Povestea principesei Elena Bibescu, pianistă care l-a lansat pe George Enescu la Paris

Cunoscută de publicul meloman parizian la sfârşitul secolului al XIX-lea drept o mare pianistă, povestea principesei Elena Bibescu s-a pierdut în istorie. Deşi au rămas puţine mărturii, distinsa româncă de rang nobil a fost considerată de George Enescu drept o a doua mamă şi i-a dedicat opera creată până la Oedip.

Pe când avea doar 17 ani, George Enescu şi-a făcut intrarea ca muzician la Paris şi a susţinut un prim concert în faţa unui public elitist în salonul principesei Elena Bibescu. Cunoscută la acea vreme drept o mare pianistă, prin salonul ei de muzică au trecut personalităţi precum Franz Liszt, Richard Wagner, Ignaţiu Paderewski sau Marcel Prous. În acelaşi loc, într-un cadru intim, a ţinut să-l prezinte şi să-l lanseze pe Enescu, intuind geniul acestuia.

„Protectoarea lui George Enescu n-a apucat să cunoască nici măcar Rapsodiile române, deşi a avut revelaţia viitorului său de compozitor, aşa cum nici Lorenzo de Medici, protectorul lui Michelangelo Buonarroti, n-a apucat să se bucure de Pieta de la Roma, dar mai ales de splendoarea colosului David... Elena Bibescu i-a prevăzut însă lui George Enescu, cea dintâi, eternitatea”, a menţionat scriitorul şi profesorul C. D. Zeletin în „Mărturisirea” (prefaţa) lucrării „Principesa Elena Bibescu marea pianistă”, volum apărut în 2007 cu sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică.

„Prima vice-mamă, Mulţumită admirabilei fiinţe superioare care a fost principesa Helene Bibesco (...) mi-a fost cântată „Poema română”. Ea mi-a deschis porţile Parisului”, George Enescu.

Din inima Moldovei, la Paris

Trebuie spus încă de la început că Elena Bibescu ar fi rămas o anonimă în conştiinţa românilor în ciuda talentului şi faptelor sale, dacă marele cărturar C. D. Zeletin nu ar fi închinat peste 25 de ani de cercetare pentru a realiza studiul minuţiost. Lucrarea „Principesa Bibescu marea pianistă” are peste 800 de pagini în care se regăsesc fragmente din scrisorile vremii, articole din ziarele româneşti care au preluat cronicile franceze, mărturii şi fotografii din patromoniul Bibliotecii Naţionale din Paris.

Elena Kostaki Epureanu, cântând la pian Elisabetei Doamna (1870)

Elena Bibescu s-a născut în 1855 în Bârlad ca fiică mijlocie a boierului Manolache Kostaki Epureanu, ilustru om politic al vremii care a fondat atât Partidul Liberal, cât şi cel Conservator, fost prim-ministru atât în Principatele Române, cât şi în România Mare. A urmat doi ani de conservator la Viena, unde a fost distinsă de Conservatorul Imperial cu o medalie. Continuă să studieze pianul timp de un an cu Anton Rubinstein, pianist cu renume internaţional. Debutează în februarie 1873 pe scena Teatrului Mare din Bucureşti cu un concert pentru săraci. În acea seară, fiul fostului domnitor Gheorghe Bibescu, prinţul Alexandru, o cere în căsătorie şi se unesc astfel două familii cu idealuri opuse: Kostăcheştii din Moldova care îl susţineau pe Al. I. Cuza şi Bibeştii din Oltenia – în opoziţie faţă de Cuza. Timp de un sfert de secol a întreţinut la Paris unul din cele mai ilustre saloane de muzică.

Concerta până la leşin

Elena Bibescu a murit în floarea vârstei, la 47 de ani, în urma unui cancer gastric. Nu au rămas înregistrări ale partiturilor abordate de ea deşi s-a scris în presa vremii că aceasta intra într-un fel de transă când degetele atingeau clapele pianului şi îşi încheia concertele intrând într-un leşin profund. Pe atunci, aceste manifestări nu erau considerate semne de o posibilă boală gravă, ci dăruirea extremă, o dovadă că artista trăia pasajul interpretativ cu pasiune.

“Uneori, după interpretarea celui de-al doilea concert pentru pian al lui Chopin, se prăbuşea într-o confuzie a simţurilor. O ajuta şi un grad oarecare de hipertiroidism (conduită febrilă, emaciere, exoftalmie), ce sporea prinderea ei în această horă de iele”, scria profesorul C. D. Zeletin.

Mazilită de Carol I

Principesa a fost silită să îndure represaliile regale. Carol I, curmând idila dintre Elena Văcărescu şi prinţul Ferdinand, a privit-o pe Elena Bibescu ca pe o complice activă în ţesătura de intrigi ce-l vizau pe principele moştenitor. Această bănuială a venit şi pentru că era ştiut că, alături de Carmen Sylva, făcea şedinţe de spiritism din încăperile palatului Peleş.

Principesa Elena Bibescu (3 aprilie 1882) FOTO "Principesa Elena Bibescu marea pianistă"

"O oarecare psihoză de grup trebuie să fi existat în anturajul reginei, veşnic plutitoare peste realităţi şi în căutare de suprarealităţi. Fuga de gîndul izgonit în adînc, moartea copilei îi organizau în afară spectacolul fanstasmagoric al supravieţuirii, care trecea în ochii ei ca fiind viaţă. Lua astfel salvarea drept elementul salvat. În jocul acesta a intrat şi principesa Bibescu. O ajuta o sensibilitate excesivă. (…) Dacă regina vedea în legătura dintre Ferdinand şi Elena Văcărescu exprimarea voinţei dumnezeieşti, comunicată ei prin spiritism, regele Carol I vedea pur şi simplu un complot urzit după un plan vast de către pricipesa Elena Bibescu, prietena reginei, şi de Robert Schäffer, secretarul ei. Elena Văcărescu ar fi voit s-o subjuge pe regină prin spiritism, făcînd-o să creadă că tatăl şi copila ei, amîndoi morţi, vorbesc prin gura Elenei Văcărescu în accesele de somnambulism." C. D. Zeletin (p. 498)

Drept consecinţă. Elena Bibescu şi Elena Văcărescu au fost surghiunite.

În saloanele muzicale ale principesei Elena Bibescu, atât în Bucureşti cât şi la Paris, au intrat muzicieni şi scriitori celebri: Richard Wagner, Franz Liszt, Anatole France, Claude Debussy şi mulţi alţii. Mai mult, fiii pianistei, Anton şi Emanuel Bibescu, au avut un rol important în geneza romanului lui Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”.

Mărturii ale prieteniei cu Enescu

Anton Bibescu, fiul pianistei, spunea într-o scrisoare: „Iubitoare la culme a muzicii şi virtuoz ea însăşi, mama mea era întruchiparea ospitalităţii şi a bunătăţii. Se înconjura de oameni de valoare, de muzicieni, artişti, scriitori. Îmi amintesc că am ascultat-o cântând la patru mâini cu Saint-Saens, cu Faure. Taderewski a debutat la ea, ca şi Enescu, a cărui carieră mama a făurit-o”.

O altă descriere, care se regăseşte în cartea închinată Elenei Bibescu, aparţine unui prieten al copiilor pricipesei, elev la Paris. Demetre Pherekide îşi amintea: „...Am avut norocul să-l cunosc pe Enescu aşa de aproape şi încă de la sosirea sa la Paris, datorită faptului că tatăl meu fusese coleg şi rămăsese bun prieten cu principele Alexandru Bibescu, soţul Elenei Bibescu. Fratele meu şi cu mine, amândoi interni la un liceu pe vremea aceea, luam dejunul duminica în Rue de Courcelles împreună cu Georges. În salonul albastru al Elenei Bibescu, în anul 1898 (anul în care Georges obţinuse un succes imens cu Poema română) l-am găsit, după concursul la Conservator, făcut ghem într-un colţ, întunecat de supărare că nu primise premiul I la vioară, aşa cum se aştepta, cum ne aşteptam cu toţii. Anul viitor a avut un succes enorm...”

Viaţa „salonului albastru” a mers înainte fără ca nimeni să bănuiască boala gravă a amfitrioanei. Matineurile şi seratele erau menţionate de presa franceză, erau cele mai aşteptate evenimente culturale cu public restrâns, fără accesul celor care nu făceau parte din elita scriitorilor şi muzicienilor vremii.

După 1989, după cum reiese din documentele găsite de academicianul C. D. Zeletin, mediile muzicale franceze asociau numele tânărului compozitor român George Enescu cu cel al protectoarei sale. Muzicianul i-a fost etern recunoscător pentru sprijinul acordat şi a considerat-o ca pe o a doua mamă. Tot ei i-a dedicat opera până la Oedip.

Corespondenţa din Enescu şi principesa Elena a fost amplă. Reproducem una dintre ele scrisă pe 28 mai 1900, din Mihăileni.

Principesă, Ce lucru încântător e să ai o mamă care, atunci când te simţi descurajat că nu va mai reveni vreodată, găseşte totdeauna resurse de a te alina! Eu nu mai sunt totuşi acela care am plecat din Paris: acum sper, nu ştiu exact ce, simt însă în mine de a vedea viitorul frumos... O fi primăvara, o fi odihna de lângă mama... (...) Închipuiţi-vă, Principesă, că am cunoscut aici, în acest colţ pierdut de ţară, una din rudele dumneavoastră foarte îndepărtate, domnişoara Elena Kostaki, de prin împrejurimile Bârladului, care a eşuat aici ca profesoară la şcoala comunală. E o fiinţă fermecătoare şi am fost uimit să o întâlnesc în acest oraş de trei parale. (...) Foarte respectuos şi umil, vă rog, Principesă, de a primi omagiile mele recunoscătoare, George Enescu

La Biblioteca Naţională din  Paris este păstrată şi scrisoarea lui Romeo Drăghici, unul din puţinii muzicologi care au precizat rolul principesei în viaţa lui Enescu: „Elena Bibescu, artistă desăvârşită, cu suflet mare, desprins din toate meschinăriile unei lumi care nu a reuşit să-şi imprime egocentrismul pe firea ei, a continuat până târziu să se ocupe cu energie şi dragoste maternă de Georges (G. Enescu)".

Boala a îngenunchiat-o pe principesă, care revine în ţară în octombrie 1902 şi se retrage la conacul familiei de la Epureni (la câţiva kilometri de Bârlad). Acolo face o hemoragie stomacală şi este dusă la un spital din Iaşi. Pe 18 octombrie se stinge din viaţă. Trupul neînsufleţit este adus în oraşul natal şi este îngropat în cimitirul Eternitatea din Bârlad, alături de tatăl său şi alţi membri ai familiei.