Micleștii – una dintre cele mai vechi familii din Moldova, care dăinuit urgiei vremurilor

În Descriptio Moldaviae, Dimitrie Cantemir face, în 1715, o primă clasificare a familiilor boierești. El pune în prim rang pe boierii mari, boierii de divan, adică cei care dețin dregătorii însemnate și fac parte din sfatul domnitorului. Clasificarea lui, neexistând la noi titluri nobiliare, adoptă criteriul selectiv al funcției netransmisibile. Este oare mai drept, mai responsabil, acest mod de selectare a nobleței, în comparație cu cel occidental, în care titlul este moștenit, indiferent de calitățile sau de defectele moștenitorului?

Modelul transmiterii ereditare, peste timp, a titlului, are însă avantajul de a asigura în mai mare măsură continuitatea existenței familiilor nobiliare. Cantemir distinge în mod deosebit câteva zeci de familii pe care le considera a fi de la descălecare. Majoritatea dintre acestea, după știința noastră, s-a stins de mult. Câteva zeci, totuși, în pofida urgiei vremurilor, au dăinuit. Între acestea se află și familia Miclescu.

Stanciu hotnogul

Înrudită cu mai toate neamurile mari astăzi dispărute, ea, alături de puținele familii care figurează în lista domnitorului – cărturar și care mai au astăzi urmași în viață, reprezintă dovada existenței unei lumi care, veacuri la rând aflată la cârma țării, a dus la întemeierea și apoi la recunoașterea universală a existenței statului național român. Simbolizând această luptă, pe stema familiei este înfățișată o cetate cu două turnuri.

Deasupra porții de intrare, încrucișate, o sabie și o cheie. Tradiția ne spune că este vorba de Cetatea Hotinului ai cărei staroști – sau pârcălabi – au fost în secolele XV – XVI, succesiv, mai mulți strămoși ai familiei, primul dintre aceștia fiind Stanciu Hotnogul. El apare întâia oară pomenit cu funcția de pârcălab de Hotin într-un document din 21 aprilie 1436, când Ilie și Ștefan voievozi îi dăruiesc satul de la Crasna unde îi erau și casele.

Documentul a fost publicat inițial de către Gh. Ghibănescu, republicat de Mihai Costăchescu, și o copie a sa se află într-o condică atestată la sfârșitul secolului al XVIII-lea, de zapise ale familiei, cunoscută sub numele de „condica de la Călinești”.

Este interesant de amintit că originalul zapisului cu pricina făcea parte din câteva sute de documente adunate de-a lungul veacurilor, referitoare la moșiile de la Șerbești – Fâșcani, și că a fost expediat în Rusia în preajma primului război mondial pentru a fi salvat, împreună cu alte câteva documente considerate a fi de mai mare însemnătate. Plecate odată cu documentele Academiei, a avut soarta acestora și cea a tezaurului de la Pietroasa.

Poate acum, cu ocazia aplicării tratatului nou semnat între țara noastră și Rusia, Hotnogul Stanciu să se întoarcă din nou acasă și sub forma, în original, a atestării documentare. Stanciu Hotnogul, pârcălab de Hotin, născut probabil la începutul veacului al XV-lea, a trăit în perioada tulbure care a urmat domniei lui Alexandru cel Bun.

Au fost, în acele vremi, mai mulți boieri cu numele de Stanciu, toți având mari dregătorii în sfaturile domnești. Istoricii și genealogiștii, în încercările lor de a pătrunde cât mai departe prin negura timpurilor, au emis în privința lor ipoteze diferite, fără să ajungă la o concluzie. Ștefan D.Grecianu, Gheorghe Ghibănescu, Mihai Costăchescu și Nicolae Iorga l-au identificat pe strămoșul Micleștilor cu Stanciu Starostici, a cărui ascendență este atestată documentar până la descălecare, către sfârșitul veacului al XIV-lea.

Ferdinand Bartsch l-a identificat cu Stanciu Marele, unul din cei mai fascinanți mari dregători ai secolului al XV-lea, sfetnicul lui Ștefan cel Mare, soțul Cneajnei, fiica lui Alexandru cel Bun. Mai apoi, după minuțioase și documentate cercetări, I. Miclescu-Prăjescu demonstrează că Stanciu Starostici și Stanciu Hotnogul, pârcălab de Hotin, sunt personaje diferite. Aceasta nu elimină însă posibilitatea ca unul din ei să fie strămoș al Micleștilor.

Alți Miclești

Dintr-un vechi arbore genealogic al familiei, întocmit la sfârșitul veacului al XVIII-lea, aflăm că Stanciu a avut două dregătorii, cea de mare comis și cea de staroste, adică de pârcălab și că a avut de soție pe Anușca.

Găsim într-adevăr între 1434 și 1449, încă un Stanciu mare comis, a cărui prezență în sfat nu se suprapune niciodată cu cea a pârcălabului Stanciu. Să fie vorba de una și aceeași persoană și anume de strămoșul tradițional al Micleștilor? Cercetările viitoare vor da poate răspuns acestei întrebări.

Arhitectul Sandu Miclescu, cu tabloul strămoșului său, Săndulache Miclescu

În 1507, Ivanciu, fratele Stanciului, împreună cu fiii acestuia, între care mezinul pe nume Fădor, vând „a lor dreaptă ocină, satul Grigorești pe Siret, cu mori pe Siret”.

Fădor, fiu al Anușcăi și rudele sale, fiii lui Ivanciu, primesc în 1528 întăritură de la Petru Rareș pentru Fâșcani pe Crasna, loc unde bănuim că au fost casele Hotnogului Stanciu. Fâșcanii nu mai există astăzi. In Marele Dicționar Geografic al României ( vol.III, fasc.II, p.368, între notele de picior) apare sub denumirea „loc de cultură, pe moșia și comuna Botești, plasa Crasna”.

Iar Boteștii sunt parte din Șerbești, învecinându- se cu Micleștii și Gugeștii. Căsătorit, pare-se, cu o fiică a lui Cosma Șarpe, Fădor pisar și vistier, a avut doi feciori, pe Borcea și pe Toader, și o fată ce se numea Sora. Borcea, pârcălab de Hotin în 1540, este apoi, începând din 1545, mare vornic, pe locul doi în sfatul lui Petru Rareș.

El va deține această dregătorie și în timpul domniei lui Iliaș, fiul lui Rareș. Borcea a avut de soție pe Axinia, sora lui Condrea Bucium, mare vornic al Țării de Jos. Dintre cei trei băieți născuți din căsătoria lor, Ionașcu, Nicolae și Condrea Borcea [sicș, singur Ionașcu are urmași până în zilele noastre. Ionașcu, diacul din Gugești, asemenea moșilor lui, își avea casele la Fâșcani, în părțile Vasluiului.

El a fost căsătorit, după unii cercetători, cu fiica lui Ion, preot, și după părerea altora, cu Greaca, fiică a marelui logofăt Ion Movilă. Din cât se știe până acum, mai toate ramurile copiilor lui s-au stins în afara uneia, cea a lui Grigore. În vremea lui Ionașcu, ținând seama de înrudirile și de descendența sa, s-ar putea afla răspuns la o întrebare ce este încă neelucidată, referitoare la o eventuală origine comună a familiilor Miclescu – Milescu.

Problema legăturii dintre cele două familii și cea a ascendenței spătarului N. Milescu Cârnul a stârnit interesul cercetătorilor. Ștefan Grecianu, Sever Zotta, Nicolae Iorga, cât și Nicolae Stoicescu, în prețiosul său dicționar al marilor dregători, au considerat că este vorba de ramuri ale aceleiași familii.

Mai recent, eminentul istoric ieșean Ștefan S. Gorovei, care în anii 60 a colaborat cu I. Miclescu-Prăjescu la studiul genealogiei familiei Miclescu, în articolul său intitulat Nicolae (Milescu) spătarul, contribuții biografice, aduce multe elemente noi, care risipesc în bună parte negura așternută de timp peste viața fascinantului erudit.

Dacă poate nu sunt două ramuri ale uneia și aceleiași familii, desigur Mileștii și Micleștii sunt îndeaproape înrudiți. Aceasta reiese atât din similitudinea de nume, din amplasarea moșiilor de obârșie, cât și din semnăturile de pe documentele vremii.

Astfel, tatăl lui Nicolae (Milescu) este considerat a fi Gavril, sulgerul din Zlătărești. Spătarul a avut doi nepoți de frate, unul se numea Ionașcu, iar celălalt Ștefan, care semnează Milescu, dar și Miclescu! Pe linia Micleștilor, Ionașcu a avut un frate, Nicolae, cu descendență necunoscută, și un nepot, Gavril, care a avut un fiu, Nicolae, și un altul numit Ștefan.

Putem avea de-a face cu o simplă coincidență, similitudinea numelor, însă, rămâne izbitoare. Moșiile de obârșie ale celor două familii se află în aceeași zonă, în județul Vaslui. Elemente noi vor apărea desigur care nădăjduim că vor arunca lumină asupra acestui îndepărtat trecut.

Până atunci, nu putem să nu fim izbiți de aceste frapante similitudini, mai cu seamă dacă ținem seamă de faptul că adesea patronimul, adoptat relativ târziu, poate fi diferit pentru doi frați care și l-au ales întâmplător, după denumirea uneia din moșiile moștenite.

Grigore Miclescu

Grigore (Miclescu), fiul lui Ionașcu diacul din Gugești, a avut frați pe Dumitrașcu biv vel jicnicer, pârcălab de Gugești, pe Anița, pe Ion și pe Irimia. Dintre ei, Dumitrașcu este primul din familie al cărui prenume apare însoțit de nume, patronimul fiind însă Gugescul, derivat din numele moșiei Gugești, unde pesemne își avea reședința principală.

Vechea particulă „ot” (de, de la, al lui), sinonimă cu „of”, „de”, „von”, „van” din lumea occidentală, curent utilizată la noi până în prima jumătate a veacului al XVII-lea, când se transformă în „escu” și se deplasează la sfârșitul denumirii localității de obârșie sau al numelui tatălui persoanei, formând patronimul. Ea își pierde astfel orice veleitate selectivă, de rang.

Numele lui Grigore, personalitate cunoscută în vremea lui, ne apare însă mai departe după vechea orânduială, însoțit de funcțiile pe care le-a avut. Și el a avut dregătorii însemnate, în răstimpul a cinci domni, slujind 25 de ani în sfatul Moldovei. Născut la începutul secolului al XVII-lea, vornic de Botoșani până în 1640, îl aflăm apoi pe rând postelnic, mare comis în timpul domniilor lui Vasile Lupu și a lui Gheorghe Ștefan, mare clucer sub Gheorghe Ghica, mare spătar în sfatul lui Ștefăniță, fiul lui Vasile Lupu, apoi mare paharnic în vremea lui Eustratie Dabija, în sfatul căruia îl găsim pentru ultima dată la sfârșitul anului 1665, când probabil, bătrânul boier, după o falnică și lungă carieră, s-a stins din viață.

În 1653, Grigore vel comis este trimis de Vasile Lupu în solie la cuscrul său, Bogdan Hmielnițki, hatmanul cazacilor. La întoarcerea sa în țară, când aduce vestea victoriei repurtată de Timuș, soțul Ruxandrei, Vodă – povestește Miron Costin – „l-au îmbrăcat în haină cu soboli”. Dacă îl credem pe cronicar care ne spune despre Timuș că „singur față numai de om iară toată hirea de fiară”, răsplata pare dreaptă, deși comisului trebuie că i-a fost mai ușor decât sărmanei Ruxandre.

În 1658, Gheorghe Ghica îi cere să plece cu solie în Polonia pentru a cere „hatmanilor leșești” să interzică recrutările pe care Gheorghe Ștefan le făcea în intenția de a-și reinstaura domnia. Între documentele familiei se află o scrisoare de găzduire dată la mâna lui Grigore, în 26 iulie 1659, de către marele hatman Stanislav Potocki, voievod al Cracoviei, care să-i poată folosi în caz de nevoie.

Din text se poate lesne desluși că atunci, ca și acum, liniștea nu se arăta a fi starea firească a vremilor. Scrisoarea ne dă o imagine a calităților pe care trebuia să le dovedească un demnitar în acele timpuri, pentru a se bucura de aprecierea omologilor săi:

„Cunoscută este de multă virtute și iubirea pentru patrie a Dumisale Marelui Clucer Grigore, și pentru a-l lega de recunoștiința către mine, dacă, ferească Dumnezeu, silit de vreo tulburare pe pământul Moldovei sau de vreo supărare de domnie, Dumnealui ar vroi a fugi de acolo și a-și ocroti averile Dumisale, asiguratu-l-am prin parola Noastră și prin sus scrisul acesta, că va putea petrece liniștit, cu avutul Dumisale, și ca acasă pe moșiile noastre, precum am slobozit poruncile potrivite întru aceasta”.

În cursul aceluiași an, împreună cu hatmanul Grigore Hăbășescu, Grigore conduce cavaleria lui Ghica Vodă, învingând oastea lui Constantin Șerban. Răsplătit pentru credința sa de către domnitor, va primi moșia Ivănești, confiscată de la pribeagul Durac, fost căpitan al lui Gheorghe Ștefan. Moșia nu va sta însă mult în stăpânirea lui. El i-o va restitui lui Durac în 1662, când Eustratie Dabija, „acum dacă au venit în țară și au plecat capul la Domnia Mea și văzându și noi că n-a fostu nemănui nici o greșală”, îl va ierta pe fostul căpitan de oaste.

Grigore și-a mărit mult averea. El a întregit moșia părintească de pe Crasna, din județul Vaslui, de la Fâșcani – Șerbești – Gugești – Miclești, redobândind părți care intraseră, fie prin moștenire fie prin alianță, în stăpânirea unor rude. A cumpărat și noi moșii, în județele Bacău, Botoșani, Iași, Roman, Tutova, ajungând astfel la a avea, din câte am putut reconstitui, cel puțin optsprezece moșii.

Avea probabil peste 30 de ani când s-a căsătorit cu Măricuța Isar care era desigur mult mai tânără ca el. Grigore trebuie să fi avut peste 60 de ani la moartea sa, survenită probabil în 1667, în timpul domniei lui Iliaș Tomșa. Văduva lui s-a recăsătorit după câțiva ani cu Vasile Ștefan Ceaurul, fratele lui Gheorghe Ștefan.

Se pare că nici Grigore nici el nu s-au împăcat cu domnia lui Iliaș, nepotul lui Ștefan Tomșa, omorâtorul de boieri, tăiat de Lăpușneanu. Grigore și Măricuța au avut doi băieți, Vasile și Gavril. Linia lui Vasile, comis și apoi jitnicer, însoțit cu Măricuța, fiica marelui vistiernic Vasile Gheuca, pare să se fi stins după trei generații.

Gavril Miclescu

Gavril, însă, căsătorit de două ori, mai întâi cu Catrina, fiica marelui logofăt Tudosie Dubău, apoi cu Bălașa, fiica hatmanului Moreanu, a avut, din căsniciile sale, nouă copii. Pierderea Catrinei, care a murit tânără, trebuie că a fost o grea încercare pentru el. S-a recăsătorit mult după moartea ei, copiii din a doua căsnicie fiind mult mai tineri decât cei din cea dintâi.

Familia era în acele vremuri principala dătătoare de forță și de siguranță. Iar temeinicia relațiilor dintre alcătuitorii ei de diferite vârste, era liantul care stătea la baza alcătuirii ei, și o transforma într-o inexpugnabilă redută. Acest lucru transpare din frumusețea formulărilor pe care le folosește Tudosie Dubău într-o scrisoare de la sfârșitul veacului al XVII-lea, adresată ginerelui său și fratelui acestuia, în care intervine în favoarea unui vecin scăpătat. El li se adresează astfel:

„Ai noștri ca niște fii, Dumniata Comis Vasile și Dumniata Gavrilaș. Domniile voastre, cu sănătate mă’nchin. Către aceste facem știre Dumneavoastră pentru Andrieș Darie, fiind la mare lipsă și rămânând la sărăcie, iată n-au avut ce vinde ca să își ție casa, ci a scos Șerbeștii la vânzare, și-o dat sama că v-a întrebat și pe Dumneavoastră sin cumpărați căci sunteți răzeși cu dumnealui.... Și fiind Dumniavoastră răzeși și veți voi să cumpărați acea moșie pe acea sumă ce a dat Dumnealui Hatmanul, și dați Dumneavoastră banii să țineți acea moșie...”

Gavril a dat banii și și-a întregit moșia. Cele două soții i-au dăruit cinci băieți și patru fete. Gavril este cel care, urmând pilda unchiului său Dumitru Gugescul, adaugă pentru prima dată prenumelui, patronimul Miclescu, după denumirea moșiei de obârșie. Asemenea tatălui său, Gavril, personalitate de prim rang a vremii sale, a avut funcții înalte în sfatul Moldovei, în răstimpul a nouă domnii, sub cinci domnitori care au domnit alternativ, de câte două sau chiar de câte trei ori.

Gavril apare prima dată într-un document din 1686 când trebuie că avea aproape 30 de ani. Îl aflăm în 1691 postelnic și apoi, pe rând, spătar, începând din 1700 timp de zece ani mare paharnic, mare vornic al Țării de Jos între 1710 – 1715, mare logofăt, mare vornic al Țării de Sus și mare logofăt în vremea lui Mihai Racoviță.

În 1728, în timpul domniei lui Grigore Ghica, se retrage, fiind probabil în vârstă de peste 60 de ani. Gavril și-a administrat averea, a extins moșiile moștenite cumpărând ocine la Fâșcani, Gugești, Șerbești și la Miclești unde și-a stabilit reședința, a achiziționat vii în zona Hușiului și a mărit moșiile de la Călinești, Suceava, Cernăuți și din județul Bacău, pe care le primise ca zestre, Catrina, prima sa soție.

El a lăsat celor nouă copii, moșteniri importante. Testamentul său, datat 22 noiembrie 7250 (1741), începe după cum urmează:

„Gavril biv vel logofăt, facem știre că această scrisoare a mea, viind vremea vârstei bătrâneții meale, și cu slăbiciune socotindu-mă pentru viața ce am viețuit până mai această vreme, și socotind că avem a liniști din viața acestei lumi undi mergem toți câți trăiesc pă pământ, am făcut această scrisoari dinainte a boeri și a preoți și a altor megieși care mai jos sunt iscăliți, pentru așezarea casei mele și a fiilor mei, pentru că au dat Dumnezeu de mi-a fost casa primenită și am avut cu fămeia dintâi doi făți și două fete și cu fămeia al doilea trii făți și două fete...”

Atunci, în acel an 1741, având poate peste 90 de ani, robul lui Dumnezeu, bătrânul boier Gavril Miclescu a închis, împăcat, pentru veșnicie, ochii.

Strămoșii lui Iorga

Acestei cunoscute familii boierești din Moldova îi aparținea o străbunică a lui Nicolae Iorga, fapt de care marele istoric a fost întotdeauna mândru. Dar nu e vorba aici de o simplă vanitate, ci de legătura profundă, genetică cu trecutul, pe care l-a simțit permanent în sângele lui. Despre aceasta a lăsat o mărturie prețioasă în cartea sa de amintiri Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost, referindu-se la ascendența sa pe linie maternă:

„Ioan Arghiropol [străbunicul său], luase pe o Miclescu, de la Bogdana din Tutova. Vechi neam, ale cărui origini se pot urmări până la 1600, neam care a dat boieri de sfat domnesc și mitropoliți, ca Sofronie, unchiul lui Gheorghe [Arghiropol, bunicul matern al lui Iorga] și Calinic. «Iáca», bunica mamei mele, aceea care în parte a crescut- o, era din boierimea cea mai înrădăcinată a țării. De la dânșii, și de la alții veniți la mine prin mama mamei mele, am acea simțire pentru tot ce se leagă de acest pământ, făcând din scrisul meu, în fiecare clipă când ating acest trecut, un omagiu lor și în același timp o recunoaștere a tot ceea ce mă leagă de iubita mie istorie a Moldovei noastre”.

Documentele demonstrează o vechime mai mare a familiei Miclescu decât cea amintită în acest citat.

Rol important în istoria României

În veacul al XIX-lea, Micleștii au jucat un rol din ce în ce mai însemnat în istoria României. Se înrudeau cu toate marile neamuri boierești din Moldova și stăpâneau moșii mari în multe județe ale acestui principat: Vaslui, Botoșani, Tutova, Roman, Iași, Bacău. Unul dintre fiii lui Gavril Miclescu, paharnicul Constantin Miclescu, a avut un fiu, Sandu, care, la rândul său a avut un fiu, Constantin, vornic, căsătorit cu Zoița Vârnav.

Aceștia din urmă au fost începătorii unei ramuri foarte importante a Micleștilor, din care făceau parte mitropoliții Sofronie și Calinic Miclescu, boierul revoluționar Sandulache Miclescu și din care cobora, pe linie feminină, Nicolae Iorga. Din căsătoria lui Constantin Miclescu și a Zoiței Vârnav s-au născut, așadar, cinci fii – Alecu, Iordache, Sofronie, Costache, Scarlat – și trei fiice – Safta, Manasia, călugăriță, și Catrina.

Sofronie avea să se călugărească în anul 1818 și să devină episcop al Hușilor, în 1826. Între 1851 – 1860 a ocupat scaunul de mitropolit al Moldovei, calitate în care a desfășurat o ferventă activitate pentru unirea Principatelor, fapt ce l-a adus în conflict cu caimacamii antiunioniști Teodor Balș și Nicolae Vogoride. Sofronie Miclescu a prezidat atât adunările ad-hoc din toamna anului 1857, cât și adunarea electivă de la Iași din 5 ianuarie 1859, în care Cuza a fost ales domnitor al Moldovei.

În contextul alegerilor falsificate pentru adunarea ad-hoc, într-o depeșă din 26 mai/7 iulie 1857 către contele Alexandre Walewski, ministrul de Externe al Franței, Victor Place, consul francez la Iași, îi făcea înaltului ierarh implicat în lupta politică a vremii sale o caracterizare memorabilă:

„Mitropolitul a ascultat de importanța datoriei sale și de sfințenia misiunii sale. El a simțit că dacă boierii, corporațiile, țăranii putuseră să se lase striviți, era datoria șefului Bisericii să ridice glasul, pentru că însăși înalta sa demnitate nu era respectată. El a simțit că atunci când un guvern în nebunie îndrăznește să se joace cu atâta curaj cu voințele marilor Puteri, lui, ca președinte desemnat al Divanului și ca răspunzător în această calitate de sinceritatea și libertatea deciziilor care se pregătesc, îi revine sarcina de a nu lăsa să se îndeplinească fără protest [...]. El a luat deci cuvântul [...] cu o forță, o măsură și o luciditate demne de un șef de Biserică. În vocea lui este strigătul unui întreg popor oprimat și ultragiat, în ciuda garanțiilor pe care Europa întreagă i le-a dat și acest strigăt este cu atât mai mișcător cu cât este scos de un ierarh pe care îl copleșește vârsta, dar pe care pericolul poporului său l-a reînsuflețit...”

Este interesant de remarcat atmosfera unionistă ce domnea în această ramură a Micleștilor, din care descindea și omul politic Anastasie Panu (1810 – 1867), deputat și secretar al adunării ad-hoc a Moldovei, membru al căimăcămiei de trei din octombrie 1858 – ianuarie 1859. El era fiul agăi Panaite Panu și al Elenei Miclescu, soră a spătarului Sandulache Miclescu și vară primară a lui Sofronie Miclescu.

Sandulache Miclescu

Câteva cuvinte despre acest personaj deosebit care a fost Sandulache Miclescu (1804 – 1877), din ramura zisă de la Șerbești (jud. Vaslui), după localitatea unde se afla conacul ei principal. A fost unul dintre opozanții domnitorului Mihail Sturdza, al cărui nepot de vară de altfel era, prin mama sa născută Sturdza.

A făcut parte din „Conjurația Confederativă” a lui Leonte Radu și, de asemenea, îl întâlnim printre membrii Societății pentru învățătura poporului român, înființată în același an, la Paris. În 1841, Sandulache Miclescu era activ în cadrul „Societății Filantropice”, care purta și numele de „Fiii Coloniei lui Traian despre nordest a provinciei Moldova”, întemeiată de francezul J.A. Vaillant.

Atitudinea protestatară a lui Sandulache Miclescu era cunoscută de autorități, dovadă în acest sens fiind o scrisoare din ll/23 mai 1842, a logofătului Constantin Sturdza, ministru de interne, către domnitorul Mihail Sturdza, publicată de Theodor Codrescu în Uricarul sau colecțiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor, vol.X, scrisoare în care îi vorbea despre reuniunile boierilor:

„Fie din întâmplare fie premeditat, s-au întâlnit în aceste zile domnii Conachi, Grig. Cuza, Râșcanu, Mih.Pașcanu, Sandu Miclescu, Cost.Catargiu și Alex. Roznovanu. Mai întâi circulase zvonul că ei își propuneau să protesteze împotriva alegerilor, dar până acum nu a fost observat nici un demers din partea lor. Eforturile domnului vistier și ale mele trebuie să fi produs acest efect, pentru că noi am încercat să calmăm elanul lor prin mijloace de convingere și prin promisiuni.
Mai mulți din acești domni sau întors la casele lor. Singur, Sandu Miclescu a făcut o demonstrație pronunțată. Arendându-și pământurile pentru trei ani, el și-a procurat o sumă de trei mii de ducați și și-a cerut un pașaport pentru străinătate.
Nu știu dacă acest demers nu este mai avantajos pentru societatea pe care o părăsește, în tot cazul era imposibil de a-l împiedica, pentru că el produsese la Secretariatul [de Stat] toate garanțiile dorite de lege. Proiectele sale și direcția pe care vrea să o ia nu ne sunt cunoscute, dar cred că nu trebuie să îl pierdem din vedere”.

Nemulțumirile îl făceau pe Sandulache Miclescu să ia drumul Parisului, unde de altfel avea să se și căsătorească, la 15 februarie 1845, cu Marie Joséphine Ernestine Guinier, fiica lui Jacques Guinier, „maître d’armes”, și a soției sale Marie Anne Nicolas, conform actului lor de căsătorie păstrat în familie.

În capitala Franței, s-a numărat printre membrii Societății Studenților Români prezidată de Lamartine. La 27 martie 1848, a participat la celebra adunare revoluționară de la Hotelul Petersburg din Iași, după care a fost nevoit să părăsească țara, ajungând la Constantinopol.

După întoarcerea din exil, a desfășurat o activitate unionistă, fiind ales deputat în divanul ad-hoc. Două gesturi ale sale dau măsura concepțiilor sale liberale: a eliberat anticipat pe robii țigani de pe moșiile sale și, în 1865, a renunțat în favoarea statului, la despăgubirile bănești la care avea dreptul în urma reformei agrare.

A avut opt copii, între care Emil Miclescu, ce avea să ocupe funcția de director general al Căilor Ferate. Casa construită de el în București, în 1893 – 1894, după planurile arhitectului Paul Gottereau există și astăzi, pe strada Mendeleev nr. 30 (fostul sediu al Centrocoop).

Personalități de marcă

O personalitate a familiei a fost Calinic Miclescu (1822 – 1886), mitropolit al Moldovei între 1865 – 1875 și apoi mitropolit primat al Ungrovlahiei între 1875 – 1886. El era fiul vornicului Scarlat Miclescu și al soției sale, Maria Beldiman, Scarlat fiind unul dintre frații mitropolitului Sofronie Miclescu. În vremea arhipăstoriei sale, în anul 1881, a fost înființată Facultatea de Teologie, în cadrul Universității din București.

Un moment de mare însemnătate l-a constituit cel în care Biserica Ortodoxă Română a devenit autocefală, în 1885, încetându-și dependența de Patriarhia ecumenică. Conform mărturiei arhiepiscopului romano-catolic al Bucureștilor Raymund Netzhammer care a notat acest episod în jurnalul său publicat în Germania, pe patul de moarte Calinic Miclescu se pare că a trecut la catolicism.

Din fratele său, Iorgu, coboară ramura Micleștilor de la Călinești (jud. Botoșani), unde se află un frumos conac în stil neoclasic. Din această ramură s-au ilustrat, alături de alți membri, omul politic conservator Ion G. Miclescu, autor de piese de teatru, precum și fiii săi, colonelul Radu Miclescu și comandorul de aviație George Miclescu, participanți cu bravură la cel de-al Doilea Război Mondial.

Ing. Ion Miclescu, cu soția Monica

Revenind la ramura lui Sandulache Miclescu, ea s-a ilustrat în veacul XX prin personalitatea arhitectului Paul Emil Miclescu (1901 – 1994), fiul inginerului Emil Miclescu și al Alexandrinei Grecianu, unul dintre fondatorii prestigioasei reviste „Simetria” (1939 – 1947), alături de G.M. Cantacuzino, Matila Ghyka și Octav Doicescu.

Este interesant de menționat descendența eminentului arhitect din generalul Pavel Kisseleff, al cărui prenume de altfel îl și moștenea. După cum se știe, una dintre fiicele naturale ale acestuia, Elena Bagration-Prejbeanu, a fost căsătorită cu genealogistul și heraldistul Ștefan D. Grecianu (1825 – 1908), ei fiind bunicii materni ai arhitectului P.E. Miclescu.

A conceput un ansamblu pentru Ford din care nu s-a realizat decât clădirea uzinelor, a construit multe gări de cale ferată, vile și a restaurat o serie de biserici. P.E. Miclescu a fost un spirit de elită al generației sale, un mare îndrăgostit al monumentelor istorice, precum și un condei de talent, vădit în cele două volume de amintiri și de proză publicate în ultima parte a vieții: Din Bucureștii trăsurilor cu cai (1985) și Noi povestiri desuete (1991).

Între 1934 – 1945 a fost arhitectul- șef al Căilor Ferate Române, calitate în care a proiectat o serie de gări și a contribuit la construcția Palatului acestei instituții, din fața Gării de Nord. După război, a lucrat mulți ani la Comisia Monumentelor Istorice.

Profesiunea de arhitect a fost dusă mai departe de fiul său Sandu, mulți ani profesor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București. Sora arhitectului P.E. Miclescu, Elena (Nelly) Catargi, a fost doamnă de onoare a reginei Elena a României, pe care a însoțit-o la plecarea din țară, în ianuarie 1948.

Tabloul familiei Miclescu ar mai putea fi completat cu multe alte personalități, dintre care amintim pe omul politic Dimitrie (Dimitrachi) Miclescu, deputat în divanul ad-hoc și ministru, care obișnuia să meargă îmbrăcat în straie țărănești, pe fiul său, C.M.D. Miclescu (zis Minuță Miclescu), profesor la Liceul Național și la gimnaziul Ștefan cel Mare din Iași, „cel mai intim prietin al lui Gheorghe Panu” – după cum îl numea memorialistul Rudolf Suțu -, pe juristul Emanoil Miclescu, președinte la Curtea de Casație și ministru de Justiție în 1921, pe inginerul Nicolae Miclescu, mort în primul război mondial, precum și pe sculptorul Horia Miclescu.

Foto sus: Conacul familiei Miclescu de la Călinești, județul Botoșani