Portretul unui rege barbar
Auzind că măreţia lui Theodoric, regele goţilor, este preaslăvită de toate neamurile, mi-ai cerut adesea să te lămuresc în scris asupra înfăţişării trupului său şi asupra însuşirilor vieţii sale. Mă supun cu plăcere, atâta cât îmi va îngădui această foaie, lăudând gândirea ta din care a izvorât o atât de aleasă dorinţă.
Theodoric este un bărbat vrednic de a fi cunoscut, chiar şi de cei care nu-l pot vedea îndeaproape, într-atâta pronia dumnezeiască şi lucrarea naturii s-au unit pentru a-l înzestra cu daruri desăvârşite. Purtarea sa este într-aşa fel încât nici măcar pizma care înconjoară îndeobşte un rege nu-l poate lipsi de slava ce i se cuvine. Mai întâi vom cerceta înfăţişarea sa:are un trup bine clădit, este mai scund decât cei mai înalţi, dar mai înalt decât cei mai mulţi, are un cap rotund […].
Acum poate vrei să afli despre faptele sale zilnice, care se desfăşoară în văzul tuturor. Înainte de a se lumina de ziuă, împreună cu o foarte mică suită, participă la slujba pe care o ţin preoţii săi. El se roagă cu foarte mare sârguinţă, dar, fie vorba între noi, cineva poate vedea că această evlavie se datorează mai degrabă obişnuinţei decât credinţei. Treburile regatului pe care îl cârmuieşte îi ocupă restul dimineţii. În jurul tronului regal stau nobili înarmaţi, iar mai multor străjeri acoperiţi de piei li se îngăduie să stea suficient de aproape pentru a putea fi chemaţi în caz de nevoie, dar îndeajuns de departe pentru a nu tulbura liniştea. Şi astfel murmurul lor se aude în afara draperiilor, dar rămâne înăuntrul împrejmuirii. Când sunt primite soliile neamurilor străine, regele ascultă îndelung şi răspunde cu puţine cuvinte, amânând hotărârile ce trebuie cântărite cu grijă şi grăbindu-le pe cele care trebuie rânduite de îndată.
În cea de-a doua oră regele se ridică de pe tron pentru a cerceta vistieria sau grajdurile. Dacă are loc vreo vânătoare, regele ia parte la ea, însă niciodată nu poartă arcul asupra sa, socotind aceasta mai prejos de demnitatea sa regală. Iar de îndată ce o pasăre sau o sălbăticiune este hăituită sau apare în calea sa din întâmplare, el îşi duce mâinile la spate şi un paj îi dă arcul cu coarda neîntinsă. Pentru că aşa cum el socoteşte o faptă copilărească purtatul unei tolbe, tot aşa şi primirea arcului gata întins o socoteşte o faptă femeiască. După ce ia arcul, îl îndoaie pentru a-i întinde coarda, fie ţinându-i ambele capetele în mâini, fie sprijinind un capăt de călcâi. Apoi, ia o săgeată, o potriveşte şi îi dă drumul. Înainte de a da drumul săgeţii te întreabă ce ai vrea să lovească şi, aproape de fiecare dată, el nimereşte ceea ce tu ai ales. Şi dacă cumva săgeata nu-şi atinge ţinta, cel mai adesea vina o poartă vederea ta şi nu priceperea arcaşului.
În zilele obişnuite regele mănâncă precum un om de rând. Nobleţea ospeţelor sale nu se datorează meselor ce stau să cadă sub grămezi de argintărie înnegrită, purtate de servitori prefăcuţi, ci mai degrabă cuvintelor sau tăcerii ce însoţesc bucatele. Stofele folosite cu aceste prilejuri sunt uneori din purpură, alteori doar din pânză, fiind mai degrabă lucrate în chip desăvârşit decât brodate în argint. Şi ele sunt astfel cumpărate nu din zgârcenie ci după meşteşugul cu care sunt lucrate. Datorită cumpătării regelui, vei găsi printre comeseni mai degrabă un om însetat decât pe vreunul într-atât de sătul încât să refuze o cupă sau un pocal. Pe scurt, la mesele regelui vei găsi frumuseţea grecească, belşugul galic, isteţimea italienească, fastul ospeţelor publice şi familiaritatea celor private, şi peste toate rânduiala unei case regale. La ce bun să mai povestesc despre bogăţia ospeţelor sale din zilele de sărbătoare? Nici un om nu este într-atât de neştiutor încât să nu fi auzit de ea.
Dar să revin la ceea ce spuneam. După masă regele nu doarme niciodată mult, şi adeseori nu se odihneşte deloc. Când doreşte să se joace, el ia repede zarurile, le priveşte cu grijă, le amestecă cu măiestrie şi, după ce le dojeneşte în glumă, le aruncă cu iuţeală şi apoi aşteaptă răbdător. Regele nu spune nimic atunci când zarurile sunt prielnice, se înveseleşte atunci când îi sunt potrivnice şi nu-şi pierde niciodată cumpătul, fiind întotdeauna un filozof. […]
Către ora trei după amiază, povara cârmuirii reîncepe. Împricinaţii se întorc, jalbele se aud din toate părţile şi se înalţă un zgomot ce durează până seara şi care nu este întrerupt decât de cina regelui. Chiar şi atunci împricinaţii se răspândesc pe la unii curteni, care sunt protectorii lor, şi rămân de veghe până târziu în noapte. Câteodată, deşi arareori, cina este însufleţită de vorbele bufonilor, dar niciodată un oaspete nu este rănit de vreo limbă prea ascuţită. […]
Dar m-am îndepărtat prea mult de ale mele. Nu ţi-am promis că-ţi voi arăta multe lucruri despre regat ci doar câteva despre rege. Se cuvine să-mi isprăvesc acum scrisoarea, pentru că tu nu voiai să afli decât câteva lucruri despre rege şi obiceiurile lui. Iar eu vroiam să-ţi scriu o scrisoare şi nu o istorie. Rămas bun!
Sursa:Dominium şi Ecclesia în Occidentul medieval. Crestomaţie de istorie medie universală, Marian Coman. Bucureşti:Ed. Universităţii din Bucureşti., 2006
