Iuliu Maniu - portret subiectiv
“Cine va încerca să scrie istoria vremurilor ce au urmat unirii cu Ardealul, va fi foarte nedumerit faţă de Iuliu Maniu şi cine nu l-a cunoscut în piele şi oase nu va putea dezlega această enigmă pe două picioare. Influenţa lui politică a fost covârşitoare în primele două decenii ale României întregite, deşi de pe urma lui n-a rămas lucru mare.
Inteligenţă mediocră, n-a fost în stare să creeze, dar temperament negativ excepţional, a stiut să reziste proptindu-se în principiile pe care şi le alesese, fără să şovăie şi să se clintească de la ele. […]
E probabil că Maniu s-a născut inteligent, dar inteligenţa sa a fost sterilizată în plină dezvoltare, înainte de a ajunge la maturitate. Îşi dă cineva seamă de ce poate deveni o minte de adolescent, comprimată în copilărie la Blaj şi pusă în contact cu lumea… la Budapesta? Să nu te poţi apropia de Dante, de Shakespeare, de Goethe, decât în traduceri maghiare, să nu poţi urmări minunata dezvoltare a omenirii decât în manuale ungureşti? Mai bine nimic – şi Maniu e scuzabil că s-a ales cu nimic….
În mijlocul unei societăţi care nu-l primea şi pe care nu o pricepea, osândit prin împrejurări la exerciţii de onanism sufletesc care i-au secat orice râvnă de evadare din închisoarea lui morală tânărul jurist izolat şi-a alcătuit din ce avea la îndemână un plan de viaţă întemeiat pe cele două însuşiri capitale cu care simţea că-l înzestrase Dumnezeu:o forţă de stăpânire şi de disimulare neîntrecute şi o tenacitate în executarea unei hotărâri mai presus de orice ispită. Lăsând la o parte ca fără interes pentru dânsul, tot ce era în afară de lumea lui, tânărul Maniu a hotărât să ajungă primus interpares la Blaj şi de acolo în fruntea poporului său în Ardeal, ca să-l reprezinte la Budapesta şi să discute cu Tissa de la egal la egal.
Acest jesuit înnăscut, crescut în respectul tuturor tradiţiilor şi dospit în albia canonicilor eminentisimi, a ales câteva principii democratice din manualele pe care le răsfoise la Universitate, care formau în acea vreme crezul celor tineri, a închis pentru totdeauna cartea şi a pornit la drum. De o incultură impresionantă, şi-a creat astfel o ideologie limitată şi banală pe care a scrobit-o ca să se ţină mai bine în picioare şi n-a mai schimbat-o…[…]
Faţă de oameni şi faţă de împrejurări, Maniu n-a mai fost decât purtătorul principiilor sale scrobite şi nimic n-a mai existat pentru el în afară de scopul urmărit – nici casă, nici masă, nici femei, nici petreceri. Iar scopul urmărit, aprig, încontinuu, fără răgaz şi fără abatere în dreapta sau stânga era întronarea sfintelor şi scrobitelor principii, adică a lui, căci se identificase cu ele. Orice om, orice eveniment, orice împrejurare erau judecate de dânsul prin prizma principiilor. Tăia toată ziua fire în patru ca să dovedească excelenţa şi legitimitatea lor.
Încetul cu încetul a făcut din aceste abstracţii de ordin secundar realităţi materiale de ordin esenţial şi a nesocotit toate celelalte contingente ale vieţii. În Partidul Naţional românesc din Ardeal, mai târziu în fruntea Consiliului Dirigent la Cluj sau a guvernului în Bucureşti, socotea sarcina sa îndeplinită îndată ce formula o rezoluţie conformă cu principiile scrobite – fără să se mai ocupe de executare şi lăsând soluţiile practice în voia întâmplării sau a şmecherilor ce mişunau în jurul lui. Aşa se explică falimentul său politic.”
Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VI, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1996, pag. 214-216
