„Mă voi întoarce, canaliilor!” legământul neîndeplinit al Elisei Bonaparte
Atunci când a fost întrebat la Sfânta-Elena ce crede despre sora sa, Napoleon a răspuns: „A fost o femeie autoritară, a avut calități nobile și un spirit demn, dar nu am fost apropiați, aveam caractere total opuse”.
Cu toate acestea, cei doi nu erau atât de diferiți, cea mai mare dintre fiicele lui Carlo și Letizia Bonaparte s-a impus ca Mare Ducesă de Toscana, o doamnă foarte respectată. După adevăratul său nume de botez era Maria-Anna Elisa, născută în Ajaccio pe 3 ianuarie 1777. La șapte ani a fost dusă de tatăl său la Saint-Cry, unde și-a perfecționat franceza și educația. Dar, fiindcă a izbucnit revoluția, revine pentru câteva luni în Corsica, pe care o părăsește repede și definitiv după ce frații săi s-au opus partizanilor lui Pascal Paoli.
Victoriile lui Napoleon și mariajul său cu Felix Baciocchi i-au deschis ușile în cele mai înalte cercuri politice, unde a reușit să se afirme prin caraterul ei impunător. Doamna de Abrantes spunea: „N-am cunoscut niciodată o persoană mai dezagreabil de ageră”. În vremea Consulatului, ea se împrietenește cu Chateaubriand. Apropiată de artiști și scriitori, vorbind italiana la perfecție, ea devine, după proclamarea Imperiului, într-un mod cât se poate de natural Prințesă de Piombino, de Lucca, Massa, Carare și Mare Ducesă de Toscana.
Altele s-ar fi mulțumit să joace rolul suveranelor de operetă, or ea mărturisește: „Să fiu subprefect de Lucca nu poate și nici nu trebuie să-mi convină”. După ce a acceptat o vreme tutela lui Napoleon , ea a luat foarte ferm în mâini Guvernul Florenței. Îmbinând vechea noblețe cu spiritul tinerei generații, ea introduce Codurile lui Napoleon, impune un concordat, duce o politică de mari lucrări și ia măsuri sociale foarte curajoase. Ea relansează producția de marmură, crează chiar o academie și apără limba lui Dante întemeind o Universitate la Pisa.
Însă opoziția ei sistematică la deciziile Parisului și rezidența ei strălucită modelată de sculptorul italian Antonio Canova abat asupra ei mânia și gelozia lui Napoleon. Totuși, ea dă dovadă de fidelitate din toate punctele de vedere.
Pe 13 martie 1814, cu mai puțin de o lună înaintea abdicării lui Fontainebleu, ea află că generalul englez Bentinck o amenință cu închisoarea dacă nu pleacă. Cu mari rețineri, ea se supune, dar le aruncă înainte de plecare: „Mă voi întoarce, canaliilor!”
Căderea orașului Aigle nu îi permite să-și îndeplinească jurământul și e nevoită să se instaleze la Trieste, unde moartea o surprinde pe 7 august 1820. Aflând vestea la Sfânta-Elena, cu câteva luni înaintea propriei agonii, Napoleon spune: „Elisa, vino să ne arăți calea”. Ea a fost prima care a părăsit această lume, chiar înaintea mamei sale.
Sursă: Historia nr 841, ianuarie 2017
