Octavian Paler în “Istoria critică a literaturii române”

Adevărul despre Octavian Paler e undeva la mijloc între opinia foarte favorabilă, dar cumpănită, a lui E. Simion din Dicţionarul general al literaturii române şi opinia negativă, pe alocuri sarcastică, a lui Marian Popa din Istoria sa. Proza lui subiectivă şi moralistă, de factură eseistică, pare de altfel făcută să stârnească reacţii contrarii. Şi nu numai ale criticilor literari. Ea permite, pe de o parte, identificarea unor categorii de cititori cu ambalajul cultural accesibil al impresiilor de călătorie ori al consideraţiilor filosofice şi de tot felul, creându-le o puternică iluzie de familiaritate cu lumea cutreierată de scriitor, pe care-l însoţesc cum ar urmări o enciclopedie turistică, şi cu marile nume invocate de el la tot pasul, ca şi satisfacţia de a recunoaşte în citatele abundente şi comode câte ceva din ceea ce au învăţat ei înşişi la şcoală.

Pe de altă parte, mai ales după 1989, publicistica politică a scriitorului a căzut pe un teren fertil nu pentru dialog, ci pentru conflict. La divizarea politică şi civică a societăţii actuale, trebuie adăugat faptul că Paler s-a angajat în tot acest timp în campanii care vizau cauze, valori şi idei, nicidecum persoane, ceea ce l-a făcut să treacă mereu în opoziţie faţă de politicieni şi de partide pe care le susţinuse înainte. Acest lucru i-a derutat pe destui dintre cititorii lui, ataşaţi, ei, de persoane mai degrabă decât de idei. Bonusul de simpatie de dinainte de 1989 i-a fost retras uneori după aceea, fără ca neapărat cărţile lui să devină obiectul unei aprecieri mai obiective şi mai limpezi.

Drumuri prin memorie, Caminante(toate, după 1970), sunt jurnale de călătorie în Egipt, Grecia, Italia, Mexic, impregnate de livresc, împănate de citate şi referinţe, calofile. „În geamul avionului a încremenit o lună fosforescentă, ca un gheţar electric. Uitându-mă la ea, am început s-o aseamăn cu un sfinx”. Impresiile sunt deturnate de consideraţii precum următoarele:„M-am retras pe esplanada pavată din faţa statuii, întrebându-mă ce-a putut să simtă acel emir din Evul Mediu care a vrut să-i distrugă cu tunul surâsul păgân.Probabil, însă, era şi el victima confuziei care se face îndeobşte între monstrul pervers şi crud din mitologia greacă, sfinxul trimis de Hera să-i pedepsească pe tebani, pe care l-a învins Oedip, şi acel «androsfinx», sfinxul masculin, pomenit de Herodot, apărut ca un principiu solar şi protector în zoolatria Egiptului antic. Derutaţi de asemănarea exterioară, deşi în mitologia elină sfinxul avea totdeauna cap de femeie, grecii i-au botezat la fel. Deosebirea e însă fundamentală, în valea Nilului, plăsmuirea aceasta bizară s-a născut din alte gânduri, «enigmă în sine şi pentru sine», cum spunea Hegel.”

Ceea ce autorul remarcă e neapărat încărcat de semnificaţie, rareori natural. Ciudad de Mexico înseamnă fiesta, iar pe peretele camerei de hotel atârnă un calendar aztec. Stilul lui Paler este şi în Mitologii subiectiveempatic şi emfatic:„Mi-am pus toată viaţa în cumpănă cu răspunsul dat de Oedip sfinxului [...] Dacă ar fi spus, nu «omul», ci «un zeu», altul mi-ar fi fost destinul”.

Oarecum în pofida evidenţei, Paler afirmă că nu în bibliotecă, ci pe stradă a descoperit morala pe care o proclamă în Scrisori imaginare. Îi place să se refere la Montaigne care îşi scria eseurile în biblioteca din tumul unde se retrăgea, care avea însă ferestre de jur împrejur. Dacă scrisorile sunt adresate apropiaţilor întru „iubire, singurătate şi înţelepciune”, precum Unamuno sau Camus (de la care Paler a deprins, mai degrabă decât de la Montaigne, pe lângă unele idei, arta însăşi a eseului), Polemicile cordialeîl vizează, între alţii, pe Voltaire, la care inteligenţa, nu inima, e rege.

Cea mai interesantă dintre aceste prime cărţi este Apărarea lui Galilei(1978), un dialog între savantul italian şi „conştiinţa lui din ce în ce mai intransigentă”. Confruntarea aceasta va deveni o temă majoră la Paler. La mijlocul anilor ’70, când apărea cartea, tema era departe de a fi atât de inocentă cum vom fi găsind-o astăzi. În Scrisori solitare, după aproape douăzeci de ani, Paler o va lega de îndoielile sale personale, mai mult, de felul lui profund de a fi:„Era firesc să-l înţeleg mai bine pe Galilei, decât pe Giordano Bruno. Dacă m-ar întreba cineva:«Sunteţi în stare să vă daţi viaţa pentru o idee, pentru un adevăr?», n-aş ezita să zic:«Nu, n-aş fi în stare»”. Întreaga dilemă e de altfel deplasată de pe abjurarea din Tribunalul Inchiziţiei pe acea formală, rostită sotto vocede Galilei, „eppur si muove”, menită a sugera triumful adevărului ştiinţific asupra dogmei religioase. E aici o concepţie, nu doar o concesie. Scriind în prefaţă că e vorba de o carte „despre prudenţă şi iubire”, autorul ascundea numai pe jumătate problema etică. În fond, el s-a temut toată viaţa de moarte, după cum o repetă de câte ori are ocazia („Sunt recunoscător că exist, disperat că voi părăsi într-o zi toate acestea şi fericit că mi-e dat să mângâi lucrurile din jurul meu”).

Procesul abjurării ar fi însă mai mult, o mise-en-abimea proceselor staliniste. Fără să fie maximă, o anumită transparenţă există. Terorizat de posibilitatea condamnării la rug, Galilei spune:„Toate amintirile mele ţineau partea Inchiziţiei. Ele mă îndemnau să abjur”. După abjurare (care e tipica autoînvinuire din procesele politice comuniste), amintirile legate de legitimitatea gestului sunt cele care nu-i dau pace, ca şi îndoielile („în fiecare noapte mă întreb dacă nu era mai bine să înfrunt rugul”), falsele consolări („am destul timp să răspândesc în lume acest adevăr din moment ce sunt viu”) ori concluziile idealistice („Câtă vreme există un singur om care spune adevărul, nu există Inchiziţie perfectă”). Întreg Paler este aici, inclusiv pesimistul incapabil să renunţe la speranţe:„Adevăratul curaj al poetului nu constă în a cânta ploaia, ci, văzând cerul pârjolit, să continue să spere”.

restul pe Istorii Regasite