Iugoslavia lui Tito: ascensiune si decădere
Partidul Comunist din Iugoslavia a luat naştere în aprilie 1919, devenind secţie a Cominternului, până la desfiinţarea acestuia în 1943. La doi ani după înfiinţare, printr-o lege specială privind siguranţa statului, partidul a fost scos în afara legii. După venirea, în 1937, în fruntea partidului, în calitate de secretar general, a lui Iosip Broz Tito, s-au format treptat partidele comuniste ale diferitelor provincii instorice (ulterior devenite republici), începând cu Croaţia şi terminând cu Serbia.
În primii ani ai activităţii sale în fruntea comuniştilor, Tito s-a străduit din plin să transpună în practică planul destrămării Iugoslaviei în mai multe state şi de trecere a unor provincii în stăpânirea unor ţări vecine. Atitudinea politică a lui Tito a început să se modifice după aprilie 1941, atunci când, într-un complex context istoric, Iugoslavia regală a încetat să mai existe. Tito şi-a propus un dublu obiectiv:refacerea unităţii iugoslave într-un sistem federal şi cucerirea puterii de către el şi partidul în fruntea căruia se afla, cu alte cuvinte instaurarea uni regim comunist.
La sfârșitul celui de al doilea război mondial, Iosip Broz Tito controla, în fruntea partidului comuniştilor şi a armatei de partizani pe care le conducea, întregul spaţiu iugoslav. Tito avea atunci în urmă o carieră deja bogată de cominternist stalinist. După ce lucrase, nu numai în Iugoslavia, ci şi în aparatul central al Cominternului de la Moscova, precum şi în alte ţări, Tito fusese numit, cu acordul lui Stalin şi probabil la propunerea prietenului său Gheorghi Dimitrov, ca secretar al Partidului Comunist din Iugoslavia, stabilindu-se în ţara sa natală, pe care apoi nu a mai părăsit-o până la sfârşitul războiului.
În Iugoslavia s-a creat o situaţie unică în raport cu celelalte ţări din centrul şi estul Europei (cu excepţia Albaniei, unde situaţia a fost oarecum asemănătoare cu aceea din spaţiul iugoslav). În alte părţi ale viitorului bloc sovietic, ascensiunea comuniştilor la putere s-a realizat, în cursul anilor 1944-1948, cu concursul Moscovei, în prezenţa trupelor de ocupaţie sovietice, care au avut un rol esenţial în instaurarea regimurilor totalitare, în sovietizarea ţărilor respective. În spaţiul iugoslav, preluarea puterii de către comunişti s-a făcut în cursul luptei împotriva ocupantului străin. Tito şi cei din jurul său au apărut în faţa populaţiei că exponenţi consecvenţi ai idealului de eliberare ca şi ai unor aspiraţii naţionale specifice fiecăruia dintre popoarele Iugoslaviei.[1]
Iugoslavia – fiica ascultătoare a URSS-ului
În anii 1945-1948, Tito a aplicat întru totul pe plan intern modelul sovietic. Câteva din afirmaţiile sale sunt semificative din acest punct de vedere:„În nicio ţară din lume, în niciun partid comunist din afara Uniunii Sovietice nu există un devotament mai mare faţă de aceasta şi faţă de Stalin personal decât în Iugoslavia”.
La 31 ianuarie 1946 a fost adoptată o nouă constituţie, ale cărei prevederi făceau din Iugoslavia o ţară „socialistă”.
Tito a fost primul dictator comunist din Europa de Est care a urmat exemplul lui Stalin, fiind în acelaşi timp şef al partidului, al guvernului şi al forţelor armate, cu rang special creat deasupra tuturor celorlaltor şefi militari.
Comuniştii iugoslavi au jucat un rol important în constituirea, în anul 1947, a Cominformului, prezentat atunci că un răspuns la planul Marshall şi la doctrina Truman. În consecinţă au fost răsplătiţi pentru rolul şi ataşamentul lor, sediul Cominformului fiind stabilit la Belgrad;în acelaşi timp, numărul reprezentanţilor iugoslavi în conducere era dublu în raport cu cel al altor partide membre (exceptând pe sovietici).
De la Coreea şi până la RDG, toate statele care, în a doua jumătate a anilor patruzeci, se proclamă comuniste iau ca model exclusiv stalinismul sovietic, imitând Uniunea Sovietică atât în privinţa instituţiilor politice şi economice, cât şi a organizaţiilor sociale şi culturale.
Iugoslavia, în ciuda autonomiei în cucerirea puterii, nu mai avea de ales:numai URSS îi putea oferi atunci un model de schimbare bazat pe putere absolută a Partidului comunist, un ajutor material substanţial şi o experienţă de peste treizeci de ani în special în domeniul industrializării şi colectivizări.
Odată cu refacerea într-o oarecare măsură a economiei, partidele comuniste se lansează în planuri pe durate mai lungi (în general cincinale), conform celor practicate de URSS începând cu 1929-1930. Iugoslavia nu face exceptie, încă din aprilie 1947, adoptă un ambiţios plan cincinal. Precocitate şi îndrăzneală ce stârnesc o dezbatere aprinsă în sânul Partidului iugoslav. Pentru unii conducători (ministrul de finanţe Zujovic, ministrul industriei Hebrangg) nu poate fi vorba de planuri fără o socializare prealabilă completă a tuturor mijloacelor de producţie şi fără existenţa unui avans tehnologic şi financiar satisfăcător. În schimb, Tito, Kardelj, Kidritch susţin că dobândirea unei adevărate independente depinde neapărat de lansarea imediată a unui plan care să privilegieze industria grea. Până la urmă, această ultimă tendinţa a avut câştig de cauză. Planul din aprilie 1947 prevedea creşterea venitului national cu 93% şi a valorii producţiei industriale cu 223%. În ciuda unui entuziasm iniţial incontestabil (construirea căii ferate Samac –Sarajevo de către mii de studenţi voluntari), dificultăţi de tot felul (îndeosebi lipsa specialiştilor şi a utilajelor) au împiedicat realizarea acestui plan.[2]
Schisma iugoslavă
Adeseori s-a subliniat paradoxul rupturii dintre Iugoslavia si URSS. Fără îndoială că până atunci Tito fusese „cel mai bun elev al lui Stalin”.
Admiraţia sinceră a liderului iugoslav pentru „calea călăuzitoare” a socialismului şi pentru conducătorul ei părea, în ochii lui Tito, pe deplin compatibilă cu dorinţa sa de a păstra independența absolută a noului stat. Această exigență – inacceptabilă pentru Stalin – a constituit adevăratul motiv al rupturii.[3]
Multe dintre motivele de nemulţumire au apărut încă din timpul războiului. Partizanii comunişti aşteptaseră măcar parţial asistenţă militară din partea Uniunii Sovietice, indiferent cât de strânsă cu uşa era această. Fuseseră în mare măsură dezamăgiţi;la un moment dat, Tito, prada exasperării, îi telegrafiase lui Stalin:„Dacă nu ne poţi ajuta, măcar nu ne puneţi beţe în roate”.[4]
Fisura de bază a relaţiei a fost agravată de comportamentul lui Tito, „provocator, prematur şi riscant” (după opinia lui Stalin) antioccidental, în perioada incipientă a Războiului Rece din anii 1945 şi 1946, când a desfăşurat vizite grandioase în celelalte capitale est-central-europene, ca şi cum ar fi fost viceregele desemnat de Stalin în regiune, şi mai ales în jumătatea balcanică şi din sudul Dunării. Şi ori de câte ori se întâlneau la Moscova, Tito, deşi îl trata pe Stalin cu respect, dădea de înţeles că venise să negocieze, nu să primească ordine şi că era partener, nu intrument. Acestor lucruri s-a mai adăugat şi intervenţia manifestată, deşi nerecunoscută, a lui Tito de partea comuniştilor, în Războiul Civil din Grecia (pe care Stalin a considerat-o o provocare gratuită şi nepromițătoare la adresa englezilor şi a americanilor) şi patronarea proiectelor unei mari federaţii balcanice care ar fi inclus Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Albania şi o Grecie finalmente comunistă (ceea ce se pare că lui Stalin i s-a părut a fi un complot pentru constituirea unui bloc putere care să sfideze hegemonia sovietică).
Este important de reţinut că Stalin a întrerupt relaţiile cu Tito, nu viceversa. La întâlnirea trilaterală de la Kremlin a delegaţiilor de partid sovietică, iugoslavă şi bulgară, din 10 februarie 1948, Stalin a fost dur şi neprietenos, s-a plâns că nu era ţinut la curent cu planurile iugoslavilor de a forma o federaţie balcanică largită şi a ordonat o mică federalizare imediată între Iugoslavia şi Bulgaria. Tito a considerat această presiune o tentativă de a strecura un ”cal troian” între cadrele iugoslave unite şi călite în lupta de partizani.
În zilele de 18 şi 19 martie, Uniunea Sovietică şi-a rechemat imperios consilierii militari şi civili din Iugoslavia, afirmând, într-o stridentă scrisoare din 27 martie, că aceşti experţi fuseseră trataţi cu ostilitate şi agresivitate, că Partidul Comunist Iugoslav căzuse prada ereziei ideologiilor multiple, că activiştii săi erau intimidaţi de serviciile de securitate ale statului (poliţia secretă), iar conducerea se autocooptase în mod nelegitim, în loc de a fi aleasă democratic.
Răspunsul iugoslav din 13 aprilie s-a exact pe patru puncte fundamentale:Stalin era victima unor false informări;nu numai că partidul lor nu era intimidat de serviciile de securitate, ci relaţiile reciproce erau tovărăşeşti, unite intern şi mult mai solide şi creatoare în controlul asupra ţării decât partidele comuniste din statele învecinate;Partidul Comunist Iugoslav le inoculase maselor iubirea pentru Uniurea Sovietică;construiau socialismul după un model diferit, dar nu mai puţin legitim decât cel al Uniunii Sovietice.
La 4 mai, reacţia sovietică este frenetică şi repetitivă, stigmatizând poziţia iugoslavă ca fiind „ copilărească, rizibilă şi arogantă”, afirmând că Partidul Comunist Iugoslav ajunsese la putere numai graţie vitejiei militare a armatei sovietice şi nu datorită propriilor lor eforturi în lupta de partizani.[5]
La Moscova, premisa era că, odată ce va afla că a pierdut sprijinul sovieticilor, Tito avea să se prăbuşească:„O să mişc din degetul mic şi Tito n-o să mai existe”afirmase Stalin. Dar, aşa cum se spune că ar fi comentat Hruşciov, „Stalin n-avea decât să mişte din degetul mic sau din orice altă parte a anatomiei voia el, pentru că pe Tito îl lăsa rece”.
Liderul partidului iugoslav nu l-a criticat nici pe Stalin, nici Uniunea Sovietică, afirmând că dispută sa era cu Cominformul. Câţiva cominformisti au fost asasinaţi, alţii s-au exilat şi mai multe mii au fost închişi într-un temut lagăr de concentrare înfiinţat pe insula Goli Otok. Datorită încercărilor persistente de intimidare din partea sovieticilor, Tito nu a relaxat sistemul până la începutul anilor `50.
Acuzaţia de „titoism” a fost folosită pentru a curăţa partidele est-europene de orice ameninţare potenţială la adresa autorităţii lui Stalin sau a monopolului sovietic asupra mişcării comuniste internaţionale.
Separarea din 1948 îl obligase pe Tito să se destalinizeze. Propaganda sovietică antiiugoslava continuă fără oprire, iar acţiunile de intimidare erau multiple;avioanele sovietice, de exemplu, efectuau uneori peste cincizeci de zboruri pe zi pe deasupra spaţiului iugoslav, de la bazele din Albania spre Bulgaria sau alte state promoscovite.[6]
Titoismul
Având în vedere că partidul lui Tito a cucerit puterea prin propriile sale eforturi, era unit, încrezător, tovărăşesc deşi centralizat, strâns structural, recrutat şi format de sine însuşi, complet stăpân pe ţara să şi pe aparatul de stat, e clar ca initiativa lui Stalin de a-l inlatura pe Tito nu s-a materializat.
Stalin a fost surprins şi uimit că înlocuirea nu s-a produs, demascându-i gravele greşeli de calcul. El pare să fi crezut că „nu trebuie deşca să mişc degetul cel mic, şi Tito nu va mai există”. Iniţial, sperase ca un puci al conducerii interne să-l înlăture pe Tito. Dar cei doi pe care contase în acest sens, croatul Andrija Hebrang şi sârbul Sreten Zujovic, au fost izolaţi cu uşurinţă, excluşi din partid şi arestaţi, în lunile mai şi iunie. Atunci, Stalin pare să fi cochetat cu ideea unei lovituri de stat, sau a hărțuirii din partea exilaţilor care rămăseseră loiali Moscovei. Şi această tentativă însă a fost zdruncintă, când trei ofiţeri superiori iugoslavi în care Stalin îşi pusese toate speranţele au fost interceptaţi cu ocazia unei tentative de trecere în România, la jumătatea lunii august.
Ca urmare a acțiunilor lui Stalin, Tito publică o corespondență, plină de minimalizări jignitoare din partea lui Stalin ale eroismului partizanilor din timpul războiului.[7]
În aceste condiții s-a născut practiv şi teoretic, din punct de vedere doctrinar, titoismul ca formă de respingere şi implicit de separare de stalinism. Pentru prima oară, un lider comunist, conducător efectiv al unei ţări şi cu o mare reputaţie internaţională, îndrăznea să înfrunte supremaţia Kremlinului.
Contesta şi respingea pretenţiile lui Stalin de monopolizare a adevărului, implict fiind respinsă dogma cominternistă conform căreia toţi comuniştii trebuiau judecaţi după atitudinea lor faţă de Uniunea Sovietică şi de I.V.Stalin. În fond, liderul iugoslav afirma răspicat dreptul fiecărui partid comunist, fie el mare sau mic, de a-şi stabili linia politică în conformitate cu propriile interese, aşa cum şi le înţelegea şi definea singur. În acest context, rezistenta şi apoi lupta lui Tito au inaugurat comunismul naţional, o tendinţă în comunismul mondial ce situa priorităţile locale deasupra valorilor şi obiectivelor imperiale întruchipate de Moscova.
În Iugoslavia însă, condamnarea stalinistă a avut drept rezultat, oarecum paradoxal, întărirea rolului partidului comunist. Fără probleme, puţinii stalinişti aflaţi în posturile de conducere au fost înlăturaţi.
Interesantă a fost, de la început, politica în problema agrară. După ruptura cu Stalin, într-o primă etapă, Tito şi colaboratorii săi au acţionat în vederea generalizării cooperativizării agriculturii, prevăzută între altele şi într-o lege specială, votată la 9 iunie 1949. În perioada imediat următoare, depăşindu-se litera legii, s-a promovat înscrierea cu forţa a ţăranilor în unităţi cooperatiste ce funcţionau după modelul colhozurilor sovietice.
În anii 1951-1952, a început o modificare a politicii agrare, schimbare determinată în mare măsură de rezistenţă ţărănească, de lipsurile alimentare şi de secetă. Practic, printr-o aşa-numită lege de reorganizare a cooperativelor de producţie ale ţăranilor create după modeloul colhozurilor, lege promulgată la 30 martie 1953, s-a pus capăt colectivizării în Iugoslavia. Această lege a proclamat dreptul tuturor ţăranilor de a părăsi gospodăriile de tip colectiv, luând echipamentul agricol ce le aparţinuseră şi redobândind pământul în proprietate deplină. În câteva luni, cea mai mare parte a gospodăriilor coletive s-a autodesfiinţat (de la 6 804, la sfârşitul lui 1951, la 1 158, la finele anului 1953).
Până în 1975, din suprafaţa totală arabilă de peste 10 milioane de ha, ţăranilor le aparţineau 8, 4 milioane. Tot lor le aparţineau peste 90% din maşinile agricole şi animalele de tot felul.
În paralel, a intervenit o serie de evoluţii în ceea ce priveşte sectorul industrial. Încă în cursul anului 1949 au început să fie luate primele măsuri de descentralizare. Spre sfârşitul aceluiaşi an, în unele întreprinderi au început să apară aşa numitele „consilii muncitoreşti”. La 27 iunie 1950, a fost adoptată aşa-numita „Lege generală pentru conducerea întreprinderilor economice guvernamentale şi a asociaţiilor economice de către colectivele de muncitori”, lege care instituia mecanismul autoconducerii muncitoreşti, bazat pe sistemul numit „al muncii asociate” sau al autogestiunii.
Teoretic, oricine putea să candideze pentru un loc în consiliul întreprinderii în care lucra. Practic, după 1953, fiecare întreprindere industrială se autoconducea, fără însă că astfel să se modifice fondamental sistemul de proprietate. În fapt, întreprinderile rămâneau în continuare „proprietate socială”, nu particulară.
Sistemul autogestiunii a fost extins din domeniul industrial şi în altele, precum comerţ, turism, artizanat. Ulterior, mecasimul aşa-numitelor „delegaţii autogestionare” a fost generalizat în toate domeniile.
După 1952, aceste organisme au fost supuse tot mai mult controlului Partidului Comunist din Iugoslavia, care, la al VI-lea Congres, ţinut la Zagreb, şi-a luat denumirea de Liga Comuniştilor din Iugoslavia, considerată ca „avangarda ideologică a clasei muncitioare şi a societăţii în ansamblu”. Ca atare, autoconducerea nu a condus la modificări fundamentale care să apropie sistemul economic iugoslav de cel existent în ţările occidentale. Introducerea „autoconducerii muncitoriesti” şi a autogestiunii a avut, totuşi, destulă vreme, urmări pozitive în ceea ce priveşte funcţionarea diverselor ramuri economice.
După 1951, s-a produs o anumită relaxare a totalitarismului, de exemplu, în 1950 a fost arestate 36 000 de persoane, în 1951 – 22 000, iar în 1952 – 15 000. Cei mai mult dintre cei arestaţi au fost acuzaţi între anii 1948 şi 1952 de activităţi procominformiste şi mulţi dintre ei au fost închişi pe baza unor simple decizii administrative în închisori sau lagăre, între care celebru a devenit, ca loc de exterminare, cel de la Goli Otok. După 1953, treptat, celor închişi li s-au redus pedepsele sau au fost amnistiaţi. În 1954, a fost adoptată o nouă lege care întărea rolul tribunalelor, care nu au devenit însă cu totul independente.
Statul a renunţat la poziţia ateistă militantă, antibisericească, promovată intens imediat după 1945. În 1953, a fost adoptată o lege menită să normalizeze relaţiile dintre biserică şi stat. Legea prevedea ajutor guvernamental pentru comunităţile religioase, garantând şi egalitatea confesională. Se interzicea, în fapt, amestecul clericilor în activităţile politice.
O nouă Constituţie adoptată la 31 ianuarie 1953. Această lege fundamentală a fost urmată ulterior de altele două, adoptate în 1963 şi apoi în 1974, preecum şi de o serie de amendamente.
Toate constituţiile prevedeau unele principii generale, precum cel al proprietăţii sociale, dar şi al proprietăţii individuale, sistemul asocierii şi autogestiunii, libertăţile individuale. Republica Socialistă Federativă Iugoslavă era un stat federal. Se considera că popoarele componente erau egale în drepturi, unindu-se laolaltă de bunăvoie. A fost menţinut sistemul celor şase republici, care apăreau în actele oficiale în următoarea ordine:Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Croația, Macedonia, Slovenia şi Serbia, ultima republică curpinzand şi două regiuni, apoi provincii autonome, respectiv Vojvodina şi Kossovo. Fiecare din cele şase republici îşi avea propria sa constituţie (conformă cu Constituţia federală), propriile sale organe de tip parlamentar şi guvernamental, neavând însă un preşedinte de republică. Funcţionarea instituţiilor se baza, la nivel local, pe sistemul delegaţiilor, al adunărilor şi al comunelor, cărora li se atribuiau, teoretic, toate puterile şi drepturile, pe baza sistemului autoconducerii sociale.
În realitate însă, sistemul politic era dominat şi controlat de comunişti, ca exponenţi în primul rând ai clasei muncitoare, conform şi doctrinei comuniste a dictaturii proletariatului.
În decursul evoluţiei sistemului constituţional al Iugoslaviei, atributele diverselor organe republicane s-au lărgit continuu, diminuându-se corespunzător cele ale federaţiei. Practic, prin Constituţia din 1974, republicile apăreau în mare măsură ca state separate, naţionale, care se aflau, de fapt, în relaţii confederale şi nu federale, cum prevedea aceeaşi Constituţie. Pe de altă parte, asemenea prevederi constituţionale veneau în contradicţie deschisă cu realitatea controlului central, încă extrem de puternic.
Ca instituţie parlamentară, în fruntea federaţiei se află Adunarea Federală, care a purtat, de-a lungul anilor, mai multe denumiri. Conform Constituţiei din 1963, această adunare era constituită din cinci camere:a naţionalităţilor, economică, pentru cultură şi învăţământ, pentru problemele asigurărilor sociale şi ale ocrotirii sănătăţii, pentru problemele sociale şi politice. Majoritatea membrilor Adunării Federale erau aleşi prin vot universal, iar alţii erau desemnaţi de adunările republicilor şi provinciilor. Prin Constituţia din 1974, Adunarea Federală a fost restructurată, căpătând o structură bicamerală:Consiliul Federal şi Consiliu republicilor şi al provinciilor.
În 1953 fusese instituită funcţia de preşedinte al republicii, în care a fost ales succesiv, în mai multe rânduri, I.B.Tito (constituţia prevedea că preşedintele republicii era ales de Adunarea Federală, pentru un mandat de patru ani, putând fi reales doar o singură dată, însă se specifică că această prevedere nu se aplică la Tito, ceea ce de altfel s-a şi întâmplat până la sfârşitul vieţii sale).
În 1971, în condiţiile frământărilor interne de atunci, s-a instituit aşa-numita preşedinţie colectivă a republicii, al care regim a fost apoi reglementat prin Constituţia din 1974. Prevederile acesteia au avut atunci un caracter contradictoriu. Pe de o parte, s-a legiferat menţinerea în continuare a lui Iosip Broz Tito în fruntea statului pe tot timpul vieţii sale, iar pe de altă parte, s-a prevăzut (ulterior s-a şi aplicat) principiul rotaţiei anuale în fruntea acestui organism a membrilor săi componenţi. Fieare dintre republicile şi provinciile autonome desemna câte un reprezentant în preşedinţia colectivă statului. Celor opt şi se aduga în mod obligatoriu, ca membru de drept, preşedintele Ligii Comuniste din Iugoslavia, care, până la moartea sa, a fost, în mod permanent, Iosip Broz Tito.
Până în 1990, competențele legale ale preşedintelui republicii erau acelea ale unui şef de stat republican tradiţional. El reprezenta Iugoslavia, era preşedintele preşedinţiei colective, comandant suprem şi preşedinte al Consiliului Apărării Naţionale, putea propune Adunării Federale examinarea unor probleme şi luarea unor decizii. El putea convoca şi un organism consultativ, respectiv Consiliul Federaţiei, care avea dreptul de a dezbate şi de a se pronunţa asupra unor probleme de politică generală.
În fruntea statului, organul executiv suprem era Consiliul Executiv Federal, desemnat şi responsabil în faţa Adunării Federale. Exercitând în interior şi în raporturile cu alte ţări atribuţiile guvernului, Consiliul Executiv Federal avea şi dreptul de a adopta o serie de acte normative, de a propune şi de a transpune în practică bugetul, respectiv planurile de dezvoltare a Iugoslaviei. Membri guvernului, atât secretarii federali, cât şi preşedinţii unor comitete federale, erau aleşi pe baza principiului reprezentării paritare a republicilor şi al reprezentării proporţionale a provinciilor autonome, ţinându-se cont şi de structură naţională. Ei erau însă responsabili numai în fata organelor federaţiei.
Justia era separată de celelalte organe. Există un tribunal federal, un procuror public general şi un avocat social federal au autogestiunii. Structuri asemănătoare celor federale existau şi la nivel republican.
În scopuri demagogice şi propagandistice, comuniştii iugoslavi au creat o organizaţie, dorită de masă, respectiv Uniunea Socialistă a Poporului Muncitor din Iugoslavia, apărută în 1953 ca o continuare a Frontului Popular al Iugoslaviei, creat în timpul celui de al doilea război mondial. Însumând peste opt milioane de membri individuali şi colectivi, uniunea a fost o anexă a partidului comunist, fără a juca un rol efectiv în viaţa publică.[8]
Conflictele interne
Cu toate că Tito adoptase o cale diferită de cea a URSS-ului, conflictele din interiorul statului iugoslav nu au lipsit. Semnificative din acest punct de vedere au fost cazurile lui Milovan Djilas şi Alexandru Rankovici. Contrar Viziunii lui Tito şi a multora dintre apropiaţii săi, M. Djilas s-a pronunţat pentru o democratizare amplă a societăţii iugoslave, prin restrângerea rolului predominant al partidului.
În 1954, la o plenară a comuniştilor, ideile sale au fost caracterizate drept „amestec de anarhism şi liberalism burghez” aceasta a atras arestarea sa şi condamnării succesive la detenţie, fiind închis până în 1961 şi apoi, din nou, între 1962 şi 1966 şi interzicandu-i-se în continuare activităţile publice, ca şi prezenţa publicistica în spaţiul iugoslav.
Cu totul altul a fost cazul lui Alexandru Rankovici. . În 1964 a fost creat postul de vicepreşedinte al republicii special pentru el, printr-un gest care părea să îl indice ca urmaş al lui Tito. Dar, în 1966, Tito a fost informat că oamenii UDBa-ului, subalterni ai lui Rankovic, instalaseră microfoane în birourile şi casele înalţilor lideri de partid, chiar şi în ale lui Tito însuşi;conform regulii, păcatele lui Rankovic fuseseră scoase la iveală de către serviciul de informaţii al armatei, asupra căruia nu avea prea multă influenţă, dat fiind că se află sub comanda unui corat, generalul Ivan Gosnjak. El a fost eliberat din toate funcţiile deţinute şi degradat, dar nu închis.[9]
Căderea lui Rankovic a constituit evenimentul cel mai dramaticp etrecut în Iugoslavia, după ruptura de Moscova. El a fost interpretat ca o victorie de către cei care nu erau sârbi.
Conflicte au existat, de asemenea, şi în republicile sau provinciile autonome ale Iugoslaviei. Astfel, În noiembrie 1968, s-au înregistrat noi proteste studenţeşti, de data aceasta la Pristina, principalul oraş din Kossovo, şi pentru motive nu socialiste, ci naţionale. Universitatea din Pristina era încă, în momentul acesta, un satelit al celei de la Belgrad, cu predare aproape exlusiv în limba sârbo-croata. Protestatarii au cerut – şi au obţinut – o universitate independentă, de limbă albaneză.
Kossovo a devenit în 1968 o „provincie socialistă autonomă” a Serbiei, iar locuitorilor ei li s-a permis să arboreze drapelul roşu cu vulturul negru al Albaniei.
La sfârşitul anilor `60 şi începutul anilor `70, însă, nu în Kossovo ci în Croaţia, naţionalismul a părut să ameninţe cel mai puternic statul iugoslav. Au urmat arestarea a aproximativ 400 de naţionalişti croaţi şi reasumarea controlului asupar poliţiei secrete de către Tito. „Primăvara croată” luase sfârşit.
În contextul crizelor intervenite de-a lungul celui de-al șaptelea deceniu al secolului XX, Tito afirma:„Am construit uzine fara sa ne interesam daca pot sa reziste sau nu. Am luat de la cei care munceau bine si eficient pentru ca altii sa faca investitii, fara sa ne preocupam de consecintele economice ale unei asemenea atitudini. Am cheltuit banii pe proiecte a caror unica ratiune era ambitia poltiica, si le-am sustinut prin subventii de la stat. Platim astazi nota pentru toate erorile pe care le-am comis”.[10]
Sfârșitul
Iosip Broz Tito a murit la 4 mai 1980. Avea atunci, în urmă peste 60 de ani de activitate comunistă, dintre care 43 de ani fusese în fruntea partidului comuniştilor din Iugoslavia. Fusese neîntrerupt, ca şef de guvern şi apoi ca preşedinte de republică, în fruntea statului iugoslav de la refacerea acestuia, în 1945. A avut un rol decisiv în viaţa internă şi externă a Iugoslaviei. Nu a elaborat, în plan teoretic, o doctrină unitară, însă întreaga sa activitate şi gândire au alcătuit o realitate distinctă, denumită în mod curent titoism.
În finalul prezentării putem constata că, în ciuda faptului că Tito a urmat o altă cale decât cea a URSS-ului, în realitate, autoconducerea despre care se vorbea, în toate domeniile, nu numai în plan politic, era simbolică. Statul îşi menţinea şi îşi exercita, în cele mai diverse forme, controlul sau/şi puterea de decizie. Întregul aşa-numit sistem al autoconducerii a fost o faţadă, în spatele căreia totul se afla în mâinile organizaţiilor comuniste de partid, dirijate nemijlocit şi continuu de la centru, de către Tito şi colaboratorii săi apropiaţi.
Bibliografie:
Gheorghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, București, 2001;
Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste, Editura Polirom, Iași, 1998;
R.J. Crampton, Europa Rasariteană în secolul al XX-lea...si după, Editura Cartea Veche, București, 2002;
Joseph Rothschild, Întoarcerea la diversitate, Istoria politică a Europei Centrale și de Est dupa Al Doilea Razboi Mondial, Editura Antet, Oradea, 1997.
[1]Gheorghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, Bucuresti, 2001, pp. 86-87
[2]Jean-Francois Soulet, Istoria comparata a statelor comuniste, Editura Polirom, Iasi, 1998, pp. 59-77
[3]Ibidem
[4]R.J. Crampton, Europa Răsăriteana în secolul al XX-lea...şi după, Editura Cartea Veche, Bucucresti, 2002, p. 285
[5]Joseph Rothschild, Intoarcerea la diversitate, Istoria politica a Europei centrale si de Est dupa Al Doilea Razboi Mondial, Editura Antet, Oradea, 1997, pp. 187-191
[6]R.J. Crampton, op.cit., pp. 290-305
[7]Joseph Rothschild, op.cit., p.193
[8]Gheorghe Zbuchea, op.cit., pp. 98-114
[9]R.J. Crampton, op.cit., pp. 340-341
[10]Jean-Francois Soulet, op.cit., p.151
