Mitul bunului împărat: Traian

Împăratul Traian este înconjurat de o aură de admiraţie nemaîntâlnită la niciun alt conducător roman. Rădăcinile acestei imagini glorioase trebuie însă căutate chiar în epoca sa, iar Panegiricul lui Pliniu cel Tânăr ne poate furniza un reper. Cine este personajul? Gaius Plinius Caecilius Secundus, nepotul matern al lui Pliniu cel Bătrân, a fost consul în anul 100, ulterior proconsul în Pont şi Bitinia, apropiat al lui Traian. A realizat Panegiricul în două etape:discursul rostit către Senat în septembrie 100 p.Hr. şi o reelaborare datorată probabil familiarităţii faţă de împărat, prilej de a-l adula pe Traian şi de a-i aminti de înalta misiune ce i-a fost hărăzită. Având în vedere lipsa unor discursuri laudative dinaintea lui Traian şi stilul încărcat artificii retorice, este oarecum dificil să-i pătrundem sensul.

Cum se poate explica acest discurs? S-a insistat câteodată pe importanţa relaţiilor dintre Traian şi popoarele cucerite, generozitatea şi echitatea împăratului sau preocuparea pentru oameni şi zei deopotrivă. Alţi cercetători studiază Panegiriculîn cheia unei afirmări hotărâte a politicii lui Traian, folosindu-l pentru a justifica o ideologie. Din nefericire astfel de interpretări învestesc cu prea multă autoritate scrierea lui Pliniu. Jean Beaujeu[1]propune o teologie imperială în care Iupiter Optimus Maximuseste figura centrală, iar Traian, protejatul acestuia. Rufus Fears[2]merge şi mai departe, afirmând că Traian urmează de fapt tradiţia lui Nero de a favoriza legătura deosebită dintre princepsşi Iupiter. De altfel Pliniu insistă asupra ideii că Iupiter, nu Senatul sau Nerva, reprezintă sursa puterii sale, lucru sugerat şi de o serie de reliefuri ca cele de pe Arcul de la Beneventum. Dar ideologia imperială este rareori atât de rigidă. Nu putem nici să considerăm Panegiricullui Pliniu drept o versiune oficială a programului imperial al lui Traian, căci Pliniu este până la urmă un senator care încearcă să facă un compromis cu principatul, are propriile motivații.  

De altfel, discursul laudativ este un bun prilej de a exprima păreri şi griji în privinţa instituţiei imperiale şi în particular a atitudinii lui Traian. Pe de o parte Pliniu descrie virtuţile împăratului, pe de altă parte îl sfătuieşte să continue pe aceeaşi linie pentru a deveni un model. Ca orice senator, şi autorul nostru are sentimente amestecate faţă de principat, o formă de conducere tolerată întrucât alternativa ar fi fost anarhia. Pliniu este de părere că domnia lui Domitian a fost o teroare pentru Senat, probabil şi pentru a-l scoate mult în avantaj pe Traian. În opinia lui Pliniu, nu ar trebui să se afirme despre Traian nimic din ce ar putea fi afirmat despre predecesorii săi[3].

Din lipsa de consideraţie faţă de ceilalţi împăraţi ne dăm seama de îndelungata luptă pentru putere dintre Senat şi princeps, o luptă pe care Pliniu crede sau speră că Traian o poate evita. El laudă de pildă capacitatea împăratului de a restabili prestigiul Senatului din timpul republicii. Tacitus ne spune de altfel că situaţia s-a îmbunătăţit, pentru că înaintea sa un singur om domina statul, iar scriitorii de valoare au dispărut. În schimb în timpul lui Traian aceştia au libertatea de a nutri orice sentimente şi de a le exprima cum doresc[4]. Ca şi Tacitus, Pliniu invocă mereu libertatea, moderaţia şi implicarea sa într-o guvernare care nu exclude Senatul. Dar are și rezerve faţă de Traian pentru că provine din rândul militarilor, de aceea insistă că sursa puterii sale este voinţa zeilor şi a predecesorului Nerva, nu capacităţile sale războinice. În opinia marelui istoric R. Syme[5], discursul lui Pliniu este mai degrabă un manifest senatorial în favoarea unei monarhii care să nu urmărească acapararea întregii puteri.

Pliniu vede în numirea lui Traian promisiunea unei refaceri parţiale a tradiţiilor republicane, menţionând că împăratul în calitate de consul confirmă alegerile şi promovările propuse de Senat. Moderaţia, politica sa fiscală responsabilă, încurajarea ocupării posturilor publice de către senatori îi asigură o reputaţie aparte în mintea supuşilor şi succesorilor. În spatele fiecărei laude se regăseşte aşteptarea ca echilibrul politic să continue. Totuşi Pliniu îşi exprimă şi îngrijorarea faţă de anumite aspecte, ca de pildă refuzul lui Traian de a îndeplini anumite îndatoriri senatoriale:un consulat in absentia, refuzul celui de-al doilea. Consulatul a fost mereu un simbol al libertăţii din perspectiva senatorială[6].

Multă cerneală s-a scurs şi în legătură cu titlul de Optimusoferit de către Senat. Legenda optimus princepsapare pe monede încă din 103, dar titlul de Optimusîşi face loc în nomenclatura oficială abia în 114-115. Se poate să fi fost un epitet neoficial, dar la fel de bine autorul pare să apere o iniţiativă formală a Senatului refuzată iniţial de Traian, la fel ca titlul de Pater Patriae. Panegiristul vrea să accentueze nu divinitatea a lui Traian, care oricum ar fi fost riscantă, cât humanitas, temperantia, facilitas[7](caracterul, autocontrolul, aptitudinile), deci virtuţile sale umane. Optimusar fi avut aceeaşi semnificaţie ca Augustuspentru Octavian. Traian preferă totuşi optimus princeps, apelativ regăsit şi la Claudius sau Nerva, posibil pentru a evita comparaţia directă cu Iupiter.

Cât despre acţiunile militare, Pliniu se grăbeşte să-i scoată în evidenţă tot moderaţia[8], pentru a echilibra relaţiile dintre armată şi Senat. Traian este conducătorul perfect când se află în Germania în 98, pentru că deţine şi toga senatorială (al doilea consulat), nu doar echipamentul generalului. Diplomaţia şi tactul reies din încercările sale de a evita războiul cu dacii. Scriind înaintea ostilităţilor din 101, Pliniu prezice că tocmai comportamentul înţelept, moderat al împăratului este cel ce îi va aduce triumful. Iarăşi se evită aspectul său de combatant în favoarea calităţilor non-militare. Dar, contrar aşteptărilor pacifiste ale panegiristului, domnia lui Traian este marcată de conflicte foarte turbulente, atât în Dacia, cât şi în Parthia.

Pliniu mai discută şi despre relaţia dintre lumea terestră şi cea a zeilor. Actul rugăciunii (votum) pentru sănătatea şi siguranţa împăratului (salus principis) este cel mai comun ritual, deoarece bunăstarea publică depinde de bunăstarea personajului de frunte. Pliniu menţionează că Traian a impus condiţia ca rugăciunile să-i fie adresate atâta vreme cât el reuşeşte să menţină siguranţa statală[9], un aspect care ţine mai degrabă de propaganda în favoarea lui Traian. Referitor la sacrificii, este accentuată săvârşirea acestora în numele, dar nu către împărat;iarăşi Traian apare ca împărat-model, cel ce nu vrea să fie divinizat, ci apreciat după calităţile umane.

Umanitatea lui Traian se aduce mereu în prim plan. Pliniu se entuziasmează de anumite măsuri precum diminuarea influenţei liberţilor şi restabilirea senatorilor ca principis amici;susţinerea faţă de copiii sărmani şi grija faţă de toate grupurile sociale. La întoarcerea acestuia la Roma ca împărat mulţimea se entuziasmează indiferent de rang, Traian îi salută mai întâi pe senatori, apoi pe equites, clientela sa şi în fine pe spectatorii obişnuiţi, Pliniu lăudând faptul că acesta s-a mişcat liber prin mulţime şi că soldaţii nu se deosebeau la port de oamenii de rând[10]. Traian este aşadar un element de unitate.

O relaţie echilibrată cu societatea însemna însă şi o relaţie echilibrată cu zeii, spre deosebire de Domitian care depăşeşte normele. Împăratul are totuşi şi el o relaţie specială cu divinitatea, dar nu numai, el este simbolul armoniei între zei, Senat, armată şi popor. De aceea Traian este şi numit un dar al zeilor[11], adopţia sa fiind predestinată pentru că el va deveni într-adevăr un princepsideal. Traian se aseamănă cu zeii în primul rând datorită caracterului său şi vieţii virtuoase, ceea ce îl transformă într-un lider perfect.

Traian este de altfel un personaj complex:pe de-o parte el este alesul zeilor, pe de altă parte alegerea se datorează moderaţiei sale. Relaţia princeps-zeu înseamnă susţinere reciprocă şi responsabilitate, amintindu-I lui Traian că nu este zeu în viaţă, dar încurajându-l să conducă virtuos imperiul. Din secolul al IV-lea se va accentua din ce în ce mai mult latura sa divină. Modelul împăratului perfect ca tradiţie îndelungată în istoriografie se datorează în bună măsură acestui discurs laudativ. Aproape mereu domnia va fi asociată cu cea mai glorioasă şi prosperă perioadă a istoriei romane. Ce ne scrie Pliniu însă este într-adevăr o sursă preţioasă de informaţii despre primii ani de domnie ai lui Traian, dar nu o operă istorică. În plus, nu ar trebui citită drept un comentariu la adresa întregii sale domnii. Aşadar, imaginea perfecţiunii sale stă serios sub semnul îndoielii.

K.H. Waters de pildă, în articolul Traianus Domitiani Continuator[12], vrea să demonstreze că nu existau atât de multe deosebiri între politicile lui Traian şi Domitian. Potrivit autorului, Panegiriculeste un amestec de idealuri şi distorsionări ale istoriei. Panegiriculnu poate fi însă devalorizat întru totul. Nu reflectă realitatea istorică, ci perspectiva particulară a senatorului care speră că Traian va guverna spre beneficiul senatorilor. Traian de fapt ar fi urmărit tot să-şi întărească puterea, pe urmele împăraţilor flavieni.

Funcţionari din vremea lui Domitian se regăsesc şi la Traian, tot mai intră în Senat provinciali, şi Domitian şi Traian se folosesc de titluri precum consulsau consul designatuscare pot exprima atât o onoare cât şi o sfidare a republicii. Totodată, la începutul primului conflict cu dacii, Traian urmează politica lui Domitian de a nu anexa teritoriul. Şi în est Traian continuă politica flaviană de întărire a frontierei. În materie de construcţii sunt şi aici asemănări:alternanţa dintre edificii monumentale, ostentative, şi clădiri mai practice. În materie de ideologie însă, Traian se îndepărtează de la tendinţele de identificare directă cu vreun zeu.

Pliniu propune o perspectivă extrem de promiţătoare asupra domniei lui Traian, model pentru toţi liderii care îi vor succeda. Perspectiva se armonizează întrucâtva cu legendele monetare care invocă adesea siguranţa şi prosperitatea statului roman, sau cu monumentele arhitecturale care reflectă grandoarea epocii sale. Prin scrierea sa, Pliniu a contribuit decisiv la alimentarea mitului bunului împărat Traian, care va  dăinui mult după apusul Imperiului Roman.

[1]J. Beaujeau, La religion romaine a l’apogeé de l’empire:La politique religieuse des Antonins, Paris, 1955.

[2]R. Fears, Princeps a dii electus:The Divine Election of the Emperor as a Political Concept at Rome, Roma:American Academy, 1977.

[3]Pliniu, Pan. 2.1., Melmoth&Hutchinson (eds.), Letters, vol II:Books 8-10. Panegyricus, Loeb Classical Library, 1977.

[4]Tacitus, Hist.1.1., Woodman (tr.), Cambridge, 2004.

[5][5] R. Syme, “Review of Durry, Pline le jeune:Panégirique du Trajan”, Roman Papers, Oxford, 1979, pp. 76-87.

[6]Pan. 79.4.

[7]Pan.2.7.

[8]Pan. 14.1.

[9]Pan.67.5.

[10]Pan. 23. 1-3.

[11]Pan.1.3.

[12]K.H. Waters, “Traianus Domitiani Continuator”, AJP90, 1969, pp. 385-405.