image

Povestea românului care a luptat pentru unguri la 1848, dar a obținut autonomia pentru ortodocșii români

Gheorghe Ioanovici a luat parte la revoluţia de la 1848 în rândurile armatei ungureşti. El este considerat cel care a pus bazele autonomiei bisericeşti a românilor din Transilvania în timpul lui Andrei Şaguna.

În 24 noiembrie 1821, se naşte la Timişoara Gheorghe Ioanovici, ca fiu al aromânului Pavel Kavila şi al Anei Dechira. Tatăl, Pavel Kaliva, venise la Timişoara la sfârşitul secolului al XVIII-lea din Macedonia. Era un negustor iscusit, aşa că s-a îmbogăţit nu după multă vreme. La cererea sa, făcută în 18 mai 1800, a fost dăruit de împăratul Franz Josef cu satele cărăşene Duleu şi Valea Mare (azi în comuna Fărliug), fiind înnobilat ca nemeş în 25 septembrie 1801 şi primind cu acel prilej diploma nobiliară cu stemă. Pavel Kaliva îşi schimbă numele în Ioanovici, după numele de botez al tatălui săi Ioan.

66253 476767315697311 2037387309 n jpg

Urmază şcoala generală şi liceul în oraşul natal, Timişoara, iar filosofia şi dreptul la Szeged, Bratislava şi Pesta. În anul 1942 a obţinut diploma de avocat şi intră în viaţa publică: este ales deputat de Lugoj în dieta din 1847-1848 de la Bratislava, iar în 1849 este numit vicecomite (subprefect) al judeţului Caraş. A fost deputat de Bocşa, ales în 1865. Fiind un apropiat al revoluţionarilor unguri, în anul 1849, după înfrângerea armatei revoluţionare maghiare de la Şiria, s-a refugiat în Imperiul Otoman. 

Ioanovici a luat parte la revoluţia de la 1848, însă nu alături de luptătorii lui Avram Iancu şi Axente Sever, ci în rândurile armatei ungureşti.

În timpu exilului, Ioanvici a luat primele legături cu francmasoneria europeană, dacă nu cumva acest lucru s-a întâmplat în anii 1848-1849, având în vedere faptul că destui capi ai revoluţiei burgheze erau apropiaţi sau membri ai francmasoneriei. Revine în ţară şi este pedepsit de autorităţile habsburgice, fiind închis la Wiener-Neustad între anii 1854-1857.

Ulterior detenţiei, activează ca ziarist, apoi ca notar al dietei maghiare, continuându-şi cariera politică la vârf.

A fost numit secretar în Ministerul Cultelor de la Budapesta între anii 1867-1871, perioadă în care contribuie la separarea ortodocşilor români din Transilvania de Biserica Ortodoxă sârbă, fiind considerat întemeietorul autonomiei bisericeşti a românilor din Transilvania în timpul lui Andrei Şaguna.  

Îşi pierde funcţia după anul 1871, când cei trei români din Ministerul Culturii, Gheorghe Ioanovici, secretar de stat, Ioan Cavaler de Puşcariu şi Vasile Roşescu, referenţi, sunt înlăturaţi de noul ministru al culturii, care l-a înlocuit pe liberalul Eotvos Jozsef. 

În perioada 1874-1881 Gheorghe Ioanovici a fost din nou parlamentar, dar s-a îndepărtat de politică, mai ales după moartea prietenului său Deak Ferenc. 

Ioanovici îşi petrecea timpul la moşia de la Duleu şi Valea Mare, cât şi la Pesta, unde familia avea un palat şi mai multe case.

Preocupat de filosofia maghiară, accede la 30 ianuarie 1867 în Academia Maghiară ca membru corespondent, iar în 19 mai 1883 este ales membru onorific. Între 1882-1895 este membru şi preşedinte al comisiei filologice.

Influenţa sa în viaţa publică a Ungariei a fost importantă şi prin faptul că a deţinut calitatea de Mare Maestru al Francmasoneriei de rit Scoţian din Regatul Maghiar. A fost un apropiat al lui Emanuil Gojdu, care l-a şi numit executorul testamentului săi. 

Gheorghe Ioanovici a fost căsătorit cu una din fiicele macedoromânului Ştefan Mano, negustor cunoscut în Pesta, devenind astfel mare bancher din Viena. La 10 februarie 1909, Gheorghe Ioanovici s-a stind din viaţă la Pesta, la 87 de ani, fiind înmormântat în cimitirul Kerepesi.

Povestea lui Gheorghe Ioanovici a fost publicată de timişoreanul Dinu Barbu, în cartea "Armâni şi Megleniţi din Banatul Timişan".