Nicolae Iorga – portret subiectiv

“Cu Iorga se putea înţelege oricine foarte uşor, numai să-i fi spus de trei ori pe zi că era genial, că era cel mai mare istoric, cel mai mare poet, cel mai de seamă autor dramatic, cel mai iscusit om de stat, şi în general orice, precedat de un superlativ. În realitate era un dement.

Nu era nebunde legat, fiindcă nebunia lui nu se manifesta prin acces de furie, dar nebun totuşi;o fenomenală vietate cu funcţii cerebrale deformate printr-o dezvoltare anormală a centrelor memoriei şi cuvântului. Memoria lui era ca să zic aşa de ordin pur mecanic şi creierul lui un aparat în care noţiunile şi imaginile se înregistrau fără să se claseze, fără să se stabilească nici o legătură între ele, dar fără să se piardă vreuna în cursul anilor. O frază dintr-o carte, două rânduri dintr-o scrisoare, o dată dintr-un document, un nume, o figură întâlnită undeva se întipăreau pentru totdeauna în capul lui, şi rămâneau în permanentă evidenţă în cercul luminos al conştiinţei sale. Şi toate aceste noţiuni, nebunul nu numai că nu le clasa, nu numai că nu le aşeza, dar le mai lăsa să se ciocnească unele de altele, să se încurce într-o învălmăşeală dezordonată ce nu-şi găsea o relativă liniştire decât în şiroaiele unei logorei fără sfârşit.

 Mania scrisului se dezvoltase la dânsul ca o salutară încercare de a pune stavilă acestui flux patologic, disciplina condeiului fiind, oricât ar fi de iute mâna, un obstacol incontestabil la revărsarea cuvintelor. Din nenorocire, scriind întruna ajunsese să redacteze atât de repede, cu o scriitură care nu mai semăna a scriitură şi pe care numai el şi câţiva iniţiaţi erau în stare să o descifreze, încât scrisul a încetat să fie pentru dânsul un zăgaz şi potopul n-a mai putut fi stăpânit. Mâna lui alerga pe hârtie ca acul unui aparat de înregistrare, oricât de îndepărtat ar fi fost izvorul de energie.

Octavian Goga mi-a povestit o scenă trăită de dânsul şi care lămureşte mai bine decât orice comentariu fenomenul pe care mă încerc să-l descriu. Era la Iorga, şi sta de vorbă cu el pe când nebunul corecta cu o mână şi scria un articol pentru gazetă cu cealaltă. După ce a terminat articolul (mâzgălit în cinci minute) l-a dat scribului de la “Neamul” care aştepta în picioare în faţa lui;acesta s-a uitat la manuscris şi a spus că-i mai trebuia un număr oarecare de rânduri ca să umple şpaltul. Fără să se întoarcă, Iorga a întins mâna deasupra capului său, a luat la întâmplare un volum din raft, l-a deschis în faţa lui şi după trei minute a mai dat o fiţuică redactorului. Dar ce ai scris acolo?” l-a intrebat Goga. Am tradus un sonet din Carducci”, a răspuns liniştit automatul gândirii româneşti. Lui Goga era să-i vie rău!

Scrisul, la început simpla reacţie împotriva unei locacităţi nedisciplinate, a devenit la el cu timpul o funcţie fiziologică continuă. În loc să gândească, în loc să cântărească, în loc să vorbească – scria. Scria oriunde, oricând, oricui şi oricum. Dacă îi cereai o părere, îţi răspundea ”stai să ţi-o scriu!” Dacă cereai să spună o vorbă cuiva, apuca imediat un petic de hârtie şi un plic. Numit prim-ministru s-a conformat tradiţiei care-i impunea câte o vizită la fiecare şef de partid – s-a dus la fiecare, dar le-a lăsat şi câte o scrisoare!

Ce era la el o scrisoare! L-am văzut scriind sute de scrisori şi niciodată nu l-am văzut cugetând la ce scria, căutând o formulă raţională sau corectând un cuvânt. Când pleca în străinătate lăsa 30 de articole pentru “Neamul” lui, scrise în 30 de minute, fără cap şi fără coadă, pe care nimeni nu arunca o privire. Aşezat pe o bucă scria cu iuţeala unui bolid şi sta în acelaşi timp de vorbă cu trei persoane deodată.

Scrisul era la dânsul ceva atât de impulsiv, atât de nepregătit şi de sincer ca manifestaţie sufletească, încât supremul lui argument, de câte ori voia să dovedească spusele altuia, consta în exibiţia propriilor sale fiţuici, scrise cu ani şi ani înainte. Ajunsese să scrie ca o maşină, scria acasă, scria în drum de fier, scria la Cameră, scria pe când mânca şi pe când se îmbrăca. Dacă s-ar fi spălat vreodată, ar fi scris şi pe când se spăla. Scria cu amândouă mâinile şi pe orice. Ca un osândit la muncă silnică, printre miile de volume ale unei biblioteci lipsite de orice valoare, înfipt într-un scaun de lemn împodobit cu crestături româneşti care-l înţepau sau îl ciupeau, mâzgălea hârtie până târziu noaptea – în folosul nimănui – pe colţişorul unei mese ovale şi şubrede ce abia se ţinea pe unicul ei picior şi ameninţa încontinuu să cadă sub povara vreascurilor de hârtii ce o încărcau.

Şi astfel, în afară de articolul zilnic la “Neamul Românesc”, în afară de nenumăratele păreri şi interviuri ce i se cereau din dreapta şi din stânga, din ţară şi din străinătate, de bărbaţi şi de femei, de ovrei şi de antiovrei, de poftiţi, nepoftiţi şi de scopiţi, în afară de zecile de scrisori şi de fiţuici, zilnice şi ele, acest poligraf fără pereche a mai găsit vreme să mai scrie şi peste 800 de volume! Îşi dă cineva seama de tragedia unui om care a scris 800 de volume necitite, din care nu va rămâne un rând?

O definiţie a acestui om e foarte grea, fiindcă scapă analizei prin neprevăzutele lui reflexe. Cu toate aparenţele unei adevărate inteligenţe, câteodată chiar cu unele licăriri de geniu, a trebuit de cele mai multe ori, în raporturile mele cu dânsul să-mi pun întrebarea dacă nu era un prost.

Cea mai bună caracterizare a lui Iorga a făcut-o pe vremuri Caragiale. Tânărul Iorga scrisese pentru “Epoca” o serie de articole încâlcite, dar pline de avânt naţionalist şi încântase pe Nicu Filipescu care se entuziasma uşor. Convins că descoperise un fenomen (era într-adevăr unul, dar nu în sensul pe care-l credea Filipescu) l-a dus într-o seară la berarie la “Căpitanul” să-l prezinte prietenilor săi Barbu Delavrancea, I.L. Caragiale şi alţii. Iorga, care nu putea să vadă lichide decât în călimări, şi care se găsea la strâmtoare printre oameni care-şi limitau fericirea la un pahar cu bere, a stat câteva minute ca pe ghimpi, a citat câteva date, a evocat un ipotetic Bizanţ şi a fugit. “Ei, cum îl găseşti?” a întrebat Filipescu pe Caragiale. Conu Iancu, care tocmai răsucea o ţigare, a răspuns liniştit:“Bun băiat, dar creşte strâmb!” Genialul observator a pecetluit astfel cu două cuvinte ulterioarele zvârcoliri ale înzestratului tânăr pornit pe cărările vieţii cu un umăr în cer şi cu altul pe pământ.

Dacă cu toată dificultatea şi inutilitatea încercării, cineva s-ar încăpăţâna totuşi să degajeze principalul resort al aceste firi patologice, dar excepţionale, cred că la obârşia fiecărui act al lui Iorga, fiecărui gest, fiecărui cuvânt al lui, ar găsi un singur şi permanent sentiment:vanitatea. O vanitate atât de copleşitoare încât a distrus toate celelalte sentimente sădite în sufletul lui ca în orice altul, după cum pinul distruge toată vegetaţia în mijlocul căreia se înfige. Vanitate şi nu mândrie. Mândria poate fi o calitate dacă se sprijină pe însuşiri justificate, vanitatea niciodată, fiindcă nu se sprijină pe nimic. Vanitatea lui Iorga, cât de nemărginită era ea, avea ceva copilăresc în sine. Îndată ce intra în joc, dispăreau până şi ultimele picături de judecată care se mai prelingeau de-a lungul meningelor lui istovite. Era vanitos ca un curcan înfoiat, pe dinăuntru şi pe din afară. Se credea frumos şi irezistibil faţă de femei şi lua drept simpatie curiozitatea oamenilor atraşi de vicleimul ambulant în care se totalizau diferitele lui aspecte.

Era în stare să facă orice platitudine pentru un aplauz sau o decoraţie. Din acestea, avea o colecţie întreagă şi se încărca cu ele la orice ocazie, ca un Rege de carnaval. La banchetul presei latine (în toamna anului 1931) venise cu nenumărate plăci atârnate pe piept şi pe spate, stârnind în aşa măsură ironica admiraţie a comesenilor încât s-a simţit şi el jenat. Regele cu o panglică în vârful degetelor, iar noi toţi cu un cuvânt de proslăvire care ne-ar fi făcut să roşim dacă l-am fi spus în serios – am făcut dintr-însul tot ce am vrut. Sau mai bine zis am fi făcut, daca n-ar fi fost plictiseala de a juca încontinuu teatru şi de a drege în fiecare zi prostiile pe care le săvârşea în ajun.”

*****

Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, Ed. Machivelli, Bucureşti, 1996, vol. IX, pag. 233-235

sursa:istoriiregasite.wordpress.com