I. G. Duca, omul

I. G. Duca s-a născut în anul 1879;pentru detractorii săi, care i-au atribuit o origine străină, restabilim adevărul, relevând obârşia sa dintr-o veche familie răzeşească, din jud. Tutova. I. G. Duca a realizat cea mai uimitoare carieră în viaţa politică românească;uimitoare şi prin precizia şi iuţeala ascensiunii şi prin tragicul ei final.

Ducapurta un nume:era fiul fostului director al Căilor Ferate şi fost rector al Şcolii Politehnice;un om care stătuse departe de frământările vieţii politice. Fără avere – muncitor şi talentat însă-, I. G. Duca a păşit în politică împins de o neînvinsă pornire lăuntrică. Fusese puţin timp magistrat, intrase apoi în mişcarea bancară şi cooperatistă, pornită sub îndrumarea lui Spiru-Haret, urmărind să ridice economia ţărănească. În această mişcare se relevă repede şi ajunge director general al Casei Centrale, devenind astfel, alături de Haret, animatorul şi conducătorul ei.

Candidând la alegerile generale din acea vreme, demisionează din postul de director şi intră în Cameră la vârsta de 28 ani;acolo s-a remarcat printr-un discurs magistral, rostit împotriva guvernului conservator, atrăgându-şi o replică usturătoare şi nedreaptă din partea lui P. P. Carp;dar tocmai intervenţia pătimaşă a lui Carp dovedea că I. G. Duca repurtase un real succes de tribună.

Un singur om s-a bucurat sincer de izbânda tânărului debutant;acesta a fost Take Ionescu, care, felicitându-l, a adăugat cu oarecare melancolie:“Tinere, să dea Dunmezeu să ai mai puţini pizmuitori şi mai mult noroc decât mine!”Şi, în bună parte, urarea aceasta s-a împlinit. I. G. Duca a ajuns ministru al Instrucţiunii Publice la 34 ani în cabinetul din 1914 prezidat de Ionel Brătianu. Venea în fruntea acelui departament după ministeriatul glorios al lui Spiru Haret, care se stinsese în 1912. De atunci cariera sa politică în linia ei ascendentă n-a mai cunoscut nicio oprelişte. A trecut în timpul diverselor guvernări liberale pe la toate departamentele importante.

Oratorul

Oratoria lui I. G. Duca avea o notă de originalitate, care l-a clasat de la început în rândul marilor debateri parlamentari. Un glas metalic, mediu ca tonalitate, fără o prea mare gamă de inflexiuni;fraza scurtă, precisă, lipsită de înflorituri, chiar atunci când utiliza – mai ales în întruniri publice – expresiuni bombastice. Impresiona memoria prodigioasă a faptelor, a oamenilor şi datelor;aceasta îi îngăduia să dea întotdeauna replica promptă, tăioasă, elegantă însă.

Datorită acestei însuşiri n-a putut fi niciodată înfrânt sau derutat în lupta parlamentară;evita ca nimeni altul digresiunile, care slăbesc atenţia auditorului şi teoriile savante, care plictisesc. Discursurile sale conţineau esenţialul unei probleme, din linia strictă a careia nu-l putea abate nicio întrerupere, nici o adversitate.

Gestul larg, fără exagerări teatrale;debitul verbal, lipsit de tumultuozitate, curgea ritmic, într-o cadenţă aproape artistică. Dominându-se în permanenţă şi controlându-şi neîntrerupt cugetarea şi exprimarea ei verbală, rareori l-am văzut pe I. G. Duca utilizând accente pătimaşe în cuvântările lui.

Avea darul de a portretiza oamenii şi situaţiile, cum n-a avut nici unul din oratorii nosşri, nici înainte, nici după el. Caracterizările sale, în scris sau la tribună, au rămas unice prin forma clasică şi veridicul lor. Sesiza perspicace şi rapid defectele şi însuşirile adversarilor sau prietenilor şi descria cu exactitate, în tot complexul ei, conjunctura politică a momentului sau atmosfera reală a unei dezbateri parlamentare. De aici uşurinţa lui de orientare şi adaptare în orice împrejurare, oricât de dificilă.

Marea sa pasiune:partidul

Ceea ce l-a preocupat tot timpul, în mersul ascendent al carierii sale, a fost organizarea şi forţa partidului. Îl interesau în amănunt şefii, sub-şefii şi simplii membri, care formau structura partidului liberal, de la celula sătească până la compoziţia comitetului central. Nu cunoştea răgaz când era vorba de corectarea erorilor în acţiunea de partid sau întărirea punctelor slabe în organizarea partidului în teren.

Viaţa lui personală se desfăşura într-un cadru simplu, de-o simplicitate exagerată, frizând aspectul sărăcăcios al studenţiei în lupta cu nevoile aspre ale începutului. Omul care fusese în repetate rânduri ministru – cel mai vechi ministru la un moment dat – locuia totuşi într-un apartament de o modestie  rămasă legendară. Preţuia averea altora, dar, personal, dispreţuia banul şi n-avea stimă reală decât pentru cei muncitori şi talentaţi;mai ales pentru cei dăruiţi cu talentul oratoric avea o adevărată slăbiciune. Iubea îndeosebi tinereţea, în tovărăşia căreia se simţea în largul său;îi plăceau florile şi obiectele vechi, pe care le aduna cu grijă şi pricepere de artist.

Permanent ministru, în toate guvernările liberale, nu împlinise 51 ani, când, după moartea subită a lui Vintilă Brătianu, ajunge şef al partidului liberal. Extraordinară carieră pentru un om care nu adusese în viaţa publică românească decât meritul său personal, ca patrimoniu solid de reazăm! Prezenţa în fruntea istoricului partid a însemnat începutul erei de democratizare a vieţii interne a partidului liberal şi de regenerare a cadrelor. De altfel, partidul liberal, ca organism politic real, ca forţă activă în teren, n-a început să se înfiripe decât sub conducerea efemeră a lui Vintilă Brătianu, singurul democrat sincer din familia Brătienilor. I. G. Duca a purces la refacerea organizaţiilor, judeţ cu judeţ, urmărind personal şi în amănunt, la faţa locului, procesul de adâncire în mase a programului, a ideologiei, de selecţionarea şi înmulţirea aderenţilor. Trei ani de zile, partidul liberal a trăit şi s-a dezvoltat sub imboldul său tenace, începând etapa unei noui spiritualităţi, a purificării, a întineririi, a tuturor nădejdilor de viitor.

Procesul acesta de reformă structurală – prin adaptare la noile condiţii ale luptei politice – a liberalismului românesc, n-a putut fi dus până la capăt:împrejurările au impus pe I. G. Duca în fruntea guvernului liberal din 1933, noiembrie 14. Presedinte de Consiliu la 54 ani, în plină vigoare a maturităţii, perspicace şi experimentat, cunoscând în ansamblul lor toate problemele interne şi externe, I. G. Duca anunţa, după cinci ani de frământată opoziţie, noua guvernare liberală sub cele mai bune auspicii. Alegerile generale, care au avut loc în decembrie, conduse cu tact şi într-o atmosferă de linişte şi libertate, au dat celui dintâi guvern al democratului I. G. Duca, o impresionantă majoritate în Cameră şi Senat.

Cariera lui apărea cea mai izbutită, liniară în evoluţia ei ascendentă, înscriindu-se în istoria noastră politică ca pilda vie a triumfului selecţiei elementelor elitei conducătoare pe temeiul democratic. I. G. Duca dovedise, pe lângă talent, muncă asiduă şi pregătire, o verificată abilitate în utilizarea mijloacelor de mişcare, dominând conjunctura politică;o supleţe nedesminţită în a se strecura, ca şef de partid, prin toate dificultăţile care i-au stat în cale, fie evitându-le, fie înlăturându-le prin soluţii simple şi neaşteptate. Abilitatea şi supleţea, caracteristice inteligenţei lui ascuţite şi temperamentului lui, au fost consacrate ca virtuozităţi în politica noastră.

Ceea ce unii au socotit atitudini echivoce sau ezitări condamnabile, n-au fost în realitate decât modalităţi necesare şi utile, în planul său de repunere a partidului liberal în linia întâi a organismelor de guvernare şi racordare, fără fisuri, a tradiţionalelor raporturi cu factorul constituţional.

Un tragic destin urmărea însă pe omul pizmuit ca fiu al şansei fără absenţe;şi destinul nemilos, care îl pândea, s-a împlinit pe peronul gării Sinaia, în seara zilei de 29 Decembrie 1933, când gloanţele ucigaşe ale unui asasin, fanatizat de ura împotriva lui I. G. Duca, l-au răpus, ca să ispăşească actul de guvern al dizolvării Gărzii de Fier.

Moartea lui, uluitoare prin semnul tragic şi surprinzător, pe care l-a pus pe soarta unui om în culmea ascensiunii sale, a schimbat evoluţia şi rostul partidului liberal, înrâurind în mare parte cursul apucat de dezvoltarea evenimentelor politice şi sociale ale României.

Petre Ghiaţă,  Oameni şi fapte, Ed. “Ideia”, Bucureşti, 1938, pag. 40-46

sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/11/11/i-g-duca-omul/