Émilie du Châtelet, “un matematician excepţional al cărui singur defect este că e femeie”
Numele lui Émilie du Châtelet rămâne necunoscut majorităţii oamenilor, deşi ar trebui inclus în lista marilor nume ale matematicii şi fizicii din secolul al XVIII-lea. Însă, deşi realizările sale ştiinţifice sunt apreciate şi astăzi, Émilie a avut ghinionul de a se fi născut într-o societate în care femeile erau desconsiderate din punct de vedere intelectual.
Gabrielle Émilie Le Tonnelier de Breteuil se naşte pe 17 decembrie 1706 la Paris într-o familie din mica nobilime franceză. Tatăl ei, Louis Nicolas, ocupa o funcţie importantă la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, şi conducea un salonsăptămânal la care participau scriitori şi oameni de ştiinţă cunoscuţi. Mama sa, Alexandra Elizabeta, era o persoană tradiţionalistă care fusese crescută într-o mănastire.
Încă din copilărie, a arătat o înclinaţie către studiu, astfel că tatăl ei i-a angajat numeroşi profesori, iar până la vârsta de 12 de ani vorbea fluent latină, italiană, greacă şi germană. De asemenea, a luat lecţii de matematică, astronomie, literatură, filosofie şi ştiinţe. Mama ei, fire conservatoare, s-a opus parcursului intelectual al fetei sale, încercând chiar să o trimită la mănastire.
În 1725 se căsătoreşte cu Marchizul Florent-Claude du Chastellet-Lomont, un nobil cu 12 ani mai în vârstă decât ea. A fost o legătură aranjată, aşa cum erau majoritatea căsătoriilor în epocă. După naşterea celui de-al treilea copil, în 1733, Émilie îşi reia studiile sub tutela lui Moreau de Maupertuis, membru al Academiei de Ştiinţe şi fost elev al marelui matematician Johann Bernoulli.
În acelaşi an începe relaţia, atât intelectuală, cât şi amoroasă, cu cea mai proeminentă figură a iluminsmului francez – Voltaire. La scurtă vreme după aceea, când filosoful este nevoit să părăsească Parisul, Émilie îl invită să locuiască în casa soţului ei din nord-estul Franţei, la Cirey-sur-Blaise. Ulterior, ea i se va alătura, iar Voltaire va rămâne acolo până la moartea ei în 1749.
Anii şederii la Cirey-sur-Blaise au fost prolifici pentru Émilie. A colaborat cu Voltaire la lucrarea lui, Elemente ale filosofiei newtoniene, şi a lucrat la propria-i operă de fizică, Eseu asupra Opticii(din păcate, manuscrisul nu s-a păstrat în totalitate). În 1737 participă în secret (căci femeile nu erau acceptate) la o competiţie sponsorizată de Academia Regală de Ştiinţe cu lucrarea Dizertaţie asupra naturii şi propagării focului.Deşi nu a câştigat, datorită influenţei lui Voltaire lucrarea îi va fi publicată împreună cu cele ale câştigătorilor.
În 1740 îi este publicată, sub pseudonim, cartea Lecţii de fizică, lucrare în care urmăreşte să explice teorii ale lui Leibniz şi Newton. Însă, în ciuda numeroaselor studii în fizică, cea mai importantă lucrare a sa va fi traducerea în limba franceză a operei lui Newton, Principia Mathematica.Émilie face mai mult decât o simplă traducere, incluzând comentarii bogate, corecturi şi adnotări proprii.
Opera lui Émilie, publicată postum cu o prefaţă scrisă de Voltaire, a fost lăudată pentru faptul că a făcut opera lui Newton mai uşor de înţeles pentru comunitatea ştiinţifică franceză. În plus, traducerea ei, considerată a fi foarte bună, a fost folosită până în secolul al XX-lea.
În 1748 Émilie îl cunoaşte pe Marchizul de Saint-Lambert, poet, cu care începe o relaţie. În ciuda acestui fapt, Voltaire rămâne alături de ea. În septembrie 1749, la 43 de ani – o vârstă periculoasă pentru sarcini, naşte o fetiţă, dar moare câteva zile mai târziu în urma unor complicaţii.
Recepţia critică
Poziţia ei socială şi prietenii influenţi au reprezentat un avantaj, fiindu-i de folos pentru a obţine măcar o relativă acceptare în comunitatea intelectuală şi ştiinţifică. După publicarea traducerii din Newton, a fost recunoscută ca specialist în opera lui Newton, unii spunând chiar că ediţia sa, adnotată şi comentată, e chiar mai bună decât originalul.
Într-o scrisoare adresată regelui Prusiei, Frederic cel Mare, Voltaire spunea despre Émilie du Châtelet că este „un om extraordinar al cărui singur defect a fost că era femeie”. În timpul vieţii, Émilie nu a reuşit să învingă acest „defect” înnăscut, deşi a luptat fără încetare în acest scop. Scriindu-i aceluiaşi Frederic, prieten apropiat de-ai lui Voltaire, ea îi spune:“judecă-mă pentru propriile mele merite sau pentru lipsa lor, dar nu mă privi doar ca parte auxiliară a acestui mare general sau a acelui cărturar cunoscut. ” („Judge me for my own merits or my lack of them but do not look upon me as an appendage to this great general or that renowned scholar.”)
