Începuturile Haute couture. Rose Bertin, ministrul Modei

Moda s-a reinventat dintotdeauna. S-a adaptat condiţiilor sociale şi a schimbat mentalităţi. Doar superlativul a rămas acelaşi:haute couture. Ceea ce dicţionarul defineşte drept croitorie de lux este, de fapt, moda cu reguli, exclusivistă. Originară din Paris (bineînţeles), haute coutures-a născut din mâinile şi talentul lui Rose Bertin, croitoreasa reginei Maria Antoaneta. Înainte de Revoluţia Franceză, totul la Versailles era supradimensionat – crinoline, peruci, bijuterii şi, în ultimă instanţă, extravaganţa.

 Ce estehaute couture? Ad literam, este moda la cel mai înalt nivel. Tot ce ţine de un produs, pardon, o operăhaute coutureeste superiorul absolut:croitorul/designerul, clientul, calitatea materialelor, timpul acordat, originalitatea, unicitatea. O hainăhaute coutureeste realizată de la prima aţă până la final, la ultimul nasture sau ultima paietă adăgată, de mâna designerului. Haina este croită cu acul pe corpul clientului, milimentru cu milimetru. Având în vedere toţi paşii pe care îi implică crearea unei piesehaute couture, aristocraţii vechi şi noi consideră că aşa ceva nu are preţ – bugetul nu este o prioritate.

În Franţa, haute coutureeste protejată de lege. În 1868 a fost înfiinţată Camera de comerţ şi de industrie din Paris care a stabilit reguli stricte pentru ca o casă de modă să poată afirma că produce hainehaute couture. Această instituţie funcţionează astăzi sub numele deFédération française de la couture, du prêt-à-porter des couturiers et des créateurs de mode.Dar pe cât de simple par criteriile de urmat, pe atât de greu sunt de îndeplinit. În primul rând, modelele sunt realizate la comandă, pentru clienţi privaţi, cărora trebuie să li se acorde una sau mai multe ajustări, atunci când sau dacă va fi cazul. Un al doilea pas îl reprezintă deţinerea obligatorie a unui atelier în Paris, în cadrul căruia trebuie să lucreze cel puţin 15 angajaţi cu normă întreagă. De asemenea, în cel puţin unul dintre ateliere trebuie să lucreze cel puţin 20 de oameni specializaţi în design, artă, manufactură, cu o tehnică adecvată. Şi, în cele din urmă, o casă de modăhaute couturetrebuie să prezinte în ambele sezoane de modă anuale, din ianuarie şi din iulie, o colecţie de cel puţin 50 de piese cu design original, ţinute atât de zi, cât şi de seară. Criteriile extravaganţei absolute s-au ramificat de-a lungul timpului, dar despre asta, în epoca viitoare.

 Linia destinului

În Abbeville nu se ştiau prea multe despre modă în 1747, când s-a născut Rose Bertin. Pe numele său adevărat Marie-Jeanne, provenea dintr-o familie de oameni săraci, care nu câştigau destul cât să le asigure o educaţie aleasă ei şi fratelui mai mic, Jean-Laurent. Natura i-a oferit însă lui Marie-Jeanne ambiţie, inteligenţă şi talent. Destinul îi era scris în palme:„Vei avea o avere imensă şi într-o bună zi vei purta o rochie de la Curte”, aşa i-a citit o ţigancă la intersecţia dintre linia vieţii şi linia norocului.

Tânăra a ales în cele din urmă drumul Parisului. Acolo s-a oprit la magazinul de pălării al doamnei Pagelle. Trait Galantera un butic cochet, dar cu reputaţie, doamnele de la Curtea franceză, dar şi cea spaniolă erau clientele fidele. Rose (de-acum) era o fire prietenoasă, iar faptul că lucra într-un loc atât de frecventat nu a făcut altceva decât să o ajute la înnodarea unor relaţii frumoase cu aristocratele vremii, precum prinţesa de Conti, ducesa de Chartres sau prinţesa de Lamballe. Şi cum toată lumea era la curent cu evenimentele mondene la zi, cu puţin noroc, a a fost angajată să creeze trusoul de nuntă al ducesei Louise-Marie Adelaide de Bourbon, care avea să se mărite cu ducele de Chartre. Financiar vorbind, acestă misiune era o adevărată lovitură, aşa că madame Pagelle a făcut-o pe Rose partenera sa.

 De la magazinul de pălării la regina exceselor

Parteneriatul cu Pagelle nu a durat mult. În 1770, Rose şi-a luat inima-n dinţi şi şi-a deschis propriul magazin. La intrare era scris mare Au Grand Mogol, lucru obligatoriu la acea vreme deoarece casele nu erau numerotate, iar fiecare comerciant îşi inscripţiona numele firmei, cât mai frumos, pentru a evita confuzia, şi, bineînţeles, pentru reclamă. Doamnele de la Curtea Versaillesului erau cliente fidele, abonate la ultimele noutăţi în materie de modă.

1774. Ludovic al XVI-lea a fost încoronat rege al Franţei, iar regină, Maria Antoaneta, arhiducesă de Austria. Domnia extravaganţei începuse. Prinţesa de Lamballe, confidenta noii regine, i-a vorbit de talentata creatoare de pălării. Aşa că după ce Maria Antoaneta s-a instalat pe tron, Rose Bertin i-a devenit creatoare de modă personală.

Regina Franţei a fost judecată adesea pentru stilul extravagant şi pretenţios pe care îl etala. Pentru garderoba sa era acordat anual un buget de 120.000 de livre, echivalentul de astăzi a patru milioane de dolari. Excesul însă nu a fost decât rezultatul unui gust rafinat, adăugat la tradiţia modei, instaurată pe meleagurile franceze de Ludovic al XIV-lea, Regele Soare. Moda la Curte avea încă de la mijlocul secolului al XVII-lea motto-ul:„Persoanele de rang vor trebui să devină persoane cu gust”. Zorii haute couture-ului se întrezăreau de pe atunci. La Versailles, moda nu era doar o bucurie personală sau un mod de viaţă. Moda devenise modalitatea prin care aristocraţia se detaşa vizibil de restul claselor sociale, ajunsă înainte de Revoluţia Franceză să fie catalogată de popor o sfidare şi o batjocură.

 Ministrul Modei

Garderoba Mariei Antoaneta purta semnătura Bertin. În cele trei camere ale Palatului de la Versailles, locul supremei eleganţe, stăteau depozitate rochiile reginei. Fiecare înghiţea zeci de metri de pânzeturi fine, de la mătase sau brocart la chiffon şi dantelă. Fiecare, cu zeci de accesorii:funde, mărgele, paiete, mănuşi, gulere detaşabile, manşoane, pălării. Rochiile greoaie, puse pe cadrane de fier cu nelipsitul corset metalic sufocant, sunt primele exemple de haute couture. Bertin a dus vestimentaţia la un nivel superior prin supradimensionare. Faldurile de mătase se luau la întrecere cu fundele imense, mânecile largi şi extra pompoase făceau concurenţă bijuteriilor – şi toate acestea într-o singură rochie.

Nici coafura nu a fost uitată. Moda vremii erau celebrele cocuri înalte, aşa numitele poufuri. Pentru regină, Rose s-a ridicat la... înălţimea aşteptărilor. Poufurilerealizate pentru anumite evenimente ajungeau să aibă chiar şi un metru înălţime. Ce le făcea şi mai interesante era faptul că erau decorate adecvat ocaziei respective. Una dintre cele mai cunoscute poufurirealizate de către Rose şi purtată de către regină este pouf a l’inoculation, realizată cu ocazia vaccinării Regelui Ludovic al XVI-lea împotriva pojarului. Coafura reprezenta un răsărit de soare şi un măslin, alături de şarpele lui Esculapius, simbolul medicinei. Extravaganţa şi originalitatea purtau semnătura lui Rose Bertin. Regina îi asculta sfaturile cu sfinţenie, motiv pentru care, în istoria modei franţuzeşti, şi-a câştigat numele de ministru al Modei. Finalul secolului al XVIII-lea i-a dus faima în toate colţurile Europei:de la Londra la Constantinopole, de la Veneţia la Sankt Petersburg. Noile tendinţe, dar şi modelele unicat pentru clienţi pretenţioşi erau trimise sub forma unor păpuşi realizate din ceară. Pandorele erau îmbrăcate cu viitoarele colecţii, dar în miniatură, şi trimise nobililor din ţări străine.

Era 1789. Pe străzile mizere ale Parisului revoluţia se întrezărea deja. Oamenii au judecat-o aspru pe Maria Antoaneta, susţinând că pasiunea ei pentru extravaganţă a ruinat ţara. Se spune însă că Franţa era cu vistieria înjumătaţită cu mult timp înainte de venirea fiicei împărătesei Maria Tereza pe tron, iar situaţia ajunsese critică din cauza regelui, care a finanţat coloniştii americani în Războiul de Independenţă. Adevărul este undeva la mijloc. Cert este faptul că Rose a avut şi ea de suferit. Acuzată de corupţie şi privită cu ură de parizieni, a fost nevoită să rămână până la arestarea familiei regale la Versailles. Revoluţia devenea din ce în ce mai violentă şi, rând pe rând, majoritatea clienţilor ei au fost executaţi. Rose nu a uitat că Antoaneta îi fusese, printre altele, şi confidentă – şi după decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, creatoarea eleganţei superlative i-a oferit în dar reginei rochia de doliu. Toată suflarea era de-acum una cu Revoluţia – şi, deşi nu avea sânge albastru, Rose făcea parte acum din aristocraţie, aşa că a refuzat să realizeze jartiere à la Mirabeau sau pălăriile à la Desmoulins. După execuţia Mariei Antoaneta, croitoreasa regală a fugit în Londra.

S-a întors la Paris în februarie 1795. Nimic nu mai era la fel. Oamenii erau mai simpli, în gusturi şi gesturi. A mai creat câte o ţinută haute couture, bineînţeles, pentru Josephine Bonaparte, soţia împăratului Napoleon. Pentru ea însă aristocraţia îşi pierduse din superlativ. A lăsat afacerea nepoţilor şi s-a retras. Amintirile erau singurul lucru extravagant care îi mai rămăseseră. A murit singură, în 1813, în Épinay-sur-Seine.

Supradimensionarea modei a rămas o caracteristică a epocii Mariei Antoaneta. Extravaganţa a luat alte forme, îmbrăţişată mereu ca o modă perpetuă a aristocraţiei. Cât despre evoluţia haute couture, în numărul viitor.