Nebunia războinicilor vikingi
Imaginea vikingului ca luptător feroce, lipsit de orice fel de cultură, care spulberă pur şi simplu totul în cale, un veritabil sălbatic, este una dintre cele mai des întâlnite mistificări istorice, cu rădăcini mai mult în tradiţii literare decât în realităţi propriu-zise. Avem de-a face într-adevăr cu o civilizaţie în care cultul războnicului este la loc de cinste, în care peste tot în literatură se elogiază fapte neîntrecute de vitejie şi de eroism. Dincolo de toate exagerările care îi echivalează pe vikingi cu monştrii însetaţi de sânge, în literatură apare totuşi o categorie aparte de războinici, una care pare a se apropia de închipuirile noastre despre ei. Este vorba despre un grup foarte special de luptători, numiţi berserkeri.
Termenul poate proveni de la bare-sark, adică “fără cămaşă”, pornind de la obiceiul lor de a se arunca în luptă fără armură. Ynglingasagapomeneşte acest obicei, povestind că luptătorii lui odin nu se serveau de cămăşile de zale şi se purtau precum lupii şi câinii turbaţi. Altă ipoteză leagă termenul de bear-sark, cu referire la pielea de animal pe care o purtau aceştia. Saga lui Grettir îi numeşte pe războinicii regelui Harald “piei de lup”, o metaforă întâlnită şi în Vatnsdaela Sagaşi Hrafnsmal. Berserkerii sunt înrudiţi cumva prin comportament cu însuşi zeul Odin, despre care Adam din Bremen ne spune că reprezintă furia. Numele lui, Wotan, îşi are de altfel rădăcinile în cuvântul vechi nordic odur, de unde în germană avem Wut, furie. Acest lucru ne aduce în vedere nebunia înspăimântătoare a luptătorului care devine un soi de simbol pentru Odin, dacă ne gândim şi că zeul se putea metamorfoza în diverse animale sălbatice, deziderat şi al berserkerilor.
Berserkerii asimilau şi ei calităţile bestiale ale urşilor şi lupilor, şi avem ca exemple pe eroi precum Kveldulfr din Saga lui Egil Skallagrimsson, sau pe Bjarki din Saga lui Hrolf, care în cursul luptei se prefac literalmente în animale, semănând teroare în jurul lor. Georges Dumezil denumeşte fenomenul hamingja(suflet, spirit) sau fygja(formă a sufletului), o ipostază particulară a războinicului. O altă calitate odinică deţinută şi de berserkerieste imunitatea magică faţă de arme. În Havamal, Odin recurge la tot felul de vrăji pentru a induce această imunitate. Poveştile spun că berserkerii deţin câteodată din naştere această capacitate, ca nicio armă să nu-I poată răni, lucru legat se pare şi de asumarea formei animale prin acele piei. În Vatnsdaela Saga, războinicii poartă piei de lup care îi feresc de orice lovituri, mai rezistente şi ca zalele. Conceptul de imunitate este posibil să fi evoluat şi furia şi nebunia războincului, care în starea lui de extaz marţial, nu mai simte rănile.
Mai este posibil şi ca berserkerul să fi fost realmente un membru al unui cult special dedicat lui odin. Practicile unui astfel de cult trebuie să fi fost rezervate numai iniţiaţilor. Avem totuşi unele referinţe sporadice, de pildă Constantin al VII-lea, în Cartea Ceremoniilor, pomeneşte un dans practicat de membrii gărzii sale de varegi, care în timpul său purtau piei şi măşti de animale, foarte probabil un rit legat de informaţiile mitologice despre berserkeri. Acest tip de dans cu costumaţie îl regăsim adesea în reprezentări figurative de pe coifuri, teci sau armura de braţ, ilustrând oameni cu cap de animal şi acoperiţi cu blănuri.
Alte practici ritualice menţionate în literatură sunt iniţierile de tineri razboinici în grupuri de berserkeri, numărând de obicei 12 oameni. O altă caracteristică a acestor grupuri este numele conducătorului, adeseori Bjorn sau un derivat, însemnând urs. Iniţierea constă într-o bătălie reală sau simulată cu un urs. Un exemplu îl avem din Saga lui Grettir, în care Bjorn, liderul bandei de berserkeri, aruncă pelerina lui Grettir în grota unui urs, iar acesta trebuie să-l supună pentru a o recupera. În Saga lui Hrolf, Hjalti, protejatul lui Bjarki, îndeplineşte o misiune similară, numai că de data aceasta lupta este una simbolică, cu pielea unei bestii deja ucise.
S-a avansat şi ipoteza cum că mitul berserkerului ar proveni de fapt din cosumarea unor ciuperci halucinogene de tipul Amanita muscaria, sau din simptomatologia epilepsiei, isteriei sau unor boli mintale. Ciupercile însă mai mult slăbesc organismul, iar celelalte cazuri sunt izolate. Trebuie însă ţinut cont mai degrabă de nişte categorii mitologice care explică şi legitimează preferinţa pentru calităţile combative, calităţi care se poate să fi fost autoinduse prin practicile rituale din cadrul clanurilor de berserkeri, care serveau la identificarea războicilor cu Wotan, de unde probabil şi ideea transformării în diverse sălbăticiuni. Apariţia berserkerului trebuia să fie una a terorii încarnate. Dumezil face o paralelă între aceste clanuri şi tribul Harilor menţionat de Tacitus, care nu se foloseau doar de ferocitatea lor naturală, ci şi de pictarea trupului pentru a stârni panică printre inamici. Este un gest similar cu folosirea pieilor pentru a sugera metamorfoza în ceva supraomenesc.
Citeste si:
Drumul nordului:vikingii în Islanda şi Groenlanda
Tactici militare, arme şi frăţii vikinge
Corăbiile, cheia expansiunii vikinge
Faimoasa gardă de vikingi din Constantinopol
Surprinzãtoarea societate a islandezilor medievali
Aventura vikingilor în Lumea Nouă
Despre transformarea berserkerilor în lupi ne vorbesc pe îndelete Saga lui Egil Skallagrimssonsau Völsunga Saga. În ultima, Sigmundr şi fiul său Sinfjolti fură pieile unor berserkeri pentru a se putea preface şi ei în animale şi a răvăşi pădurile. Berserkerii au adesea o înfăţişare urâtă şi sunt câteodată confundaţi cu trolii, cum se întâmplă cu Skallagrim din Saga lui Egil. Chiar despre Egil se spune că avea părul negru şi lung şi era la fel de urât ca tatăl său, iar la un ospăt al regelui Athelstan, Egil s-ar fi schimonosit atât de tare, încât regele i-a dăruit un inel de aur ca să-l potolească. Eroul Ogmundr din Örvar-OddSagaare o înfăţişare similară:păr negru, care îi acoperă toată faţa de i se mai văd doar dinţii şi ochii.
Berserkerii intrau într-un stadiu de transă numit berserkergang, descrisă prin epopei ca începând cu frisoane, clănţănitul dinţilor, umflarea feţei şi schimbarea culorii pielii. Războincii începeau apoi să urle precum fiarele şi să ucidă tot ce le sta în cale, duşman sau prieten, cu o forţă supranaturală. Câtă vreme dura starea, dispărea orice fel de frică sau judecată, dar când ieşeau din ea, berserkerii sufereau ca după o boală. Saga lui Egilpovesteşte cum intră în transă Skallagrim în timp ce se juca cu fiul său şi cu alt copil, pe care îl ia şi îl striveşte de pământ. Egil este scăpat de o slujnică, dar ar fi fost şi el ucis. Puterea extraordinară este un motiv recurent în saga, berserkerii fiind adesea comparaţi cu giganţi sau troli.
Forţa se exprimă şi prin preluarea unor nume derivate de la bjorn, urs (Gerbjorn, Gunbjorn, Arinbjorn, Esbjorn, Thorbjorn). Saxo Grammaticus spune că pentru a-şi dobândi puterea, berserkerii pot să şi consume sângele unui lup sau urs. La ieşirea din berserkergang, războinicul se simte complet extenuat. De aceea, poveştile spun că cea mai bună cale de a învinge un berserker este să-l prinzi obosit la ieşirea din transă, aşa cum procedează Hjalmar şi Odd în Herverar Saga.
Dincolo de mitologizarea din epopei, berserkerii reprezentau cel mai probabil o serie de clanuri, un ordin, folosit cu reţinere din pricina autoinducerii unei stări de extremă violenţă prin anumite ritualuri. Erau atât admiraţi, cât şi dispreţuiţi pentru că îşi puteau trăda camarazii. În principiu, se foloseau ca trupe de şoc, aşa cum au procedat regii Harald sau Halfdan, iar Dumezil este de părere că şi legătura lor cu Odin a contat, pentru că este zeul asociat suveranităţii. În afara acestui rol de ataşat trupelor regale, berserkerul devine personajul principal negativ în literatura nordică, categorisit drept o brută violentă. Saxo Grammaticus, vorbind despre un astfel de clan, spune că războinicii se năpusteau asupra satelor, le jefuiau, vărsau necontenit sânge şi se mândreau cu faptele lor, considerându-le chiar onorabile. Prin saga se mai vorbeşte şi despre excesele lor erotice, de obicei eroul trebuind să salveze un personaj feminin din mâinile unei brute.
Sălbaticii berserkeri sunt aşadar o categorie aparte de luptători, la graniţa dintre mitologie şi istorie. Oricum, povestea lor este probabil cea care a inspirat mitul bestialităţii vikingilor. Primele menţiuni despre această categorie specială apar în Haraldskvaedi (Hrafnsmal), un poem din secolul al IX-lea al scaldului Thornbjorn Hornklofi, ca îl dedică primului rege al Norvegiei, Harald Fairhair. Harald deţine un grup de luptători de elită, ulfheonars, cei acoperiţi cu blănuri de lupi. Textele nordice îi descriu ca pe nişte hibrizi cuprinşi de frenezie, slujitori fideli ai lui Wotan care îi preiau trăsăturile, cu accent pe legătura totemică dintre luptători şi animalele care le conferă putere.
Din relatările lui Tacitus putem ghici că structura era veche în societatea vechilor germani. Mai cert este insă momentul scoaterii în ilegalitate a confreriei, în 1015, când regele Erik interzice totodată şi holmganga, duelurile. Berserkerii provocau la duel şi, ucigându-şi adversarul, intrau în posesia bunurilor sale. Adversarul era obligat de codul onoarei să participe la duel. Berserkerii vor mai face însă parte din peisaj o vreme. În 1123 însă, codul legislativ islandez de sorginte creştină prevedea exilul pentru cei care se mai ocupau cu aşa ceva, întrucât practicile erau clasificate drept vrăjitorie. Berserkerii cu apucăturile lor frenetice, ca şi patronul lor, Wotan, sunt condamnaţi la disoluţie de către noua ordine.
Bibliografie:
Beard, D. J, "The Berserkr in Icelandic Literature”, Approaches to Oral Literature, Ulster, 1978;
Dumézil, G., The Destiny of the Warrior, Chicago, 1970;
Eliade, M., Samanismul şi tehnicile arhaice ale extazului, Bucureşti, 1997;
Höfler, O., "Berserker." Reallexikon der Germanischen Altertumskunde, Berlin, 1976.
