Moda, o mască a durerii. Frida Kahlo: „Obișnuiam să cred că sunt cel mai ciudat om din lume”

Dacă până la începutul anilor ’70 Frida Kahlo era ascunsă în spatele soțului ei, pictorul Diego Rivera, astăzi, imaginea artistei este sinonimă cu paleta de culori mexicană, recunoscută în întreaga lume şi trasă uşor către consumerism. Coroniţa de flori mari, în culorile cele mai stridente oferite de natură, și sprâncenele unite într-una singură (mono-sprânceana) sunt deja marca minimalistă înregistrată a Fridei.

Vestimentația artistei e expresia autentică a culturii mexicane: moartea, tragedia, sărbătorite în culori vii. Căci viața Fridei Kahlo nu a fost nici pe departe la fel de veselă precum înfățișarea ei, ci așa cum și-a pictat-o mereu: suprarealistă, sumbră, monstruoasă.

Rebozo: omagiu strămoşilor şi revoluţionarelor

Frida și-a etalat moștenirea culturală părintească și prin haine. Dacă mama ei era o mexicancă veritabilă, tatăl ei, fotograful Guillermo Kahlo, era de origine germană. Așa că ea și-a creat un stil vestimentar propriu, apreciat și recunoscut chiar și de către lumea bună a modei: a îmbinat elementele mexicane cu cele europene. Un accesoriu care nu lipsea din garderoba artistei era rebozo, o eșarfă lungă, lată, asemănătoare unui șal. Și acesta tot cu originile în vremea colonială, șalul, cel mai adesea multicolor, Frida îl înfășura în jurul corpului sau îl purta legat pe cap, ca un soi de turban. Nici acesta nu era ales întâmplător. Rebozo a fost folosit cu precădere de către adelitas, femeile care au luptat în Revoluția mexicană de la începutul secolului XX – îl foloseau pentru a ascunde arme. Așadar, omagiul era de această dată dublu: strămoșilor și revoluționarelor.

Frida şi tradiţia. Într-o fotografie pentru grupajul intitulat „Señoras of Mexico” din revista „Vogue” (1937), artista poartă cu mândrie şalul rebozo, lângă o agavă, planta tradiţională mexicană

Asta e musai de pe library of congress jpg jpeg

Cuvântul care definește probabil cel mai bine înfățișarea Fridei este abundența. Abundența de culori, de forme, de materiale, de straturi. Dacă hainele puteau fi observate cu ușurință de la depărtare, nici micile detalii nu lipseau. Frida iubea accesoriile. În majoritatea fotografiilor sale atrag atenția imediat șiruri de mărgele, talismane, cercei și inele, de obicei purtate câte unul pe fiecare deget al mâinii stângi – toate supradimensionate. Purta cu mândrie mărgele mari, verzi, realizate din jad, specifice strămoșilor din perioada pre-columbiană. De asemenea, cerceii și inelele purtau semnătura conquistadorilor spanioli care aduseseră cu ei delicata lucrătură a filigranului – din fire subțiri de aur și argint ei creau bijuterii fine, asemenea unei dantele. Un alt tip de bijuterie, cu mare însemnătate spirituală, erau milagros, pandantive votive realizate din scoici sau din os, lucrate adesea sub forma unor mâini împreunate pentru rugăciune.

„Sunt aici și sunt la fel de ciudată ca tine”

Frida Kahlo s-a născut și a murit în plină vară, în iulie (3 iulie 1907-16 iulie 1954). Atunci când culorile sunt puternice, iar căldura este chinuitoare. S-a născut și a murit în casa părintească, La Casa Azul, denumită astfel pentru pereții ei colorați în albastru puternic. La moartea ei, Diego Rivera a cerut ca toate hainele și obiectele personale ale artistei să fie strânse și sigilate în baie, iar camera să nu fie deschisă decât după 15 ani de la moartea lui. Abia la 50 de ani de la moartea artistei încăperea a fost deschisă și, odată cu ea, o nouă perspectivă asupra vieții atât de frumoase, dar dureroase a Fridei Kahlo. Tot ce se afla acolo a fost preluat pentru restaurare de către Victoria & Albert Museum: peste 300 de obiecte vestimentare și peste 22.000 de documente.

Tradiţia se împleteşte cu modernul, America Latină cu Occidentul. Viaţa artistei pe de-a-ntregul, în tabloul „Cele două Fride” (1939)

Corsetele de ghips și de metal, pictate suprarealist, protezele pentru picior și alte obiecte medicale întregesc povestea vieții Fridei din spatele hainelor colorate. Miile de fotografii și scrisorile trimise către personalități ale vremii, precum Isamu Noguchi, Man Ray, Nickolas Muray, Manuel Álvarez Bravo sau Pablo Neruda, ne dezvăluie partea intimă a artistei, necunoscută nici măcar pânzei și pensulei. Toate aceste comori au fost disponibile publicului într-o expoziție organizată de către muzeul V&A în 2018.

„Obișnuiam să cred că sunt cel mai ciudat om din lume. Apoi, m-am gândit că sunt atâția oameni pe lume, încât trebuie să mai fie cineva ca mine, care să se simtă la fel de bizar și de defect precum o fac eu. Mi-o imaginez că este acolo, undeva, gândindu-se și ea la mine. Așadar, sper că dacă ești acolo și citești asta acum, să știi că, da, este adevărat, sunt aici și sunt la fel de ciudată ca tine”, scria Frida în jurnalul ei, ca un adevărat simbol pentru toți aceia care se simt diferiți și marginalizați de societate.