Giorgio Vasari, biograful celor mai mari artisti
Pictorul şi istoricul de artã Giorgio Vasari este unul dintre fondatorii mitului creatorului şi al condiţiei de geniu. Dacã Vasari ar mai lua încã o datã condeiul în mânã, dacã ne-ar mai putea descrie o datã opera si viaţa sa, la 500 de ani de la naşterea sa, am avea atunci de-a face cu multã dezamagire. Ar lua probabil la cunoştinţã cã incã mai este lãudat pentru cãrţile sale care i-au adus titlul de pãrinte al istoriei artei, dar ca artist, pictorul şi desenatorul odinioarã atât de pasionat s-ar simţi ignorat.
Cine mai ţine minte cã a fost şi un arhitect influent, cã a conceput fresce vaste sau cã a remodelat oraşe? Turiştii se plimbã prin galeriile Uffizi din Florenta fãrã sã ştie cã cel cãruia trebuie sã-I mulţumeascã pentru cladirea somptuoasã şi aura artisticã nemaipomenitã de acolo…
O parte din lumina artiştilor renascentişti ar trebui sã-l înconjoare şi pe el, pentru cã a muncit cu zel pentru ca numele sãu sã fie la înãlţimea lui Leonardo, Michelangelo sau rafael. Vasari nu a fost doar un biograf, el a fost şi creator. Din cuvinte el le-a construit artiştilor un cer la care i-a înãlţat, a fondat o religie a artei care fascineazã etern şi împinge oamenii spre pelerinaje la Toscana. Pentru Vasari în fiecare artist arde o flacãrã divinã, supradivinul este însã el însuşi, pentru cã prin intermediul lui artistul s-a ridicat din condiţia de om obişnuit cãtre ipostaza dumnezeiascã. Niciun alt scriitor, niciun alt istoric nu a influenţat atât de mult imaginea artistului cum a fãcut-o pictorul din Arezzo. Cã vorbim despre epoci artistice, despre izolarea geniului neînţeles, despre libertatea şi autonomia artei, toate acestea sunt de pus pe seama lui Vasari. Data fiind realizãrile sale, Vasari n-ar trebui sã fie nemulţumit. Si totuşi ar fi, cãci şi el face parte din categoria pe care a descris-o…
Vasari s-a nãscut într-o epocã a revoluţiilor. Oridnea divinã odinioarã atât de clarã era pe cale sã piarã, oamenii îşi doreau emanciparea. Un mijloc de obţinere a acesteia era cunoaşterea, altul erau banii…Prin urmare un rol important în Renaştere l-au avut atât oamenii de litere cât şi negustorii şi bancherii din zorii capitalismului. Pentru Vasari contau ambele, atât dezbaterea din cercurile umaniste cât şi registrele contabile. Tânjind dupã cunoaştere şi bunãstare şi conştient cã importante sunt rezultatele şi nu orginile, lui Vasari îi reuşeşte ascensiunea, devenind din fiul unui om sãrac unul dintre cei mai importanţi funcţionari de curte şi învestitor în artã.
Vasari a beneficiat de educaţia gratuitã care s-a pãstrat în oraşul sãu natal, Arezzo, perminţându-şi chiar o şcolã latinã unde învaţã Eneida la vârsta de 13 ani. I-a fost promovat talentul în desen tot timpuriu. Din caza presiunii intelectuale prea puternice, Vasari se va reorienta ulterior cãtre compunerea unor poveşti de origine, cum ar fi cea în care îşi transformã strãbunicul într-un fondator al Renaşterii, care a rãscolit pãmântul în cãutare de comori antice care au propulsat Arezzo într-un centru al erudiţiei. Întreaga epocã nutre o preferinta pentru astfel de istorioare. Este invocatã o nopuã epocã de aur, in care sunt estompate diferenţele între pãgânism şi creştinism, dupã cum propune Pico della Mirandola. Artistul nu mai are nicio problemã în a reprezenta sfântul crestin într-o ipostazã apollinicã.
Noul prezent artistic
Prin acestã încercare de armonizare a trecutului oamenilor nu li se mai par greu de suportat transformãrile rapide din secolele XV-XVI. Vasari trãieşte şi el în tensiune, pentru cã lipsa unor studii finalizate îl împiedicã sã obţinã un post la familia Medici sau la papã. Prin urmare trebuie sã trãiascã ca artist ambulant. Lucra pentru ţãrani, picta biserici, dar de fiecare datã când încerca sã se infiltreze la vreun principe, izbucnea un rãzboi sau avea loc un omor. La jaful Romei din 1527 produs de mercenarii spanioli şi argaţi Vasari conştientizeazã cã vremea umanismului apune şi decide sã scrie mare istorie a artei. Vrea sã rãmânã un om al timpului sãu. In descrierile sale pline de aluzii, în aprecierile sale critice şi anecdotele artistice trecutul devine prezent. Încurajat de prietenii sãi umanişti, susţinut de colaboratori, concepe prima istorie sistematicã a artei, care apare prima datã în 1550, cu titlul Le Vite de’ più eccellenti pittori scultori ed architettori, cuprinzând 133 de biografii şi 1300 de pagini în care sunt menţionate mai bine de 2100 de opere. Ceea ce la prima vedere pare o muncã asiduã de adunare de date, este în ansamblu o povestire iscusitã, ptrunsã de idei teoretice şi de un mesaj istorico-politic. Cartea se vrea o Biblie într-o vreme a insecuritãţii spirituale.
Vasari începe de la genezã, de la deus artifex, divinul creator, sfârşindu-se cu Judecata de Apoi sãvârşitã de Michelangelo, de artifex divinus, creatorul divin.În artã se desfãşoarã o istorie a progresului de 300 de ani, cu centru al lumii în Toscana, cu prezentul valorificat ca epocã supremã şi cu artistul ca a doua divinitate. Michelangelo a învins creaţia şi a depãşit-o, restaurând Paradisul. Mulţumitã reprezentãrii lui Michelangelo de pe mormântul papei Iuliu al II-lea. Strãmoşul Mosie îl ajutã pe acesta sã renascã. Publicul a primit opera cu mare interes Vasari era mândru cã nu se mai gãsea niciun exemplar pe nicãieri. Prin urmare se ocpuã d e o a doua ediţie adãugitã, încununând opera cu o descriere de final a propriilor sale creaţii, erijându-se într-un copil-minune al artelor.
Coletia de biografii trebuie privitã circumspect, pentru cã reprezintã doar versiunea de adevãr a lui Vasari. Ca izvor istoric nu este atât de relevant precum este ca viziune artisticã. Unii artisti pe care nu îi are la inimã sunt neglijati, altii sunt priviţi drept nişte ignoranţi, precum de pildã sculptorul Bandinelli, care i-a fost rival o bunã bucatã de vreme. Nici Jacopo da Pontormo nu a fost foarte iubit de cãtre istoric, fapt care a avut consecinte grave pentru cã reproşurile perpetuate i-au creat o imagine defavorabilã şi la mulţi alţi critici de artã, caz care nu este singular. Gioto este considerat de mulţi drept fondatorul Renaşterii, în timp de Andrea Pisano joacã doar un rol secundar.
Vasari nu a fost aşadar doar un pictor şi scriitor, ci şi un manipulator priceput. Înainte de a deveni artist de curte la familia Medici ştia foarte bine cum şi cui sã-i serveascã pentru a ajunge la misiuni importante prin Veneţia, Napoli sau Bologna. Nimeni nu dorea sã renunte la serviciile sale pentru cã era beneficia de o erudiţie aparte şi de o putere mare de judecatã, precum şi de o capacitate orgnanizatoricã ce îi permitea sa rezolve sarcini dificile. Iniţiat în culturã şi politicã, Vasari a înţeles sã fie atât extrem de elitist cât şi radical de populist.vasari pleda pentru o artã izvorâtã din raţiune, pentru ideea artisticã, conceptul spiritual, iar exprimare acestei idei constituie un aspect secundar. În acest sens Vasari poate fi considerat în bunã masurã un precusor al artei conceptuale, nãscutã în secolul al XX-lea. Şi nevoia de comentare şi criticã a artei moderne îşi gãseşte susţinerea la Vasari. El a pictat multe tablouri-ghicitoare, cum ar fi de exemplu un portret al contelui Alesandro de Medici, in care ascunde multe aluzii, cum ar fi scãunelul cu trei picioare care vrea sã întruchipeze puterea eternã a familiei.
Chiar contemporanii lui Vasari erau uimiţi de astfel de reprezentãri, dar mulţi umanişti se delectau cu ghicitorile propuse de acesta. Celui curios îi putea oferi o expunere detaliatã despre interpretarikle adecvate ale tabloului, fãcând uneori paradã de formaţia sa desãvârşitã. Vasari populistul apare mai ales în rolul sãu de arhitect. Astfel el preschimbã în 1540 primãria medievalã din Florenţa în resedinţã a principelui Cosimo de Medici. Mai devreme fusese elaboratã o shiţã, dar Vsari, maestru in îmbinarea dintre vechi şi nou, era convins cã puterea va fi impresionatã dacã se menţin totuşi nişte aspecte tradiţionale, dezvoltate însã. Arhitectura trebuia sã fie o expresie individualã. Primãria capãtã o salã de audieri, o înãlţare a tavanului, o înmulţire a ferestrelor, o înşiruire de tablouri cu scene mitologice. Toate acestea celebrau familia de Medici ca stãpâni universali. Şi mai spectaculoase devin sub oblãduirea lui Vasari palatul Uffizi, unul dintre primele centru administrative ale noii epoci, reunind în jurul sãu breslele. Noua construcţie schimba aspectul oraşului, care apare acum mai birocreatizat şi centralizat. Se procede astfel la o divizare a spaţiului, se adauga o biserica preromanticã cu o osie impresionantã.
La fel de lipsit de modestie se propulseazã Vasari şi pe sine în scenã. Deja în 1560, cu 14 ani înainte de moartea sa survenitã în Florenţa, îşi plãnuieşte monumentul funerar în Arezzo, în biserica parohiala romanicã. Voia ca acesta sã fie mai mult decât un simplu epitaf, tânjind dupã un altar pentru el şi strãmoşii sãi, conştient de importanţa sa ca patron al artiştilor şi artelor. Pe una din pãrţi se reprezintã ca Sf. Lazãr, iar pe soţia sa o închipuie ca pe Maria Magdalena. Cea mai preţioas moştenire a sa este, pe lângã Viten, în mod Accademia delle Arti del Disegno, prima academie de arte de stat, pe care Vasari a susţinut-o intens. Principele s-a bucurat de posibilitãţile pe care acesta le oferea pentru educaţia artiştilor care îi furnizau materiale de propagandã. Pentru Vasari ea avea totuşi o altã semnificaţie:era locul unde se pãstra tezaurul renaşterii, care îi celebreazã pe marii creatori care au strãlucit şi au fãcut lumea sã strãluceascã prin opera lor.
Sursa:zeit.de
