⬆

Îngerul morţii – discurs politic

Autor: Beatrice Feleagă

În contextul revoluţiei franceze un episod binecunoscut prin care se încerca salvarea monarhiei a fost tentativa de a fugi în străinătate a regelui Ludovic al XVI-lea, oprit la Varennes la 21 iunie 1791. Acest episod l-a descreditat pe rege şi a constituit ruperea definitivă a relaţiilor dintre poporul revoluţionar şi monarhul considerat trădător. Prin urmare, a fost alcatuită o comisie de 24 deputați cu sarcina de a controla documentele și de a dovedi că Ludovic este vinovat de faptul că nu recunoștea revoluția decât formal. S-a realizat un raport care dovedea acest lucru, fapt ce a prilejuit dezbateri aprinse în Adunarea Națională. Cere cuvântul un tânăr, necunoscut până atunci.„Era în ziua de 13 noiembrie 1792 și era prima dată când acest deputat se urca la tribună, după două luni de la alegerea lui. Tânărul nu trădează nicio nervozitate.”[1]Discurul rostit de tânărul deputat era un strigăt de război. Vorbea Revoluția în persoană, necruțătoare și glorioasă.

„Ne vom mira într-o zi că în secolul al XVIII-lea eram mai puțin evoluați ca pe vremea lui Cezar:atunci tiranul a fost ucis în plin senat, fără alte formalități decât douăzeci și trei de lovituri de pumnal și fără altă lege decât libertatea Romei. Astăzi se face cu respect procesul unui asasin al Poporului, prins în flagrant delict, cu mâna înmuiată în sânge, în crimă!...Nu se poate guverna cu inocență:nebunia este prea evidentă. Orice rege este un rebel și un uzurpator.”-astfel au răsunat cuvintele lui Saint-Just, necruțătoare la adresa regelui adus pentru proces în faţa poporului.

„În timpul marilor perioade de acțiune-și mișcările revoluționare aparțin în primul rând unor atare perioade-caracterul trece întotdeauna pe primul loc.“[2]şi cu siguranţă caracterul lui Saint-Just a fost unul dintre cele care s-au făcut remarcate.

Louis-Antoine Léon de Saint-Just s-a născut în orașul Decize la 25 august 1767. Tatăl său era cavaler al ordinului regal, iar mama sa își trăgea originea dintr-o familie de oameni de afaceri. La scurtă vreme după naștere a fost încredințat unei țărance din Verneuil, în grija căreia a rămas până în 1771. Încă de la o vârstă fragedă a rămas orfan de tată. Iar mai târziu a fost îndreptat spre un colegiu din Saint-Nicolas care, ca mai toate școlile din acea vreme, era sub conducerea Bisericii. La acest colegiu se hrănește, conform programului, cu literatură clasică, elină și latină, iar în afara programului, cu literatura enciclopediștilor. Rămâne aici până la vârsta de 19 ani.

În secret începe să se întâlnească cu fiica unui notar, dar faptul că Saint-Just e prea tânăr pentru căsătorie îi determină pe părinții fetei s-o căsătorească pe aceasta cu altcineva. Probabil tânărul chiar ținea la fată dat fiind că după ruptura cu aceasta îl bate gândul să se înroleze în Garda Corpului Regal. Nu primește însă acordul mamei pentru a pleca la Paris așa că, într-o noapte, fuge de acasă. La locotenentul din garnizoana Paris ajunge o scrisoare a mamei lui Saint-Just în care acestuia i se cere arestarea fiului ei. În octombrie 1786, Ludovic al XVI-lea semnează o scrisoare de întemnițare și astfel, Saint-Just ajunge pentru prima oară în închisoare. Faptul că se găsește la închisoare îi trezește valeități artistice. Scrie, așadar, poemul Organtcare se voia a fi o satiră a societății. Șase luni mai târziu află că mama sa condiționează eliberarea de alegerea unei cariere. Saint-Just se hotărăște să devină avocat. Astfel, termină facultatea din Reims, iar în 1789 se găsește la Paris, posesor al unei diplome de avocat. Păstrând anonimatul tipărește poemul scris în închisoare –Organt, dar nu se bucură de nicun fel de succes.

Frecventează asiduu ședințele Adunării Statelor Generale. Organizează Garda Națională locală care-l numește locotenent-colonel. După încercarea de a fugi a familiei regale-despre care am menționat mai sus-, Saint-Just este însărcinat cu întovărășirea pentru pază a acesteia.

Începe să întocmească lucrări în care se simt ideile lui Robespierre, al cărui discipol devenise. Astfel, scrie L’Esprit de la Révolution et de la Constitution de France.

La o vârstă ce abia o atinsese pe cea legală, 25 de ani, deoarece se bucura de o impresionantă popularitate, este ales, în toamna lui 1792, deputat al Adunarii Naționale. În Convenție se încadrează în gruparea Montagnarzilor, lângă Robespierre. Predilecţia sa pentru oratorie îl transform în purtătorul de cuvânt al Montagnarzilor.

Principiul fundamental de conduită al lui Saint-Just era:un revoluționar trebuie să fie necruțător, dar drept. „Pentru ca Revoluția să se întărească, el trebuie să fie tot atât de bun pe cât erau alții răi în trecut.”[3]-spunea el.

Din august 1792, Franța are sentimentul că e asediată. La începutul lui septembrie mulțimea pariziană îi masacrează pe deținuții din închisori. Amenințărilor venite din exterior li se adugă obsesia trădării venite din interior. Primul dintre trădători e regele, ghilotinat, după judecata lui de către Convenție, la 21 ianuarie 1793. La 11 martie, se instituie un Tribunal Revoluționar care să-i judece pe suspecți. În aprilie ia ființă Comitetul Salvării Publice, apoi Comitetul de Siguranță Generală. Reprezentanții mandatați se identifică, în departamente, cu dictatura revoluționară. În iunie, conducătorii girondini sunt eliminați. La 5 septembrie teroarea este la ordinea zilei. Teroarea se întemeiază pe două deziderate:dorința de egalitate și cerința de unitate a Revoluției. Robespierre întruchipează în acel moment voința de a apăra și deci de a stabiliza Revoluția, de a o îngheța, spune Saint-Just, pentru a împiedica orice regres. Stă mărturie pentru aceasta voința lui de a elimina facțiunile extremiste, hebertiste și tolerante (Danton, Desmoulins) și de a organiza un cult revoluționar capabil să legitimize noua putere.[4]Stabilitatea obținută de Robespierre și Saint-Just după eliminarea hebertiștilor și dantoniștilor era doar un miraj. Saint-Just ajunsese să fie văzut ca o întruchipare a terorii și era numit îngerul morțiide oamenii de rând.

Când în 1792 criza financiară se întețește Saint-Just e de părere că inflația este cauza acestei crize și propune intervenția Statului. Astfel susține că trebuie oprită emisiunea monedă-hârtie, că e nevoie de o confiscare a bogățiile emigranților contrarevoluționari, că țăranul trebuie să plătescă impozite nu în bani ci în produse, produse care trebuie strânse în hambare și împărțite populației;cât despre libertatea comerțului este de părere că trebuie să existe, însă cu condiţia să fie pusă sub controlul poporului.

Academicienii Volghin și Tarle apreciau că, în noiembrie 1792, Saint-Just a fost aproape singurul om din Convenție care a înțeles și a arătat legătura de nedesparțit dintre lupta politică pentru distrugerea feudalismului și lupta socială pentru îmbunătățirea situației economice a maselor populare.[5]

Tânărul Saint-Just participa activ la viața Clubului Iacobin și ocupa deseori fotoliul președințial. În data de 27 decembrie, legat de procesul lui Ludovic al XVI-lea, intervine din nou la tribuna Adunării pentru a grăbi terminarea acestui proces și a determina luarea unei hotărâri. Chiar el votează pentru condamnare. Zece luni mai târziu după ce este ales deputat, la 10 iulie 1793, Saint-Just este ales membru al Comitetului de Salvare Publică reorganizat. Devine membru al guvernului Franței. După cum bine știm, dictatura iacobină va da Franței o nouă constituție, iar din comisia de trei persoane care o elaborează face parte și Saint-Just. Volghin și Tarle – de care aminteam mai sus-au spus că, în 1793, constituția a enunțat principiile cele mai democratice. Ea a promis tuturor francezilor libertatea de conștiință, învățământul obștesc, libertatea de adunare, de asociere, de exprimare etc. Iacobinii au fost convinși că acordând aceste libertăți politice, vor asigura prin ele fericirea poporului. O serie de puncte social-economice, cerute de popor-impozitul progresiv, îngrădirea proprietății-nu vor fi înscrise.

Cat despre o viață particulară a lui Saint-Just aproape că nu se poate vorbi în toată această vreme. După povestea cu Louise – fiica notarului-el a mai rupt o legătură cu o altă fată de care se legase la Paris în 1789, în momentul în care luase hotărârea de a se consacra în întregime preocupărilor politice. Refuză s-o revadă pe Louise când aceasta își părăsește bărbatul și vrea să se întoarcă la el. Apoi a fost logodit pentru foarte scurtă vreme cu Henriette Lebas. Motivul ruperii logodnei a fost faptul că fata nu se putea împăca cu purtarea exemplară pe care Saint-Just și-o impunea sieși și pe care i-o cerea și Henriettei.

Timpul și-l petrecea aproape exclusiv muncind. De dormit dormea în biroul lui. Cât despre mâncare, nu era pretențios, ci, nu doar o dată, s-a întâmplat să mănânce numai pâine cu cârnați. „Pâinea pe care o dă bogatul e amară. El compromite libertatea. Într-un stat organizat cu chibzuială pâinea aparține poporului.”[6]obișnuia să spună Saint-Just.

Saint-Just întocmește un raport în care expune niște principii pe baza cărora se votează decretul din 10 octombrie 1793, prin care se hotărăște ca guvernul provizoriu al Franței să fie un guvern revoluționar până la încheierea păcii.

La sfarsitul lui 1793, fortărețele din Wissembourg și Lauterbourg au căzut. Frontul din Alsacia era amenințat să se rupă. Situația era îngrijorătoare. Într-acolo, guvernul revoluționar trimite, în misiune specială, pe Saint-Just și pe colegul său, Philippe Lebas. „Pe front acești doi tineri eroi vor face minuni.”[7]

După concepția lui Saint-Just comisarii unei armate trebuie să fie părinții și amicii soldatului. Ei trebuie să fie prezenți la exerciţiile militare. Ei nu trebuie să fie familiari cu generalii, pentru ca soldatul să aibă încredere în dreptatea și imparțialitatea lor. Comisarii trebuie să fie cumpătați și să nu uite nicioadată că răspund de salvarea publică.[8]

Pentru a reorganiza armata Saint-Just a contopit trupele de voluntari cu armata permanentă. Întrucât lipseau efecte și bocanci pentru trupe el se adresează municipalității din Strassbourg cu următorul decret:„Trebuie să dezbrăcați pe toți aristocrații din Strassbourg într-o singura zi și mâine, la ora zece dimineța, 10.000 de perechi de cizme să fie în drum spre Cartierul General.” Spitalele din Strassbourg nu erau suficiente pentru răniți, aşa că Saint-Just obligă pe aristocrați să pregătească și să asigure 10.000 de paturi, în locuințele lor.[9]

Trimis în fruntea armatei în Belgia, Saint-Just contribuie la victoria de la Fleurus, din 26 iunie 1794, victorie care a determinat trupele austriece să se retragă și a reprezentat un moment de cotitură în războiul primei coaliții. Franța va rămâne în ofensivă până în 1797. După întoarcerea sa din bătălie Saint-Just a fost tratat și aclamat ca un erou.

Contrarevoluția organizează lovitura de stat din 9 Thermidor. Robespierre și guvernul lui sunt atacați fățiș. În timpul unui discurs al lui Saint-Just se stârnește rumoare și oamenii încep să ceară îndepărtarea lui Robespierre și a partizanilor lui. Cu toate acestea, Saint-Just nu părăsește tribuna în ciuda întreruperilor care ar fi îndepărtat pe oricine altcineva. N-a făcut decât să coboare câțiva pași, apoi să urce din nou și să încerce să-și continue discursul cu mândrie. Nemișcat, fără să trădeze vreo emoție, părea să sfideze pe toată lumea cu calmul său. Întâlnirea s-a încheiat cu un ordin de arest pentru mai mulți iacobini printre care Robespierre, Saint-Just, Philippe Lebas. Înainte de a fi arestați, trupele comunei din Paris, încercând să-i elibereze, i-au dus la Hotel de Ville. Aici, știindu-se înfrânți, mai mulți iacobini au încercat să se sinucidă. Chiar Saint-Just a stat lângă Lebas când acesta s-a împușcat în cap. Singur, Saint-Just, dintre cei capturați, cu mâinile legate, dar cu capul sus, era în stare să se țină pe picioare. Robespierre, Saint-Just și douăzeci dintre aliații lor au fost ghilotinați chiar a doua zi.

Astfel, Saint-Just s-a urcat pe eșafod în ziua de 29 iulie 1794, senin, liniștit, cu convingerea că a respectat deviza care stătea la baza concepției sale de viață:„Eu nu am văzut în această lume decât adevărul și l-am rostit.”[10]

Dupa cum spuneam mai sus, Saint-Just era pasionat de literatură și se ocupa și cu scrisul. În 1951, Albert Soboul publică în Analele istorice ale Revoluției Francezeo lucrare a lui Saint-Just, rămasă necunoscută până atunci, sub titlul Un manuscris uitat al lui Saint-Just. În această lucrare a lui, pornind de la presupunerea că omul este un animal social, Saint-Just demonstrează că în natură nu e nevoie nici de legislații, nici de acte de violență, acestea fiind necesare doar atunci când o societate are nevoie să se regenereze din punct de vedere moral. Conform lui Saint-Just aceste legi și acte violente permit unor grupuri mici să obțină o putere nemeritată care duce la corupție și haos într-o societate.

Albert Camus a scris un roman și anume Rebelul, roman inpirat din revolutia franceza și în care Saint-Just este zugravit ca un bărbat care parcurge drumul până la libertate prin rebeliune.

Ambițios și cu mintea ageră, Saint-Just lucra neobosit pentru a-și ajunge scopurile. „Pentru un revolutionar nu există liniște decât în mormânt”, obișnuia el să spună.

[1]Roller, Mihai, Figuri din Revoluţia Franceză:1789-1794, Bucuresti, Editura ES, 1949, p.83.

[2]Gustave le Bon, Revoluţia franceză şi psihologia revoluţiilor, Bucuresti, Editura Amina, 1992, p.162.

[3]Roller, Mihai, op. cit., p.88.

[4].Carpentier, F.Lebrun Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997, pp. 268-270.

[5]Roller, Mihai, op. cit., p. 90.

[6]Ibidem, p. 95.

[7]Ibidem, p. 96.

[8]Ibidem, p. 97.

[9]Ibidem, p. 99.

[10]Ibidem, p. 103.

BIBLIOGRAFIE:

Bon, Gustave le, Revoluția franceză și psihologia revoluțiilor, București, Editura Amina, 1992.