc o invitație din partea împăratului Wilhelm al II-lea de a-l vizita la Berlin. Aici, Ferdinand își regăsește vechii camarazi de armată și, probabil, și sub influența verișoarei sale, Charlotte, găsește curajul de a pune Mariei de Edinburgh întrebarea decisivă a oricărei vieți omenești: „Vrei să fii soția mea?” Curajul lui Ferdinand a șocat-o pe tânăra principesă britanică: „Pentru mine este și astăzi o enigmă cum a găsit el curajul să-mi propună să ne logodim. Dar a făcut-o și eu am acceptat. Am zis «da» și mi-am pecetluit soarta. Ușa spre viață s-a deschis, spre o viață lungă”.

Logodna celor doi a fost anunțată în plenul Senatului României de către ministrul de Externe, Alexandru Lahovary (unchiul Marthei Bibescu), pe data de 25 mai 1892, prilej cu care Titu Maiorescu declara: „Căsătoria apropiată a Moștenitorului Tronului cu o prințesă din ilustra casă a Marii Britanii și Irlandei a produs în întreaga țară cel mai adânc sentiment de bucurie… Regatul nostru constituțional se vede așezat pe trainice temelii… prin asigurarea succesiunii”. Nunta a fost programată pe 29 decembrie 1892 în castelul Sigmaringen, la ea participând regele Carol I, membrii guvernului României, rudele lui Ferdinand, dar și ale Mariei, mai puțin iubitul ei tată care nu vedea cu ochi buni mariajul fiicei sale. Ducele de Edinburgh dorise o căsătorie mai ilustră pentru Missy, așa cum era alintată în familie Maria. Cât timp locuiseră în Malta, acolo unde tatăl Mariei îndeplinise funcția de comandant al flotei britanice din Mediterana, Missy se îndrăgostise nebunește de vărul ei, George de York, viitorul rege George al V-lea al Angliei (1910-1936). Idila nu se concretizase însă, și Maria, în loc să devină regina Angliei și împărăteasă a Indiei, va ajunge prima – și ultima, de altfel – regină a României Mari și „împărăteasa tuturor românilor”, titlu neoficial, dar popular, dat de către țăranii români din Ardeal după Marea Unire din 1918.

Noaptea nunții va rămâne însă pentru Missy un eșec total, Ferdinand fiind prea timid și neexperimentat spre a domoli dogoarea simțurilor femeii-copil care era noua sa soție. „Parcă simțeam în tot timpul ceva deșert și gol; mi se părea că tot aștept ceva ce nu venea”, va scrie mai târziu regina Maria în memoriile ei. Totuși, nouă luni mai târziu se va naște primul copil al cuplului princiar, Carol, viitorul Carol al II-lea al României (1893-1953).

  Necazuri în paradis! 

Tinerilor miri părea că viața în România le va surâde veșnic. Primesc ca reședință Palatul Cotroceni, iar Ferdinand începe construcția – după gusturile soţiei – a unui nou castel, Pelișorul, aflat în promiximitatea Peleșului, ridicat de către Carol I cu un deceniu în urmă. Dacă lui Ferdinand, obișnuit cu exigențele unchiului său, nu-i va fi atât de greu să trăiască după dorințele lui Carol, tinerei prințese englezoaice îi va fi mult mai greu să-și pună frumosul gât în jugul severelor canoane ale lui „der Onkel” (unchiul, germană). Înainte de a pleca spre România, tatăl ei îi spusese: „nu uita niciodată că ești prințesă englezoaică și fată de marinar”.

Faptul că era o englezoaică protestantă nu avea darul să o ajute în relațiile ei cu autoritarul rege catolic al României. Carol I o considera pe Maria mult prea frivolă și exuberantă pentru rolul ce i-l rezervase, de soție a moștenitorului său. Zona cea mai sensibilă era educația micului Carol, întâiul născut al Mariei și al lui Ferdinand. „«Der Onkel» îl privea pe viitorul moștenitor al tronului ca pe o proprietate a statului și credea că numai el avea dreptul să supravegheze educația băiatului” (Paul D. Quinlan). Regele o angajează ca guvernantă a prințului Carol pe miss Winter, pe care Maria nu o putea suporta: „era lătăreață, greoaie... de o vulgaritate pe care nu o putea cântări pe deplin decât cineva din aceeași naţionalitate cu ea”.

Prințesa avea dreptate să nu o simpatizeze pe conaționala ei, fiindcă aceasta o spiona și raporta apoi totul regelui, căruia i se părea că orice formă de distracţie este o formă de frivolitate. „Numai ființele ușuratice privesc tinerețea ca timpul cel mai frumos al vieții”, obișnuia rigidul rege să o dojenească pe Maria. Pentru prințesa sufocată de austera atmosferă de la Curtea din București, prima gură de aer proaspăt a venit în vara lui 1896, când a plecat la Moscova ca să ia parte la încoronarea vărului ei, țarul Nicolae al II-lea. În capitala Rusiei Missy face o pasiune fulgerătoare pentru alt văr de-ai ei, marele duce Boris Vladimirovici. „Povestea e veche de când lumea: tânăra soție frumoasă și extrem de singură, prizonieră într-o căsătorie lipsită de dragoste, întâlnește un aristocrat romantic, chipeș, care o asigură că e prima dragoste a vieții lui” (Paul D. Quinlan). Boris va fi doar primul dintre presupușii ei amanți, bărbații considerând-o pe prințesa României de-a dreptul irezistibilă. Era înaltă și zveltă, cu părul blond și ochii albaștri, nasul, gura și dinții fiind perfecte. Un contemporan spunea despre Maria că: „e cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată”.

La separarea sentimentală și fizică dintre Ferdinand și Maria a contribuit însă decisiv boala prințului din anul 1897. În luna mai a acestui an, Ferdinand se îmbolnăvește de febră tifoidă ca urmare a faptului că, în decursul unor manevre militare, a băut apă dintr-o fântână primitivă. Situația părea disperată, lui Ferdinand i se dă ultima împărtășanie, unele biserici încep să bată clopotele în semn de doliu. Maria îl îngrijește cu devotament dar, evident, prima grijă se îndreaptă spre ea. „Mă sperie gândul că el ar putea muri și un copil de patru ani să devină moștenitor de tron, iar eu, așa de tânără și nepricepută, să rămân văduvă”, îi va scrie Missy surorii sale. Ca prin minune însă, Ferdinand supraviețuiește, dar urmările bolii vor fi devastatoare pentru fizicul lui. Slăbise mult, trupul îi devenise scheletic, chipul palid ca de mort, iar ochii duși în fundul capului.

Viitorul prim-ministru liberal, I.G. Duca, care l-a cunoscut imediat după cumplita boală, ne lasă o sugestivă descriere a lui Ferdinand: „Gesticulația sa neîndemânatică, obiceiul său nenorocit de a se legăna când pe un picior, când pe celălalt, precum și urechile lui cam mari, dezlipite de cap, dădeau înfățișării sale fizice o compromițătoare stângăcie și o lipsă cumplită de armonie și majestate”. Scăpată de povara eventualei văduvii, Maria se aruncă în brațele frumosului Zizi Cantacuzino, un elegant și manierat ofițer de cavalerie, numit profesor de călărie al micului Carol, fiul perechii princiare. A fost aventura care i-a pricinuit cel mai mult sânge rău bătrânului rege Carol I. Presa, inclusiv cea straină, aflase despre idilă, așa încât suveranul o exilează pe Maria în Anglia, iar pe Zizi Cantacuzino – viitor erou al Primului Război Mondial, iar mai apoi șef al Mișcării legionare – îl trimite în Franța. La 9 ianuarie 1900, Maria dă naștere, la Coburg, unei fetițe, Maria, alintată Mignon, ce va deveni mai târziu regina Iugoslaviei.

Doi ani mai târziu, Maria se îndrăgostește de miliardarul englez Waldorf Astor, cu care se presupune că ar fi avut o relație de patru ani, răstimp în care se naște și Nicolae, al doilea fiu al lui Ferdinand și al Mariei. Însă cel mai cunoscut amant al reginei Maria a fost prințul Barbu Știrbey, nepot de fost domnitor și cumnat cu Ionel Brătianu, atotputernicul șef al Partidului Național-Liberal. Cei doi s-au cunoscut în casa Marthei Bibescu de la Posada, unde soția prințului moștenitor fusese trimisă de regele Carol I cu familia de teama răscoalei țărănești din primăvara anului 1907. Suveranul cunoștea relația nepoatei sale cu Știrbey, dar considera că e mai bine ca Maria să-și rezolve problemele sentimentale în intimitatea reședințelor regale de la Cotroceni sau Peleș. Legătura lor va fi statornică și, chiar când focul pasiunii se va fi stins, Barbu Știrbey a rămas confidentul și sfetnicul cel mai prețuit al Mariei. În fond, pentru Carol I, Maria își făcuse datoria dinastică, dăruind monarhiei șase copii: trei băieți și trei fete: „bătrânul Carol, recunoscător, a sfârșit prin a depune armele în fața acestei prințese engleze pe care, în adâncul sufletului, nu era departe de a o considera singurul element solid al familiei regale” (Guy Gauthier). Iar Maria nu-l va dezamăgi nici pe el, nici pe români. Aidoma stră-stră-stră-bunicii sale, Ecaterina cea Mare a Rusiei, născută prințesă protestantă într-o familie de prinți germani, și zvăpăiata Missy va contribui în mod decisiv, prin determinare, devotament și spirit de sacrificiu, la înfăptuirea României Mari.

Cât despre Ferdinand, resemnat în ceea ce privește exuberanțele sentimentale ale frumoasei sale soții, se va dedica cu pasiune botanicii, pasiunea vieții sale, dar și studiului latinei sau ebraicii, limbi moarte pe care le cunoștea la perfecție. Îl va uimi pe Vasile Pârvan descifrând inscripții în greaca veche pe șantierul de la Histria. Dar și pe abatele Mugnier, prietenul de la Paris al Marthei Bibescu, vorbind cu acesta în ebraică.

Decizia 

Anii liniștiți ai frumoasei epoci de pace ce urmaseră războiului franco-prusac din 1870-1871 se scurgeau încet-încet, iar familia regală devenise din ce în ce mai divizată. Bătrâna pereche regală, ca și Ferdinand, rămăseseră loiali Germaniei, în timp ce Maria, sprijinită de covârșitoarea majoritate a opiniei publice românești, dorea o apropiere cât mai pronunțată de Anglia și Franța.

Vestea atentatului de la Sarajevo (28 iunie 1914) îi găsește pe Ferdinand și pe Maria la Mogoșoaia, unde îi făceau o vizită Marthei Bibescu. În vara acelui an, Ferdinand încă era adeptul participării României la război alături de Germania, fapt confirmat de secretarul prințului, Louis Basset, în memoriile sale. Totul îl împingea pe Ferdinand spre Germania: originea, educația, familia, cariera militară, dar, mai cu seamă, convingerea fermă că imperiul lui Wilhelm al II-lea nu poate fi înfrânt. Dacă Ferdinand își va schimba radical atitudinea în următorii doi ani, trecând de partea Antantei, meritul principal i-a revenit soției sale, dar și spiritului datoriei de care era animat prințul. „De la început – îi va mărturisi mai târziu Ferdinand lui Robert de Flers – mi-am impus această regulă de conștiință: să fac abstracţie de mine însumi, să nu țin socoteală nici de originile mele, nici de familia mea. Să nu văd decât România, să nu cuget decât la ea. Nu se domnește asupra unui popor pentru sine, ci pentru acel popor”.

La Consiliul de Coroană din 3 august 1914, întrunit la Peleș, participă și prințul Ferdinand alături de regele Carol, atât de îndurerat de faptul că, după aproape o jumătate de veac de domnie, se găsea practic singur în dorința sa de a alinia România la politica Germaniei. Zdrobit sufletește, moare pe 27 septembrie 1914, lăsând tronul nepotului său Ferdinand. „Nu se poate începe o domnie în mai grele împrejurări decât a lui Ferdinand, astăzi rege al României”, va zugrăvi marele istoric Nicolae Iorga conjunctura deloc favorabilă în care venise Ferdinand la tron. Totuși, chiar de a doua zi, 28 septembrie 1914, ziua depunerii jurământului ca rege, Ferdinand își ia angajamentul în fața poporului său să domnească ca „bun român”. Era semnul pe care îl așteptau toți și pe care Ferdinand îl va onora făcând toate sacrificiile posibile. În timp ce Carol I era coborât în cripta de la Curtea de Argeș, intrând în istorie ca făuritorul independenței României, Ferdinand pășea pe calea martiriului și gloriei – cea care din Ferdinand I îl va transfigura în Ferdinand cel Loial. Loial lui însuși şi neamului pe care l-a condus și întregit.