Între mit şi realitate: Carlos Şacalul

„Îmi place să dorm intr-un pat curat. Îmi plac pantofii eleganţi. Îmi place pokerul şi blackjackul. Îmi plac petrecerile, barurile şi din când în când teatrul. Ştiu bine că va veni şi ziua declinului, de aceea vreau să profit de viaţă la maximum”1.

Ar putea bănui cineva că în spatele acestui comportament de play-boy, se afla cel mai renumit terorist din `70. Oare ar fi posibil ca un astfel de comportament monden specific lumii occidentale să poată coexista în acelaşi trup cu o fire revoluţionară – criminală. Întreaga viaţă, a celui numit de presă Şacalul s-a bazat pe acest paradox acţional scrie athenian-legacy.com.

Lupta pentru propăşirea idealurilor socialiste dar beneficia de serviciile imperialismului. Mulţi autori l-au descris ca pe un mercenar, preocupat în a-şi găsi angajamente bine plătite, ce urmau să-l întreţină în desfătarea capitalistă…probabil aşa a şi fost, .

„Revoluţia este suprema mea fericire”

„Aş renunţa la orice pentru revoluţie”; „Revoluţia este suprema mea fericire” sunt doar două citate (din singurul interviu acordat de Carlos până la capturarea sa, acordat unui ziar în limba arabă, Al Watan al Arabi din Paris), ce dovedesc demagocia tânărului revoluţionar.

Ilich Ramirez Sanchez, născut la 12 octombrie 1949 în Venezuela, primul fiu al ilustrului milionar, avocatul Jose Altagracia Ramirez Navas (tatăl Sacalului şi-a construit averea în urma boom-ului petrolifer din Venezuela – paradoxal, era un comunist înfocat, numindu-şi cei trei fii: Ilich, Vladimir şi Lenin, după ilustrul comunist rus), a fost trimis de tatăl său la studii în Anglia împreună cu fraţii lui².

Odată ajuns pe bătrânul continent tânărul venezuelian nu s-a preocupat prea mult de studii, frecventând mai des cocteil-urile comunităţii venezueliene din capitala Regatului Unit. Devine în scurt timp un afemeiat şi manifesta semne de alcoolism. Când bătrânul Ramirez îşi vizitează cei trei fii în Londra, rămâne surprins de stilul de viaţă haotic al celor doi fii mai mari şi ia decizia trimiterii celor doi la Universitatea Patrice Lumumba, „şcoala”, cadrelor comunismului mondial.

Odată ajuns în prestigioasa şcoală de cadre, tânărul Ilich, prin intermediul asociaţiei studenţilor a cunoscut diverşi studenţi arabi (palestinieni în special), fiind fermecat de poveştile despre lupta de eliberare a palestinienilor.

Datorită comportamentului neadecvat (participase la o demonstraţie interzisă şi a aruncat cu o călimară în ambasada Libiei) a fost exclus din Facultatea de Chimie de către conducere, aceasta motivând că tânărul a avut un „comportament necuviincios”.

După o scurtă revenire în Londra, pleacă în Beirut unde dorea să se înscrie în Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP). Ajuns în capitala Libanului, după ce reuşeşte să convingă în urma unui „interviu” pe Bassam Abu Sharif (redactor-sef adjunct al ziarului „Al Hadaf”), este primit în PFLP. Din Beirut este trimis pentru pregătire în tabere de antrenament din Iordania şi Liban. Aici îşi va însuşi cunoştinţe necesare, deturnării unui avion ori luării de ostatici. Va beneficia şi de o pregătire fizică corespunzătoare, care îi va produce pierderea a câteva kilograme… „El Gordo” (grasul) era porecla lui din copilărie. Retrimis la Londra pentru sarcini de „cercetare”, Carlos se angajează temporar ca profesor de limbă spaniolă în cadrul colegiului Langham. Avea ca misiune găsirea unor ţinte (viitoare atentate) şi construirea unei reţele de locuinţe conspirative. Adăposturile conspirative le-a stabilit la diverse doamne… unde practica ocazional şi amorul.

Prima misiune importantă

La sfârşitul anului 1972, renunţă la predat şi devine membru activ a grupării conduse de Mohammed Budia. Asasinarea lui Budia de către Mossad, îl face mâna dreaptă a noului locotenent al PFLP din Europa, libanezul Michel Moukarbel alias „Andre”

Primeşte însărcinarea de la Wadi Haddad seful PFLP, să-l ucidă pe Joseph Edward Sieff, preşedintele Asociaţiei Sioniste din Marea Britanie şi coproprietar al magazinelor Marks & Spencer. L-a împuşcat în cap, dar Sieff nu a murit. Acţiunea a fost apreciată de şefii PFLP, numindu-l pe Carlos adjunctul organizaţiei PFLP din Europa. În atribuţiile Şacalului intrau acum contactele cu alte grupuri teroriste europene: RAF, RZ, Mişcarea 2 iunie, BR, ETA, RJA.

În ianuarie 1975, Carlos se implică direct în pregătirea şi declanşarea unui atentat împotriva unei aeronave Boeing – 707, al companiei israeliene El Al, dar teroriştii au greşit ţinta nimerind aripa altui avion aflat în apropiere, un DC 9 iugoslav. Atentatul s-a soldat fără victime, fiind considerat un eşec de conducerea PFLP.

15 septembrie 1975, Carlos intră în cafeneaua Drugstore şi aruncă o grenadă M26. Atentatul produce moartea a două persoane şi rănirea a altor 30.

„Carlos – DST, 3-0”

Arestarea lui Moukarbel, şi vizita celor trei poliţişti la domiciliul Şacalului, îl determină pe terorist să-i ucidă pe cei trei poliţişti, dar şi pe şeful său, Moukarbel pe motiv de trădare. La câteva ore după atentat mass-media franceză titra „Carlos – DST, 3-0” (ziarul Liberation), alte ziare ocupându-se să construiască tânărului terorist o înfăţişare cât mai mediatică „ziarele de scandal au făcut repede din Carlos un superkiller antrenat de KGB”1.

În acest timp, poliţia din Londra percheziţiona casa uneia dintre amantele venezuelianului, Angela Otaola unde descoperă un adevărat arsenal de arme şi romanul Şacalul (eroul principal avea un destin asemănător teroristului). Cu toate că romanul aparţinea altui amant al Angelei, presa consideră că teroristul s-a inspirat din carte începând să creeze un nou mit: „Carlos Şacalul”.

După evenimentele petrecute în Paris, Carlos primeşte azil politic în Algeria, unde era păzit de serviciul de securitate algerian.

În aceşti ani, Carlos reuşise să distrugă reţeaua europeană a PFLP enervându-şi maestrul. Wadi Haddad s-a gândit să-l elimine pe Şacal din organizaţie, dar a decis să-i acorde o nouă şansă, prin realizarea unei noi acţiuni.

Ţinta era Conferinţa Miniştrilor Petrolului, ce urma să se desfăşoare la Viena în decembrie 1975. Se dorea răpirea miniştrilor în scopul mediatizării cauzei palestiniene, a asasinării a doi dintre ei şi probabil obţinerii şi unei răscumpărări pentru restul. Teroriştii urmau să primească sprijin operaţional din partea Libiei (informaţii). Echipa care urma să producă atentatul era formată din: Carlos, Anis Naccache („Khalid”), Gabriele Krocher – Tiedemann („Nada”), Hans Joachim Klein şi doi palestinieni, Jussuf şi Josef.

„Numele meu este Carlos. Poate aţi auzit deja de mine”

21 decembrie 1975 Carlos i-a ostatici miniştrii petrolului, probabil cei mai bogaţi oameni ai lumii, cei 11 miniştrii valorând împreună 100.000.000 dolari(negocia cu fiecare ţară soarta propriului ministru)2. Carlos, gentlemanul terorist se prezenta astfel: „Numele meu este Carlos. Poate aţi auzit deja de mine”. Autorităţile îi pun la dispoziţie un avion cu care să plece împreună cu ostaticii săi, la plecare el declarându-i ministrului de interne austriac: „Îmi pare rău, că acest lucru a trebuit să se întâmple în Austria”. După un periplu prin mai multe state arabe, Carlos eliberează miniştrii petrolului şi pe cei doi vizaţi pentru a fi asasinaţi în schimbul unei răscumpărări uriaşe (5.000.000 dolari).

Retras momentan din activitatea revoluţionară, Şacalul îşi consumă încet agoniseala trăind împreună cu Magdalena Kopp („Vera”), memebră a RZ. Deoarece nu şi-a îndeplinit angajamentul faţă de PFLP, Carlos realiza că de acum trebuia să lucreze pe cont propriu, mai ales că dispunea de legături cu servicii secrete a diverso state arabe ori socialiste şi de numeroase finanţe.

Şacalul vorbea cinci limbi, „citea în fiecare dimineaţă o grămadă de ziare şi cunoştea politica mondială”, stătea incredibil de mult în baie, după duş pudrându-se şi folosind multe creme. „Vanitatea lui suferea din cauză că avea sânii aproape ca o femeie”1

Între timp, ziarele îi autentificau organizarea atentatelor de la Jocurile Olimpice din Munchen 1972. Aproape că nu exista deturnare, în care Carlos să nu fie dat implicat de presă. Ziarele abundau cu poveşti despre el. Deseori îl comparau cu ucigaşul profesionist „Şacalul” din romanul lui Frederick Forsyth. Mitul Carlos lua naştere…

A fost bănuit de multe ziare dar chiar şi de Mossad că a stat în spatele afacerii Entebbe împreună cu Wadi Haddad, la scurt timp după operaţiune apărându-i şi prima biografie scrisă de autorul britanic Colin Smith.

Securitatea apelează la serviciile Şacalului

După operaţiunea OPEC, Carlos era „văzut” peste tot: ba că locuia în vila pe care i-o dăruise Gaddafi pe malul mării, ori era văzut în Montevideo pregătit să-l asasineze pe dictatorul chilian Pinochet, ba că ar conduce gherilele M19 din Columbia, sau că ar fi trimis de ayatolahul Khomeini să-l ucidă pe fostul şah al Iranului şi pe întreaga sa familie.

Carlos îşi construia propria organizaţie teroristă, Organizaţia Revoluţionarilor Internaţionali (OIR), din care făceau parte doi vechi membrii RZ, Magdalena Kopp, Johannes Weinrich şi Kamal al Issawi („Abu Hakam”). Din 13 ianuarie 1979, organizaţia îşi stabileşte un nou refugiu Budapesta, oraşul fiind ales datorită poziţionării sale, înlesnind coordonarea acţiunilor mai uşor în Europa. După câteva zile încearcă să-şi stabilească un refugiu şi în Berlinul de Est. Securitatea RDG, a început imediat monitorizarea teroriştilor, constatând că noul grup avea contacte cu peste 20 de servicii secrete, unele chiar rivale. OIR avea legături şi cu grupuri teroriste importante din Europa: RZ, ETA, BR.

În Ungaria şi RDG, teroriştii au fost urmăriţi permanent de serviciile secrete, cerându-le voalat să părăsească ţara. Din anul 1980, zborurile spre România s-au intensificat, Securitatea apelând la serviciile Şacalului.

Operaţiunea „Tangoul Munchenez”, prevedea lichidarea unor români aflaţi în exil, ce lucrau la Europa Liberă, prin detonarea unei bombe în cadrul secţiei române a postului de radio. În 4 februarie 1981, OIR ajutată de ETA produce trei atentate cu scrisori capcană împotriva: Nicolae Penescu (grav rănit), Paul Goma şi Şerban Orăscu (nici unul nu a murit). Operaţiunea „tangoul munchenez” a eşuat deoarece colaboratorii lui Carlos au greşit ţinta, distrugând secţia cehoslovacă şi rănind doar 8 persoane.

În război cu Franţa

Grupul nou înfiinţat de Carlos este grav lovit în urma arestării a doi membrii OIR în februarie 1982, unul dintre ei fiind chiar amanta Şacalului Magdalena Kopp. Ca răspuns, Carlos oferă un ultimatum de 30 de zile autorităţilor franceze, pentru a o elibera pe Kopp. Ca urmare a refuzului autorităţilor franceze, OIR întreprinde o serie de atentate ce vizau sensibilizarea oficialilor în chestiunea eliberării teroriştilor: 15 martie 1982 – explozii la ambasada şi Centrul Cultural francez din Beirut; 29 martie – OIR detonează o bombă în trenul numărul 77 „Le capitole”, ruta Paris – Toulouse soldat cu 5 morţi şi 27 de răniţi; 16 aprilie – uciderea diplomatului francez Guy Cavallo; 24 aprilie – atentat la redacţia ziarului „Al Watan al Arabi”(Beirut), soldat cu 1 mort şi 68 de răniţi; 24 mai – alt atentat asupra ambasadei franceze din Beirut, duce la uciderea a 11 persoane şi rănirea a altor 27.

Începând cu jumătatea anului 1982, OIR îşi mută „sediul” în Bucureşti şi pentru Asia în Damasc. Carlos nu semna revendicările cu titulatura OIR ci „Braţul revoluţiei arabe”. Sub această denumire a revendicat şi atentatele din: 31 decembrie 1983 – acceleratul Marseille – Paris, soldat cu 3 morţi; alt atentat – gara St. Charles din Marseille, 50 de persoane fiind rănite; 1 ianuarie 1983 – atentat în centrul cultural francez din Liban (Tripoli); 25 ianuarie 1984, atentat în Centrul Francez de Aeronautică şi Cosmonautică din apropierea Parisului.

Decăderea

În 4 mai 1985 Kopp este eliberată din închisoare după ce îţi ispăşise pedeapsa. Se întâlneşte cu Şacalul, şi pleacă împreună spre Budapesta. Între septembrie 1985 – iunie 1986, sunt alungaţi de serviciile secrete din Ungaria, Moscova, Sofia, Praga. 17 august 1986, Magdalena Kopp naşte primul copil al Şacalului, o fetiţă, Rosa Elbita. Teroriştii locuiau acum în Siria, Damasc cheltuindu-şi încet averea. În 1991 sunt alungaţi şi din Damasc.

În aceeaşi perioadă, în bătrânul continent, puroiul erupsese. Regimurile comuniste din Europa de Est cad unul după altul. După căderea zidului Berlinului, s-a produs unirea RFG – RDG, iar germanii după ce au declasificat dosarele STASI, au emis un mandat de arestare pe numele lui Weinrich dar şi unul pentru Şacal. Colaborarea tacită dintre serviciul secret al RDG şi RAF, RZ, OIR, era deconspirată.

Întreaga reţea a teroristului venezuelian era distrusă. Sirienii nu l-au mai putut găzdui datorită pericolului ca ţara să nu fie acuzată că găzduieşte terorişti. Serviciul secret irakian era dezamăgit de atitudinea Şacalului astfel nici Bagdad-ul nu mai putea reprezenta o soluţie viabilă. Din Siria reuşeşte să plece cu ajutorul vechii legături yemenite în Amman. În capitala iordaniană va trăi clandestin folosind un nume fals. Îşi trimite soţia în Venezuela cu fetiţa şi lăsându-i 200.000 de dolari pentru cheltuială. De cele două vor avea grijă de acum înainte fraţii teroristului şi mama sa.

Rămas singur, se îndrăgosteşte de fiica gazdei sale, Lana Abdel Salam Abhan Jarrar şi pleacă cu ea în Khartoun – Sudan, printre ultimele state ce susţineau făţiş terorismul. Se converteşte la islam pentru a-şi lua o a două soţie şi îşi pune la dispoziţie serviciile autorităţilor sudaneze. Era însă prea târziu, Carlos neprezentând un interes deosebit pentru autorităţi şi fiind presate de presiunea Occidentală cu privire la găzduirea teroristului egiptean Zawahiri, considerat omul din umbră, al asasinării preşedintelui Sadat l-au oferit pe Şacal autorităţilor franceze. În dimineaţa lui 15 august 1994, Carlos era predat francezilor, mitul Carlos luând sfârşit. Cel mai renumit terorist din epoca războiului rece era acum arestat, din amintirea vechiului terorist rămânând doar accesele de mânie contra „imperialismului american”.

Note

1. Vladimir Alexe, op.cit., p. 68.
2. John Richard Thackrah, op. cit., p. 32 – 33.