Puşkin – Poezie, dragoste şi moarte
Aleksandr Sergheevici Puşkin (1799-1837) s-a născut la Moscova, în familia unui ofiţer, Serghei Lvovici Puşkin, un tânăr cu o înfăţişare plăcută, a cărui apariţie în saloanele mondene ale aristocraţiei moscovite, alături de frumoasa lui soţie, era destul de frecventă. Cei trei copii ai cuplului erau mai mult în îngrijirea doicii, Arina Rodionovna. Olga, sora cea mai mare a viitorului poet, şi fratele lui mai mic – Lev, îşi amintesc că învăţa cu uşurinţă franceza, engleza, italiana. Mai greu – germana.
La unsprezece ani cunoştea foarte bine clasicii francezi, scriitori, filozofi. La vârsta de 12 ani, Puşkin, însoţit de tatăl său, ia drumul Petersburgului. În imediata apropiere a marelui oraş, la Ţarskoe Selo, a fost înfiinţat, din iniţiativa ţarului Alexandru I, un liceu pentru copiii nobilimii. Aici, viitorul poet îşi petrece poate cei mai frumoşi ani ai săi, într-un cadru natural de o rară frumuseţe. Fiecare elev avea camera sa, cu mobilierul necesar:o masă, un pat, un lavoar, o oglindă, un şifonier. Frumuseţea locurilor, precum şi anturajul i-au stimulat imaginaţia tânărului Puşkin. O primă dragoste înfloreşte în inima lui Puşkin la vederea unei surori a unui coleg al său:„Frumoasa fecioară şi dragostea mi-au tulburat sângele tânăr – îşi aminteşte poetul în opera sa, după 15 ani, reţinând-o în „Evgheni Oneghin”. Dar această dragoste este numai o palidă prefaţă a acelor care vor urma, între care una copleşitoare – ultima. Dar să nu anticipăm.
Un poet nonconformist
După şase ani de studii, Puşkin părăseşte Ţarskoe Selo şi ajunge la Petersburg, unde i se oferă o slujbă. Numele lui Puşkin a început să fie cunoscut încă din liceu, unde se afirmase ca un mare talent în plină ascensiune. De aceea, intrarea lui in saloanele Petersburgului era dorită şi aşteptată. Deşi se simţea atras de vâltoarea vieţii mondene – baluri, teatre, recepţii, vizite – el nu uită nici un moment vocaţia sa literară. În anul 1820 el termină „Ruslan şi Liudmila”. Poemul este însă tipărit în vara anului 1821, când Puşkin luase lungul drum al exilului. Trebuie spus că numai puţini ani din scurta lui viaţă n-au fost ani de exil.
De ce a fost Puşkin exilat?
Încă din liceu se afirmase prin faptul că se opunea ca elevii să devină nişte “servitori credincioşi” ai ţarului, iar atunci când ajunge „Secretar al Colegiului de Stat al Ministerului Afacerilor Străine” (funcţie cu titlu pompos, dar mai mult onorifică), Puşkin are legături cu cercurile conspirative. Balurile şi petrecerile acopereau adesea luarea unor contacte cu elementele revoluţionare. Poliţia veghea însă, şi nu fără succes. Vorbele, ca vorbele, dar poeziile multiplicate de mână puteau ajunge, fie şi într-un singur exemplar, în mâinile celor care-l păzeau pe ţar şi de aici în cele ale monarhului. Şi ce ochi mari făcea ţarul Alexandru I când citea ce scria fostul elev de la Ţarskoe Selo:„Monstrule autocrat, / Te urăsc pe tine şi tronul tău!” şi mai departe:„Tu eşti oroarea lumii şi ruşinea naturii” ş.a. Toate acestea i-au hotărât soarta:exilul în diferite colţuri ale Marii Rusii.
Trimis la Chisinău, apoi la Odessa, Puşkin are în continuare necazuri:guvernatorul Voronţov al Odessei nu vede cu ochi buni „ochii dulci” pe care tânărul Puşkin îi face frumoasei contese Voronţova, soţia lui. Îi cere mutarea, care se aprobă. Puşkin ia drumul spre Mihailovsk, o moşie de a mamei sale, din gubernia Pskov, unde are o întâlnire cu tatăl său în termeni destul de neplăcuţi, precum şi cu familia. Aici, la Mihailovsk, îi vine ştirea morţii lui Alexandru I şi a răscoalei decembriştilor. Este ridicat de jandarmi şi condus la Moscova, unde are marea surpriză să fie dus în faţa lui Nicolae I, care îl anchetează personal. Îi pune întrebarea:„Dacă în timpul răscoalei ai fi fost la Petersburg, ai fi luat parte la aceasta ?”, la care Puşkin i-a răspuns foarte sincer:„Fără îndoială, majestate, toţi prietenii mei făceau parte din complot şi eu n-aş fi putut să nu iau parte”. Ţarului Nicolae I se spune că i-a fost pe plac răspunsul poetului. L-a iertat şi i-a ridicat cenzura asupra operelor lui, cu obligaţia ca acestea să fie văzute de el sau de şeful jandarmeriei, contele Benkendorf. Dar “îndulcirea” raporturilor cu Puşkin nu este decât o stratagemă. O mărturiseşte chiar Benkendorf:„El [Puşkin] este un ştrengar de treabă şi ar putea fi de folos dacă se va putea să-i îndreptăm condeiul şi vorba”.
Viaţa sentimentală
Intrăm într-un capitol mai delicat din viaţa poetului. Este vorba de cel sentimental. Biografii săi au reliefat lista întocmită de Puşkin însuşi de nume sau iniţiale de femei. Sunt vreo 14, din diferite straturi sociale. Dar, cum se spune, ulciorul nu merge prea des la apă… Aşa i s-a întâmplat şi lui Puşkin, când a văzut-o pe Natalia Goncearova, o tânără de 16 ani, de o frumuseţe răpitoare. Era la un bal. El mărturiseşte:„Când am văzut-o pentru întiia oară, mi-am pierdut minţile!”. Nu stă prea mult pe gânduri:îi cere mâna, dar este refuzat şi pleacă în Caucaz, unde a luat parte la asediul Erzerumului. În 1829 se întoarce la Moscova. Din nou îi cere mâna Nataliei Goncearova şi, de data aceasta, este acceptat. Căsătoria are loc în 1831.
O femeie frumoasă şi un sfârşit tragic
Căsnicia cu această femeie, cu care are 4 copii, este dificilă. Natalia este atrasă irezistibil de vâltoarea vieţii mondene:baluri la curte, serate, recepţii – în timp ce Puşkin are preocupările sale fireşti, între care aceea de a găsi miiloacele băneşti necesare pentru acoperirea cheltuielilor cerute de această viaţă trepidantă. În acelaşi timp, Nataliei Puşkina îi dau târcoale cei atraşi de frumuseţea ei, între care şi ţarul Nicolae, care, sub pretextul unei funcţii onorifice date lui Puşkin, încearcă să o reţină la curte.
Scrisoarea
Dar cel mai mare necaz i-l provoacă un tânăr emigrant francez, pe nume Georges d’Anthes, aciuat pe lângă curtea lui Nicolae I, care este foarte insistent în curtea pe care o face Nataliei. Puşkin îl provoacă la duel, dar d’Anthes, ca să-şi acopere intenţiile, se căsătoreşte cu sora Nataliei pentru a avea prilejul de a fi în preajma ei. Duelul este evitat. Dar între timp, Puşkin primeşte o scrisoare anonimă. Astăzi se ştie cine a scris această scrisoare, care a dus la un deznodământ tragic:Vasili Iacovici Zaviaskin, în slujba prinţului I. S. Gagarin. În orice caz, în scrierea acestei scrisori şi a scopului pe care-l urmărea autorul ei, s-a ţinut seama de toate elementele care trebuiau să ducă la pierzania lui Puşkin:
1) în scrisoare se atrăgea atenţia „soţului încornorat” asupra idilei soţiei sale cu d’Anthes;2) se miza pe reacţia firii lui cinstite, grefată însă pe un fond impulsiv, precum şi pe hotărârea de a-şi apăra onoarea familiei, la care Puşkin ţinea foarte mult.
Duelul. Moartea lui Puşkin
Fitilul fiind astfel pus şi aprins – se aştepta doar explozia. Ea s-a produs în dimineaţa zilei de 27 ianuarie 1837, la Ciornaia Recica, la periferia Petersburgului. D’Anthes trage întâi. Puşkin cade. E rănit grav. Trage totuşi şi el. Îl răneşte pe d’Anthes uşor la braţ, dar soarta lui era pecetluită. La 29 ianuarie 1837, orele 2.45′ Puşkin nu se mai află printre cei vii. Rusia pierdea astfel pe cel mai important poet și dramaturg romantic al secolulului al XIX-lea.
sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/12/13/puskin-poezie-dragoste-si-moarte/