⬆

Episcopul Iuliu Hossu, erou al rezistenței antimaghiare

Autor: dr. Petre Țurlea

Despre Iuliu Hossu (1885-1990), episcop greco-catolic de Gherla (din 1917) şi de Cluj-Gherla (din 1930), s-a scris mult;poate nu atât cât ar trebui. Cea mai cunoscută rămâne contribuţia sa la Unirea Tansilvaniei cu România, în 1918. O foarte mare conribuţie a avut, însă, şi la rezistenţa românilor transilvăneni în timpul ocupaţiei horthyste (1940-1944). Pentru acest din urmă plan, arhivele, deschise deplin după 1989, aduc fapte ale episcopului puţin sau deloc cunoscute până acum. Dar, dacă rezistenţa sa anticomunistă este destul de bine reflectată în istoriografia recentă, prezentarea acţiunii sale împotriva ocupantului maghiar este numai fugară, ceea ce lasă un gol în cunoaşterea persona-lităţii respective şi-i face o nedreptate.

Ocupaţia horthystă

Conducătorii spirituali ai românilor tansilvăneni rupţi de Ţară prin Dictatul de la Viena din 1940, unanim recunoscuţi, erau episcopul ortodox Nicolae Colan, cel greco-catolic Iuliu Hossu şi Emil Haţieganu. Toţi s-au comportat demn în faţa ocupantului, au protestat în numeroase cazuri împotriva acţiunilor represive ale acestuia, au contribuit major la succesul rezistenţie românilor, la întreţinerea convingerii acestora că Transilvania va reveni României. De aceea, au suferit ei înşişi brutalitatea ocupantului, adesea fiind ameninţaţi cu închisoarea sau chiar cu moartea. Printre momentele de confruntare între Iuliu Hossu şi autorităţile maghiare, ori populaţia maghiară, au fost şi acelea din martie 1942 şi din martie 1944;despre primul nu s-a mai scris, iar pe al doilea l-am prezentat succint într-o carte apărută în 2005.1Astăzi, când se aruncă o exagerată lumină pozitivă asupra celei mai importante personalităţi ecleziastice maghiare a timpului respectivă, episcopul Márton Áron, -cu toate că era bântuit de un naţionalism şovin antiromânesc exacerbat, sau, poate, tocmai pentru aceasta-rememorarea faptelor lui Iuliu Hossu ne indică o personalitate ecleziastică la fel de mare precum episcopul maghiar de Alba Iulia, la fel de iubitor al poporului său, dar, spre deosebire de acesta, fără nicio urmă de şovinsim în acţiunile sale, ci arătând dragoste tuturor.

Represiunea antiromânească din Nordul Transilvaniei

În teritoriul Transilvaniei de Nord-Est, cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena din 1940, au fost lăsaţi reprezentanţi ai SSI, pentru a ţine la curent Bucureştii asupra comportamentului ocupantului faţă de populaţia românească. Astfel, din rapoartele şi notele trimise de aceştia, s-a strâns o arhivă imensă, pe baza căreia Guvernul român a putut interveni la Budapesta, Berlin şi Roma, cerând încetarea represiunii. Cel mai mare succes, pe această linie, a fost acceptarea, de către puterile fasciste garante, a înfiinţării unei Comisii mixte germano-italiene (Roggeri-Altenburg), care a cercetat atrocităţile comise de unguri în Transilvania de Nord-Est.2Unul dintre documentele rezultat al activităţii agenţilor SSI în teritoriul cedat este Nota informativă din 13 aprilie 1942;emitentul, Ministerul Afacerilor Interne, însuma mai multe informaţii ce-i fuseseră trimise din Transilvania de Nord-Est şi pe care le retrimitea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi Ministerului Afacerilor Străine.3Într-o primă parte a notei informative, se prezintă ecoul discursului ţinut la Radio-Bucureşti de către preşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, în martie 1942, în care se afirma că România nu renunţă la teritoriile cedate;discursul a făcut „o impresie de nedescris în rândurile populaţiei româneşti din Ardealul de Nord, ale cărei suferinţe au ajuns la maximum în ultimul timp.” Oficialităţile hortyste au asociat dârzenia cuvintelor primului ministru român cu tot mai evidenta dârzenie a rezistenţei, faţă de ocupant, a românilor transilvăneni şi, cel mai alarmant pentru Guvernul de la Budapestea, cu impresia cercurilor diplomatice că Berlinul i-ar încuraja pe români:„Personajele oficiale maghiare – se scria – comentează şi ele asupra discursului, fiind îngrijorate, spunând că Guvernul român probabil a avut asentimentul Germaniei, când l-a însărcinat pe dl. Mihai Antonescu să-şi rostească acest discurs plin de ameninţări la adresa Ungariei.” Episcopul Hossu şi rezistenţa în faţa abuzului În evidentă legătură cu prima informaţie,

vine şi una privitoare la un eveniment ce avusese loc la Cluj, indicând radicalizarea poziţiei românilor în raport cu autorităţile de ocupaţie;protagonist era episcopul Iuliu Hossu:„În ziua de 14 martie 1942, a avut loc în sala mare de conferinţe a Băncei Albina din Cluj o şedinţă religioasă organizată de Î.P.S.S. Episcopul Iuliu Hossu, la care au luat parte vreo 500 de credincioşi. La un moment dat, au intrat în sală organele poliţieneşti din Cluj şi l-au somat pe conferenţiar de a închide imediat şedinţa. Î.P.S.S.Episcopul dr. Iuliu Hossu le-a comunicat organelor poliţieneşti că şedinţa este autorizată verbal de prefectul judeţului şi, deci, nu se supune somaţiunei de a părăsi sala. Unul dintre poliţişti l-a apostrofat cu cuvinte jignitoare pe Î.P.S.S. episcop, spunându-i <<pe d-ta nu te cunsoc şi nici nu vreau să stau de vorbă cu d-ta;vă somez că, dacă nu părăsiţi imediat sala, voi recurge la forţă publică>>. Înalt P. Sfinţitul a dat ordin credincioşilor de a rămânea fiecare la locul lui, spunând că să nu părăsească nimeni sala. Atmosfera a devenit tot mai încărcată, întrucât poliţiştii maghiari au început să-i îmbrâncească pe unii dintre credincioşi. Între timp, cineva din asistenţă a vizat telefonic autorităţile în drept, cari au dat dispoziţiuni ca poliţiştii maghiari să se retragă, dând voie credincioşilor să-şi continue şedinţa. La îndemnul Î.P.S.S. episcop Iuliu Hossu, asistenţa a refuzat să continue şedinţa, iar participanţii au părăsit sala, intonând în cor cântece religioase, ca Sfinte Dumnezeule, Cu noi este Dumnezeu. Se spune că acest incident a fost pentru românii cari se găseau de faţă o adevărată reculegere sufletească.”

Simbol al rezistenţei româneşti

Episcopul Iuliu Hossu era receptat ca simbolul rezistenţei româneşti. De aceea, tot mai des el era ţinta unor acţiuni represive. Din multele care au avut loc, aceea cu ecoul cel mai mare, în toată lumea românească, a avut loc în martie 1944. În urma unei altercaţii între un grup de români şi unul de maghiari în restaurantul „Corona” din Braşov, la Cluj vor avea loc manifestaţii antiromâneşti, deşi incidentul braşovean fusese minor. Studenţii maghiari au asediat şi distrus Căminul-internat al Academiei Române Greco-Catolice din Cluj;au bombardat cu pietre Capela Episcopiei Ortodoxe Române şi mai multe case ale unor lideri români cunoscuţi, între care casa lui Emil Haţieganu şi aceea a vice consulului României, Radu Prişcu;câteva zeci de studenţi şi ziarişti români au fost bătuţi în plină stradă; studenţilor români li s-a interzis intrarea în facultăţi;singura tipografie românească din Cluj, „Naţionala”, a fost distrusă. Vandalismele comise de maghiari s-au extins şi în localităţile din jurul Clujului, cele mai intense fiind în satul Floreşti, unde au fost devastate locuinţele a 11 ţărani români. „Toate acestea – se scrie într-o notă a SSI – s-au făcut cu aprobarea tacită a autorităţilor ungare.”4

Incitarea la asasinate şi răspândirea de zvonuri false

Pe 8 martie, episcopii Nicolae Colan şi Iuliu Hossu au fost ameninţaţi, telefonic, cu moartea. În centrul oraşului, un grup de manifestanţi unguri, întâlnindu-l pe episcopul Hossu, l-a scuipat şi ameninţat cu moartea. În ziua următoare, doctorul Iacob Moldovan, directorul Băncii Române, „a fost doborât la pământ şi călcat în picioare în plin centrul oraşului”;iar seara, a fost atacată Academia teologică Ortodoxă. S-a încercat incitarea la omor a studenţilor unguri. A fost răspândit neadevărul că, la Braşov, ar fi fost omorâţi doi preoţi unguri;ca urmare, la Facultatea de Drept, la avizier, a fost lipit un apel chemând la răzbunare:„Preotul Vasváry este mort, iar episcopul valah Hossu mai trăieşte încă;preotul ungur Csia este mort, niciun preot valah nu a murit încă.” Uciderea celor doi era o minciună:un document ce consemnează vizita la Braşov a episcopului catolic maghiar de Alba Iulia, Márton Áron, la 24 martie 1947, îl menţionează, ca fiind în funcţie în acel moment, pe protopopul catolic de Braşov Vasváry Aladar;tot în martie 1947, pe 7, un alt document consemnează o adunare a Uniunii Populare Maghiare din Braşov, în care s-a constituit Societatea „Orizontul”, în conducerea căreia era ales protopopul reformat Csia Pál, „vechi luptător al cauzei maghiare”.5 Aşadar, preoţii maghiari „omorâţi de români” în martie 1944, trăiau încă în 1947 şi chiar urcaseră scările ierarhiei ecleziastice! Totuşi, pentru răzbunarea acestei „crime”, era cerută omorârea episcopului Hossu! Nu s-a ajuns, însă, decât la maltratarea unor clerici români:pe 10 martie, erau bătuţi în plină stradă preotul Valerian Buzuc din comun Rohia şi studentul teolog Traian Moiş.

Protestele româneşti împotriva abuzurilor

Evenimentele dramatice de la Cluj au produs în societatea românească o puternică indignare;mai ales comportamentul vulgar faţă de episcopul Hossu a provocat „o neobişnuită fierbere” – conform unui raport al Prefecturii Poliţiei Capitalei din 9 martie 1944.6Românii din Braşov, la 10 martie, transmiteau lui Ion Antonescu un exemplar din Moţiunea poporului român adresată Guvernului, cerând un răspuns românesc ferm. Iar episcopului Iuliu Hossu îi trimiteau o telegramă:„Românii din Ţara Bârsei, adunaţi la Braşov, profund îndureraţi de maltratarea Î.P.S., vă împărtăşesc cu dragoste de frate durerea şi vă îndeamnă să duceţi şi de aici înainte crucea de martir dusă de Klein (Samuel Micu). Palmele date României le vom plăti cu dârzenie.”7În aceeaşi zi, SSI transmitea de la Turda că acţiunile maghiarilor din Cluj au trezit o vie agitaţie a românilor din oraş:„Atât refugiaţii, cât şi întreaga opinie românească este scandalizată de îndrăzneala ungurească şi de huiduirea episcopului Hossu pe care l-au scuipat. Toată lumea aşteaptă ca Guvernul român să ia o atitudine promptă şi hotărâtă.” Refugiaţii din Transilvania de Nord-Est, care locuiau în zona Sibiu şi Arad, au cerut să se organizeze manifestaţii împotriva acţiunii ungurilor şi de solidarizare cu episcopul Hossu8. Au protestat şi studenţii Universităţii „Regele Ferdinand I”, refugiată de la Cluj la Sibiu. La Bucureşti, pe 12 martie, va avea loc o mare manifestaţie antimaghiară, cu peste 10.000 de participanţi, cu aprobarea autorităţilor. A fost singura de acest fel din toată perioada Dictaturii Antonesciene. Atât de reţinutul Antonescu a ieşit în faţa mulţumii şi a promis scurt:„Totul va fi făcut pentru liberarea Transilvaniei de Nord”.9Se crease o stare de efervescenţă naţională care putea duce la un război cu Ungaria. Germania, însă, a reuşit, încă o dată, să stopeze acest curs al relaţiilor româno-maghiare, reluând efectiv conducerea Ungariei şi promiţând iar României discutarea revendicărilor ei la sfârşitul războiului.

Asasinarea evreilor din Transilvania de Nord-Est

La sfârşitul primăverii 1944 a început marea acţiune antievreiască a Guvernului de la Budapesta. Din cei 162.885 evrei trăitori în teritoriul Transilvaniei de Nord-Est, au fost omorâţi 135.455, adică 83, 2 la sută (cel mai mare procentaj din ţările dominate de fascism);au supravieţuit numai 27.455 (incluzându-i şi pe cei 1.685 ajutaţi de români să fugă în România).10În majoritatea localităţilor, reprimarea evreilor s-a făcut cu largul concurs al maghiarilor localnici, doritori de a-şi însuşi bunurile evreilor şi ca o expresie a naţionalismului şovin, a rasismului propagat prin şcoala maghiară, prin bisericile maghiare, prin toate instituţiile maghiare. Foarte puţini unguri s-au opus acţiunilor antievreeşti, cazul cel mai cunoscut fiind al episcopului catolic Márton Áron. În schimb, deşi ei înşişi erau obiectul atrocităţilor ungureşti, foarte mulţi români au sărit în ajutorul evreilor, ascunzându-i sau facilitându-le fuga în România.

Hossu a luat apărarea în public a evreilor

De cea mai mare îndrăzneală a dat dovadă episcopul Iuliu Hossu, care a depăşit stadiul ajutorării clandestine a evreilor;el le-a luat apărarea deschis, în public. (Fapt recunoscut într-o audienţă colectivă a înalţilor ierarhi bisericeşti din România, pe 27 noiembrie 1947, la primul ministru Petru Groza.11Sunt de comparat motivaţiile aduse de cei doi episcopi-Márton Áron şi Iuliu Hossu – în acţiunea lor de susţinere a evreilor. Episcopul maghiar îi scria primului ministru ungar, Sztóiay Döme:„Vă rog să retrageţi imediat aceste măsuri (antievreeşti), (...) căci ispăşirea va reveni poporului nostru.” Iar în Pastorala adresată românilor, episcopul Hossu scria:„Să-i ajutaţi pe evrei nu numai cu gândul, dar şi cu jertfa voastră (...), din caldă iubire omenească.” Aşadar, dacă episocpul maghiar sărea în ajutorul evreilor pentru ca ungurii să nu fie pedepsiţi pentru atrocităţi, episcopul român solicita susţinerea evreilor din umanism. Cel din urmă îi era, moral, superior celui dintâi.12Sunt doar unele dintre faptele care-l indică pe episcopul Iuliu Hossu drept o personalitate marcantă a rezistenţei românilor din Transilvania de Nord-est împotriva ocupantului maghiar. Tendinţa istoriografiei actuale de eludare a contribuţiei sale în acest plan nu are nicio îndreptăţire;nici măcar dorinţa unor istorici de a-l feri de acuzaţia de şovinism. Iuliu Hossu nu a fost şovin, ci patriot.

NOTE:

1. Petre Ţurlea, Transilvania de Nord-Est 1944-1952, Edit. România Pur şi Simplu, Bucureşti.

2. Pe larg la Petre Ţurlea, Ip şi Trăznea. Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică românească, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

3. ANIC, fond MAI, Direcţia Administraţiei, dosar 168/1942, f.201-202.

4. ASRIB, fond D, dosar 6006, f.70;ANIC, fond DGP, dosar 88/1944, f.101. Vezi şi Petre Ţurlea, Transilvania de Nord-Est..., op cit,

p 12-15.

5. ANIC, fond DGP, dosar 40/1947, f.216;idem, dosar 37/1947, f. 95-96.

6. ASRIB, fond D, dosar 6006, f.13-15.

7. Idem, f.33-34

8. Idem, f. 35

9. Idem, f. 39

10. Cel mai bun volum pe această tema Tragedia evreilor din nordul Transilvaniei, 1944, Cluj-Napoca, 2001;autor Gh.I Bodea.