Elevul bucovinean Arcadie Florea, cel mai tânăr voluntar pe Frontul de Răsărit

Debutul ostilităţilor împotriva Uniunii Sovietice a fost primit cu entuziasm de întreaga populaţie, fiind aprobat de personalităţi aparţinând celor mai diferite medii politice, cu excepţia cercurilor comuniste. Distinsul diplomat Alexandru Cretzianu remarca atmosfera profund angajantă din acele zile, când “curentul care domina orientarea opiniei publice era favorabil recuceririi provinciilor noastre pierdute şi, prin aceasta, ştergerii umilinţelor suferite în anul precedent”.

La rândul său, istoricul britanic Arthur Gould Lee conchide că decizia de a intra în război pentru redobândirea teritoriilor ocupate de U.R.S.S. în 1940 “se bucura de sprijinul tuturor, chiar şi de cel al oponenţilor convinşi ai naziştilor precum Maniu”. Mai mult de atât, fruntaşul naţional-ţărănist Ion Mihalache s-a adresat Marelui Stat Major, cerând să fie mobilizat în unităţile operative. 

Printre voluntari se număra şi Arcadie Florea (foto sus - sursa: Muzeul de Istorie Suceava), fost elev la Liceul ”Ştefan cel Mare” din Suceava. Acesta s-a născut la Ilișești, fiind fiul directorului școlar Florea Trifan. În vara anului 1941, prin comună, au trecut unități din cadrul Batalionului 17 Vânători de Munte, prilej care a fost folosit de către tânărul Arcadie pentru a-și realiza dorința de a ajunge pe front. Sosit la Cernăuți, s-a prezentat în fața comandantului Batalionului, colonelul Anghel Ionescu, și a solicitat să fie înrolat ca voluntar. Deoarece era bine dezvoltat din punct de vedere fizic, a fost crezut că este major (în realitate, avea doar 16 ani!), fiind încadrat în funcția de curier. Încercând să-și liniștească părinții, îngrijorați de dispariția sa, le va scrie:

”Am rămas cu armata. Vreau să-l văd pe rus în față. Nu purtați nici o grijă”.

Deoarece misiunea de curier îi anula perspectiva de a fi antrenat direct în luptă, a solicitat să fie trecut la Compania de cercetare. În ziua de 17 iulie 1941, Batalionul 17 Vânători de Munte ajungea pe malul Nistrului, trecând în scurt timp la atac. Arcadie Florea a trecut Nistrul cu primele bărci și a participat la luptele crâncene, care s-au dat pentru cucerirea cazematelor din cadrul Liniei ”Stalin”. Deoarece servanții brandurilor nu puteau acționa, fiind imobilizați de un puternic foc de baraj inamic, Arcadie Florea a preluat inițiativa trăgând cu brandul unui camarad rănit. Pentru acestă faptă a fost înaintat la gradul de fruntaș. Într-o acțiune următoare, Arcadie Florea a fost nevoit să străpungă încercuirea inamică, atacând la baionetă pentru a scăpa din prizonierat.

Pentru bravura sa, a fost înaintat la gradul de caporal, fiind, totodată, distins cu ”Virtutea Militară” clasa a II-a, cea mai înaltă decoraţie ce poate fi conferită gradelor inferioare, în timp de război. A continuat să participe la campania din Răsărit, trecând cu unitatea sa Bugul, apoi Niprul, ajungând aproape de Berislav. Mai târziu, mărturisea:

”Am făcut războiul 5 luni. Am suportat orice greutate cu multă ușurință, am fost acoperit de pământ și rănit odată ușor. Haina mi-a fost ciuruită de gloanțe. Două arme s-au sfărâmat în mâinile mele dar nu m-am îngrozit”.

În toamna anului 1941, cu mult regret, a trebuit să se prezinte la garnizoana de reședință a Batalionului unde a primit ordinul de lăsare la vatră, pe motiv că este minor. La sfârșitul lui noiembrie 1941, s-a întors acasă, fiind primit cu lacrimi în ochi de părinți, deoarce se răspândise zvonul că a murit în luptele de la Ojevo, localitate unde trupele române au suferit pierderi însemnate. După acest episod memorabil din existența sa, și-a continuat studiile fiind înscris în clasa a V-a la Liceul ”Ştefan cel Mare” din Suceava.

Atitudinea acestui elev a fost popularizată la nivel regional de către oficiosul ”Bucovina”, la data de 13 mai 1942, iar ziarul central ”Curentul” i-a dedicat un întreg articol în ziua de Înălțare. Generalul Corneliu Calotescu, Guvernatorul Bucovinei, i-a acordat un premiu de 20.000 lei, a dispus ca faptele lui Arcadie Florea să fie popularizate în toate școlile, aprobându-i transferul, începând cu anul școlar 1942-1943, la Liceul Militar ”Ştefan cel Mare” din Cernăuți.

În consecință, Arcadie Florea a fost dat în repetate rânduri drept exemplu în cadrul colectivului Liceului ”Ştefan cel Mare”, unde s-a constatat că numeroși elevi au ales ”să se lase ademeniți pe căi greșite, de către oameni care lucrează în ascuns și cu intenții subversive”. În discursul său, directorul Ștefan Pavelescu făcea o aluzie străvezie la procesul intentat în 27 aprilie 1942 de către Curtea Marțială a Diviziei a 8-a din Cernăuți unui nunăr de 21 de elevi ai liceului sucevean, acuzați de legionarism, care au fost condamnați la termene foarte lungi de detenție, ce ajungeau până la 25 de ani. 

Deoarece se aștepta la represalii din partea trupelor rusești, care au intrat în țară, în anul 1945, în timp ce se afla în refugiu la Timișoara, a preferat să treacă în Iugoslavia și de aici, în Italia, unde s-a căsătorit cu o localnică și au avut împreună patru copii. În anul 1955, s-a stabilit cu familia în Belgia unde a ajuns să ocupe funcția de șef de secție la o firmă de renume. Cu familia nu a mai avut nicio legătură, astfel încât părinții și cei trei frați au crezut că nu mai este printre cei vii.

A revenit în țară în anul 1990, după căderea regimului Ceaușescu, cu un transport de ajutoare oferite de orașul belgian Kortrysk locuitorilor din Fălticeni. Astfel, după patru decenii și jumătate, s-a revăzut cu frații săi, Liviu și Radu, ultimul locuind în Suceava, pe care autorul acestor rânduri a avut prilejul să-l cunoască în ultimii săi ani de viață. Din nefericire, mai cunoscutul său frate, nimeni altul decât sculptorul Vladimir Florea, – autorul statuii lui Ştefan cel Mare de la intrarea în parcul central al municipiului Suceava, care a fost mutată în anul 1977 la Liceul Militar ”Ştefan cel Mare” din Câmpulung – decedase în toamna anului 1984. Acest ”erou de legendă”, așa cum era numit de presa din urmă cu opt decenii, s-a stins din viață în decembrie 2003 în Belgia, cenușa sa fiind împrăștiată în cele patru zări, deoarece ultima sa dorință a fost ca, după trecerea în eternitate, ”să fie așa cum a trait, adică liber ca vântul”

Autor: Dr. Mihai-Aurelian CĂRUNTU, Muzeul Național al Bucovinei