Henric al VII-lea al Angliei, întemeietorul dinastiei Tudorilor. Portretul unui supraviețuitor
În galeria dinastiei Tudor, Henric al VII-lea (1485-1509) ocupă un loc aparte. Nu are nici carisma lui Henric al VIII-lea și Elizabeth, nici înclinația pentru tragedie a lui Edward și Mary, transpusă în propriile vieți. Însă el rămâne, indiscutabil, întemeietorul dinastiei Tudorilor.
Merită admirat în primul rând pentru tenacitate. S-a urcat pe tronul Angliei într-o perioadă agitată și sângeroasă, în 1485, exact când Războiul Rozelor s-a sfârșit.
Henric era pe sfert francez, pe sfert galez, descendent al lui John Gaunt, cu sânge amestecat, neavând o obârșie nobilă care să-l califice pentru rolul de rege. Însă și-a învins rival după rival, de la Lambert Simmel și Perkin Warbeck până la Edmund de la Pole până a preluat puterea. Și-a întărit puterea prin mariajul cu Elizabeth de York, iar fiul său Henric, cunoscut ca Henric al VIII-lea (foto jos), a devenit și el rege - una din cele mai emblematice figuri din istoria Angliei.
Henric al VII-alea a fost nu doar un supraviețuitor, dar și un catalizator al stabilității. Și-a dorit ca în Anglia să existe pace și stabilitate. A fost mai puțin încrezător și generos decât și-ar fi dorit mulți dintre contemporanii săi: a fost văzut răzând în public doar o singură dată.
A învățat din greșelile predecesorilor săi, s-a înconjurat de oameni de încredere, precum avocați și administratori competenți, care l-au ajutat să-și consolideze și întărească puterea.
S-a folosit de amenzi și alte măsuri pecuniare pentru a-i pedepsi pe supușii neascultători,mai ales pe curtenii bogați, dar și pentru a-și consolida controlul politic. Bunăstarea nu putea garanta securitatea unui rege incompetent, dar cu siguranță putea facilita relațiile unui rege competent atât cu supușii, cât și cu aliații.
Henric a extins domeniile coroanei, în timpul lui comerțul a cunoscut o dezvoltare fără precedent, mai ales prin combaterea contrabandei și reformarea taxelor parlamentare, fără a încetini creșterea economică. Talent pentru care ar fi invidiat de orice guvern actual.
A înțeles că justiția este un factor esențial pentru menținerea stabilității. Extinderea responsabilităților judiciare a Consiliului Regal a contribuit la eficientizarea procesului de justiție, cererile aflate pe rol fiind mai rapid și ușor de soluționat.
A făcut acest lucru nu doar în Westmister, dar și în Țara Galilor și în regiunile mai îndepărtate din nord. În comitate, judecătorii de pace erau mai numeroși și bine supravegheați.
În orașe și sate, unde populația era din ce în ce mai activă și mobilă, regele a înțeles trebuie supravegheată, dar și răsplătită pentru efort, căci clasa de mijloc și cea jos, peste doar câteva sute de ani, va fi motorul revoluției industriale.
A fost un factor de echilibru și în interiorul bisericii, înțelegând rolul acestei în viața publică, iar reformatori precum episcopul John Fisher s-au aflat sub patronajul său.
Miniștrii săi, oameni simpli (nefiind de sorginte nobilă) dar talentați - Reynld Bray, Thomas Lovell, Richard Empson - au fost deschizători de drumuri pentru marii oameni politici care vor urma: Cromwell, Paget, Bacon, fiind doar câteva exemple.
Henric al VII-lea (în centru), alături de consilerii săi, Sir Richard Empson și Sir Edmund Dudley
A consolidat puterea familiei sale, membrii săi prin căsătorie ajungând să facă parte din marile case dinastice europene, dobândind alianțe benefice și necesare comerțului englez, în special pentru exportul cu stofe și pânzeturi, de care depindea slujbele multor oameni.
Se spune că Evul Mediu s-a sfârșit o dată cu domnia lui Henric al VII-lea. În timpul guvernului său tiparul a cunoscut o largă răspândire, artiștii italieni renascentiști au fost bine-veniți în Regat, moștenitorii tronului au început să primească o educație clasică iar primele reprezentanțe diplomatice au fost trimise în mai multe țări-s-a pus baza ambasadelor diplomatice de mai târziu.
În timpul administrației sale flota britanică a fost dotată cu nave mari de război ca parte a dotării de război iar Henric a fost primul sponsor a celor care mergeau în călătorii de descoperire, pentru a revendica noile teritorii în numele țării-mamă, Anglia intrând în cursa pentru marile descoperiri geografice,alături de celelalte mari puteri europene.
A fost primul care a asigurat pacea cu Franța după Războiul de 100 de ani, dar și cu scoțienii după Războiul Scoțian de Independență.
Prin toate realizările sale, atât pe plan politic,cât și economic și diplomatic, se poate spune că Henric al VII-lea a fost un deschizător de drumuri, a pavat calea spre Epoca Elisabetană, epoca de aur a monarhiei britanice, când artele și cultura au înflorit, economia a prosperat, iar Anglia a devenit o forță de temut. În timpul domniei lui Henric s-a pus bazele imperiului naval și colonial de mai târziu, lăsând în urma o moștenire de necontestat, o amprentă ce persistă până astăzi.
Uneori, istoria ne arătă și ne demonstrează prin exemple vii că este nevoie și de perseverenți, nu doar de cutezători, de oameni care influențează prin puterea exemplului, prin fapte, și nu doar prin vorbe. Henric al VII-lea face parte din această categorie, reușind să-și câștige un loc în galeria marilor figuri ale monarhiei britanice.
