⬆

Eduard Buchner, moartea unui laureat Nobel la Mărăşeşti

Autor: Octavian Buda

Moartea, animată de războaie, nu are preferinţe, coasa ei seceră „democratic”. Nu contează cât de celebru sau valoros eşti: în faţa „văduvei negre” (înarmată nu numai cu o coasă, dar şi cu o... mască de gaze) suntem egali cu toţii. Cam aşa s-ar putea rezuma povestea, tristă şi nedreaptă, a profesorului german Eduard Buchner, laureat al Premiului Nobel în anul 1907 şi decedat la 13 august 1917 la Focşani, în spatele frontului de la Mărăşeşti. Chimist cu reputaţie internaţională, a venit în România fără vreo necesitate aparentă. Decorat cu Crucea de Fier şi părinte al unui domeniu important al biomedicinei, al enzimologiei, maiorul Buchner îşi va găsi la noi sfârşitul ca urmare a rănilor provocate de schijele unei grenade româneşti.

Înmormântat în Cimitirul Soldaţilor Germani din Focşani, Eduard Buchner este una dintre personalităţile emblematice secerate în timpul primei mari conflagraţii mondiale – dar istoria trebuie întotdeauna gândită în contextul derulării evenimentelor. De ce a venit în România celebrul om de ştiinţă? Cumva pentru a asigura un plan „B”, respectiv un atac masiv cu gaze de luptă, dacă străpungerea frontului la Mărăşeşti nu ar mai fi putut fi realizată prin mijloacele beligerante clasice? Este o ipoteză de a cărei valoare nu ar trebui să ne îndoim, cu atât mai mult cu cât atacuri chimice au existat pe fronturile de la Mărăşeşti şi Oituz. Fapt este că „nobelistul” german devine „erou” fără voia sa, undeva, la o margine de Europă prinsă în menghina infernală a războiului. Biochimia şi medicina mondială au rămas mai sărace, iar istoria s-a „îmbogăţit”, în mod tragic, cu o altă victimă ilustră a Marelui Război: un savant de geniu.

Toţi pentru Kaizerul Wilhelm al II-lea! sau „Manifestul celor 93”

La 4 octombrie 1914, 93 de personalităţi marcante ale culturii şi ştiinţei germane au făcut corp comun în jurul împăratului lor. Gestul lor solidar s-a dorit înainte de toate un apel către statele neutre ale Europei de la începutul Primului Război Mondial, menit să contracareze în plan intelectual toate acţiunile şi reproşurile adresate Germaniei de către inamicii acesteia, în frunte cu Franţa.

„Manifestul către cultura lumii” (Aufruf an die Kulturwelt), aşa cum s-a numit documentul, a fost iniţiat de dramaturgul Ludwig Fulda. Redactat în maniera programatică şi combativă a celor 95 de teze ale lui Martin Luther, care au deschis drumul protestantismului în 1517, textul s-a dorit un fel de vestitor al „adevărului istoric” din punctul de vedere al Germaniei beligerante. Înainte de toate, în document se susţinea că nu Germania a declanşat războiul şi că în toţi cei 26 de ani de guvernare până la război, Wilhelm al II-lea ar fi fost un garant al păcii mondiale. Porecla de „Attila” pe care Wilhelm şi-a atras-o din partea francezilor şi englezilor era considerată profund nedreaptă, iar acţiunea în Belgia era descrisă ca o salvare a micului principat de la disoluţia ordonată de Antantă. Invocând moştenirea culturală lăsată de Kant, Goethe şi Beethoven, elita germană cerea pe un ton imperativ şi în numele celor 70 de milioane de locuitori ai imperiului un act de credinţă: „Glaubt, daß wir diesen Kampf zu Ende kämpfen werden als ein Kulturvolk!” (Credeţi-ne, vom lupta până la sfârşit ca o naţiune civilizată!).

Semnatarii

Lista celor 93 de semnatari este impresionantă, alcătuită din filozofi, istorici, teologi, scriitori, dramaturgi, artişti plastici, arhitecţi, dar mai ales corifei ai ştiinţei: de la Max Planck, fondatorul fizicii cuantice, la Conrad Röntgen, descoperitorul razelor X, de la Emil Fischer, care a dezvoltat chimia organică, la Wilhelm Ostwald, unul dintre iniţiatorii chimiei fizice, toţi laureaţi ai premiului Nobel.

Şi lista marilor savanţi nu se termină aici: Ernst Haeckel, promotorul german al darwinismului, Wilhelm Wundt, deschizător de drumuri în psihologia experimentală, fizicienii Nobel Philipp Lenard (descoperirea radiaţiilor catodice, devenit mai târziu nazist marcant), Wilhelm Wien (pentru cercetările privind radiaţiile calorice) şi Walther Nernst (descoperitorul celei de-a treia legi a termodinamicii). Cortegiul medicilor semnatari este format din microbiologii Emil Adolf von Behring şi Paul Ehrlich (ambii laureaţi Nobel), Wilhelm von Waldeyer (anatomistul care a propus termenii de neuron şi de cromozom), Albert Neisser şi August von Wassermann, ambii deschizători de drumuri în studiul şi tratamentul bolilor venerice. Doi mari chimişti ies în evidenţă: laureaţii Nobel Fritz Haber (pentru sinteza industrială a amoniacului) şi Adolf von Baeyer (care a sintetizat indigo-ul şi a revoluţionat astfel chimia industrială).

Răspunsul cultural al Antantei nu s-a lăsat aşteptat: în mai puţin de trei săptămâni, la 21 octombrie 1914, savanţii britanici vor răspunde cu aceeaşi măsură. Se intra astfel în logica implacabilă a războiului... Iar în decembrie 1918, victoriosul prim-ministru şi medic Georges Clemenceau nu a uitat să repună pe tapet gestul savanţilor germani de la începutul războiului, gest pe care l-a considerat o veritabilă crimă de război .

Fraţii Buchner, Eduard şi Hans

De această stare de spirit „electrizantă” a războiului se va molipsi şi germanul Eduard Buchner, elevul chimistului Nobel, Adolf von Baeyer, unul din semnatarii Manifestului.Eduard Buchner s-a născut la München la 20 mai 1860. Tatăl său, Ernst Buchner, a fost profesor de medicină legală în acelaşi oraş universitar. Eduard a fost iniţial atras spre o carieră comercială, dar după moartea prematură a tatălui, fratele său, cu zece ani mai mare, Hans, i-a deschis calea către ştiinţele naturii. Astfel, Eduard şi-a continuat studiile la Institutul botanic din München, unde a lucrat alături de elveţianul Carl von Naegeli (adversar al teoriilor darwiniste, dar promotor al conceptului biologic de ortogeneză – prin care susţinea că toate organismele biologice sunt programate să urmeze o cale de perfecţionare naturală). Cu ajutorul unei burse de trei ani din partea Facultăţii de Filozofie, a reuşit să-şi termine studiile universitare. Dar, înainte de toate, avea să-şi întâlnească mentorul, pe Adolf von Baeyer. Cu sprijnul acestuia, şi-a început cercetările în chimie şi în special în domeniul care îi va aduce notorietatea internaţională: biochimia fermentaţiei. La Institutul de botanică şi-a publicat în 1885 prima lucrare: „Influenţa oxigenului în procesul de fermentare”.

Va pleca apoi la Erlangen să lucreze timp de trei ani cu cel care avea să devină laureatul Nobel pentru chimie în 1902, Emil Fischer (cu contribuţii majore în sinteza zaharurilor şi a proteinelor, de asemenea, semnatar al Manifestului), şi el elev al lui von Baeyer. În 1888, fratele, Hans Buchner, şi-a susţinut teza de doctorat la Universitatea din München cu Theodor Curtius şi a devenit lector asistent în laboratorul de chimie organică al aceluiaşi von Baeyer. Profesorul îi va acorda un sprijin bănesc cu care îşi va deschide un mic laborator de chimie la Tübingen. Aici a efectuat Eduard în 1893, şi asistat de fratele său Hans, primele experimente cu fermenţi. Hans Ernst Buchner (1850-1902) a fost bacteriolog şi, în 1894, a devenit profesor şi directorul Institutului de Igienă din München, succedând unuia din cei mai mari igienişti din istoria medicinei, Max von Pettenkofer. Hans Buchner a fost unul din pionierii imunologiei şi moartea sa prematură, în 1902, l-a privat poate de un premiu Nobel. El a fost primul savant care a arătat că în sânge există o substanţă capabilă să distrugă bacteriile şi microorganismele, numită de el „alexină”.

Un alt laureat Nobel, Paul Ehrlich, va numi această substanţă „complement”, în cadrul unor reacţii în cascadă de apărare a corpului împotriva microorganismelor, ea stând la baza funcţionării sistemului imunitar. Contribuţiile celor doi fraţi Buchner au jalonat, aşadar, medicina modernă, ei au fost deschizători de drumuri în domenii de cercetare care au dat ulterior numeroşi laureaţi ai premiului Nobel pentru medicină sau chimie.

Savantul Eduard Buchner: laureat Nobel pentru chimie în 1907

Dar să facem un mic salt în timp şi să ajungem la marele Louis Pasteur şi faimoasa sa teorie a fermentaţiei. A fost odată... un berar la Lille, pe nume Bigo. Şi acest domn Bigo avea un băiat care studia chimia la facultatea din oraş. În 1856, domnul Bigo producea alcool provenit din fermentaţia sucului de sfeclă de zahăr, numai că la o parte din butoaie, în loc să aibă băutura alcoolică cu gust dulceag, lichidul devenea acru, de nebăut. Şi asta afecta buzunarul berarului nostru. El va apela la profesorul băiatului său, domnul decan al Facultăţii de Ştiinţe, nimeni altul decât marele Louis Pasteur!

Savantul a studiat la microscop cele două lichide şi a constatat că acolo unde era alcool erau prezente celulele de drojdie şi dioxid de carbon. Pasteur a arătat că atunci când celulele de drojdie se divid şi se înmulţesc, ele produc alcool şi bioxid de carbon, în schimb acolo unde lichidul era acru, celulele de drojdie dispăruseră fiind înlocuite de bacterii care produceau acidul lactic răspunzător de gustul neplăcut. Louis Pasteur va concepe o metodă revoluţionară de conservare a produselor fermentabile. Este vorba de pasteurizare: încălzirea urmată de o răcire bruscă a acestora, pentru a distruge flora patogenă şi a preveni alterarea alimentelor.

Fermentaţia era, aşadar, definită ca un proces biologic produs cu concursul unor celule vii, precum cele de drojdie. Şi, cu o singură excepţie (exprimată doar teoretic de chimistul german Justus von Liebig), timp de peste 35 de ani nimeni nu a îndrăznit să schimbe această paradigmă vitalistă!

Eduard Buchner a cutezat însă să-l înfrunte pe Louis Pasteur. Ca şi von Liebig, Buchner a intuit că procesul de fermentaţie este unul chimic, şi nu unul biologic care ar presupune neapărat existenţa unor celule vii (precum cele de drojdie). Geniul lui Buchner a constat în realizarea, în 1896, la Tübingen, a unor serii de experimente simple, care au demonstrat că fenomenul este doar o reacţie chimică, mai precis, produsă de un agent chimic din interiorul celulei de drojdie. Experimentul a constat în producerea unui extract, un macerat din drojdie în care nu mai există celule vii. El a demonstrat că acest extract putea fermenta zahărul şi că nu sunt necesare celule vii pentru a produce fermentaţia respectivă. Extractul era produs din celule uscate, pisate cu ajutorul mojarului şi pistilului. Prin fragmentare, conţinutul celulelor era astfel eliminat şi mixtura devenea umedă. Amestecul era apoi introdus într-o presă, iar sucul rezultat conţinea glucoză, fructoză, maltoză şi dioxid de carbon, generând o fermentaţie care acţiona uneori şi câteva zile. Investigaţiile microscopice nu au evidenţiat nici o celulă vie de drojdie în extractul respectiv .

Buchner a emis ipoteza că în celulele din drojdie se secretă nişte proteine, acestea fiind cele care produc fermentaţia zaharurilor. Aşadar, fermentaţia are loc în interiorul celulei, iar purtătorul capacităţii de fermentare este o substanţă pe care savantul reuşeşte să o izoleze şi pe care o denumeşte „zimază”. Buchner descoperă în acest fel prima enzimă din istoria medicinei (1903). Chimistul german, asistat de fratele Hans şi de Martin Hahn, a reuşit atunci să schimbe una din paradigmele biochimiei şi medicinei moderne, de la Louis Pasteur încoace .

Graţie experimentelor lui a apărut o nouă disciplină biomedicală, enzimologia. Pentru aceasta a fost răsplătit, ca singur laureat, cu premiul Nobel pentru Chimie în anul 1907. Preşedinte al Societăţii Germane de Chimie (1904) şi membru al Academiei de Ştiinţe Leopoldina (din 1909), Eduard Buchner ajunge profesor de chimie la Universitatea din Würzburg, unde îl găseşte începutul Marelui Război.

În apărarea „onoarei” germane: pe ambele fronturi ale Marelui Război

Pentru Buchner, voluntariatul pe front a fost o datorie de onoare. Interesantă este poate şi convertirea sa, în jurul vârstei de 30 ani, de la catolicism la protestantism, influenţat de spiritul autoritar al lui Bismarck şi al naţional liberalilor germani împotriva sudului german, dominat de o Bavarie tradiţională, catolică. La nici trei săptămâni de la începutul războiului, la 14 august 1914, conduce, în calitate de căpitan, o companie de artilerie, mai întâi în Lothringen şi apoi în nordul Franţei, la Cambrai .

Decorat cu Crucea de Fier, Buchner va participa apoi în Prusia Orientală la Bătălia din februarie 1915 de la Lacurile Mazuriene. Bătăliile de pe Lacurile Mazuriene au fost ofensive ale Imperiului German de pe Frontul de Est în prima parte a Primului Război Mondial, menite să respingă înaintarea armatelor ruse de-a lungul întregului front, reuşind astfel să le scoată de pe teritoriul german. O continuare a înaintării germane nu a mai fost posibilă din cauza sosirii Armatei a 10-a ruse pe flancul stâng al germanilor, mai mult, obiectivul major de a scoate Rusia din război nu s-a mai realizat. Buchner ajunge la Vilnius în iarna lui 1915-1916 şi este promovat la rangul de maior.

În martie 1916 se reîntoarce însă, la insistenţele colegilor, la Universitatea din Würzburg, unde îşi continuă cercetările ştiinţifice şi unde, la 10 mai 1917, ţine o conferinţă cu noi aspecte ale fermentaţiei şi acţiunii enzimatice. Avea să fie ultima lui expunere publică. Destinul îşi urma drumul implacabil. Într-una dintre ultimile sale scrisori, Buchner, la cei 57 de ani, clama status quo-ul de pe front: „Actuala situaţie în care s-a ajuns în acest război mă face să mă întreb dacă nu ar trebui ca fiecare din noi să contribuim câtuşi de puţin la schimbarea la scară mare a acestei situaţii” .

Iar „schimbarea” a venit odată cu intrarea României în Marele Război, ca ţară beligerantă de partea Antantei, începând cu august 1916. Buchner se decide să plece la 29 iunie 1917 (exact la trei ani de la atentatul de la Sarajevo) ca voluntar pe Frontul de Est, în România. Savantul german ajunge în apropiere de Focşani cu foarte puţin timp înaintea declanşării operaţiunilor militare de la Mărăşeşti. După cum se ştie, Bătălia de la Mărăşeşti s-a constituit într-o serie de acţiuni militare complexe desfăşurate în perioada 6 august-19 august 1917 în zona Vrancei, în spaţiul dintre râurile Siret şi Putna şi aliniamentul Muncelu-Mărăşeşti. Bătălia a avut ca rezultat blocarea ofensivei germane şi stabilizarea frontului din zonă, până la sfârşitul conflagraţiei. Confruntarea a opus armata română (forţele Armatei 1, condusă de generalii Constantin Christescu şi apoi de Eremia Grigorescu) şi forţe aparţinând imperiului Rus aflate în defensivă (Armata a 4-a, condusă de generalul Aleksandr Ragoza) trupelor germane (Armata a 9-a) aflate în ofensivă. Obiectivul strategic al Puterilor Centrale era spargerea frontului şi înaintarea pe valea Siretului spre Adjud pentru a se face joncţiunea cu trupele Armatei 1 austro-ungare aflate în ofensivă la Oituz şi realizarea unui cap de pod la est de Siret .

Prin durată, proporţii şi intensitate, Mărăşeşti a fost cea mai mare bătălie de pe frontul românesc pe durata Primului Război Mondial (cu pierderi de ambele părţi totalizând peste 100.000 de militari – morţi, răniţi sau dispăruţi). Blocarea efectivelor germane în urma bătăliei de la Mărăşeşti a forţat Puterile Centrale să renunţe definitiv la acţiuni ofensive pe frontul român şi să treacă la defensivă, până la schimbarea radicală a sorţilor războiului în favoarea Antantei, în toamna lui 1918.

La Mărăşeşti

Maiorul Buchner conducea la acel moment un efectiv format din 16 companii (însumând un regiment mare, cu circa 2.000 de militari şi în jur de 2500 de cai) şi se va implica din plin, încă de la începutul ostilităţilor de la Mărăşeşti. Efectivul său era subordonat Armatei 9 germană, sub conducerea general-locotenentului de infanterie Johannes von Eben. La 8 august a fost însărcinat cu deplasarea unei companii de artilerie, bavareză nr. 136, menite să ducă pe front muniţie, odată cu începerea ostilităţilor de pe linia Mărăşeşti.

Pe 10 august a plecat cu compania din Focşani spre nord, unde a ajuns la Bătineşti, la circa 15 km. sud de Mărăşeşti. Bătineştiul a fost un caz tipic de localitate mică prinsă ca într-o menghină între cele două fronturi. Bombardamentele, care au durat din ianuarie şi până în august 1917, au dărâmat din temelii aproape tot satul. N-au mai supravieţuit nici biserica, nici şcoala, nici primăria, ci doar câteva ziduri fantomatice, pe ici şi colo.

Buchner staţionează aici peste noapte şi prinde zorii zilei fatidice de 11 august.

O hartă publicată în Austria, în 1936, cu mişcările de trupe din timpul luptelor de la Mărăşeşti ne permite cu destulă precizie să reconstituim „ultimul drum” al lui Eduard Buchner din acele zile dramatice. Corpul german care a plecat înspre nord la data de 10 august, de lângă Focşani (de la Odobeşti), a fost Corpul Alpin german (una dintre marile unităţi operative ale Armatei Imperiale Germane), comandată de generalul locotenent Konrad Krafft von Dellmensingen, artilerist şi „părinte” al trupelor de vânători de munte germani de pe front. Harta indică indubitabil că doar acest Corp Alpin s-a mişcat în zona Bătineştilor în zilele de 10-12 august cu încercarea de învăluire a frontului dinspre nord-est, prin Panciu . Buchner a însoţit, aşadar, acest corp, iar în faţa germanilor s-au aflat apărătorii frontali ai Mărăşeştilor: soldaţii români ai Diviziei 13 Infanterie condusă de generalul Ioan Popescu „Sanitarul” (care a fost şi şef de stat major a Direcţei 6 Sanitare din Ministerul de Război). În acea zi, de 11 august, şi după o încleştare de circa şase ore, în care trupele au rămas pe loc, Buchner este rănit la coapsa stângă de schijele unui grenade româneşti .

La Focşani se odihneşte un geniu al ştiinţei

Cu o plagă deschisă, sângerândă, Buchner este transportat de urgenţă înapoi la Focşani (pe un culoar asigurat de Divizia 89 Rezervă germană), iar pe drum, la Făurei, este bandajat cu mâinile tremurânde de unul dintre elevii săi, incapabil să-şi ascundă emoţia în faţa profesorului. În lazaretul nr. 28 de la Focşani, savantul se simte mai bine, ba chiar îi scrie soţiei, Lotte Buchner, la 12 august, că „es sei sehr glücklich gegangen... von der Kolonne nur noch vier Pferde tot” (am scăpat cu mare noroc... doar patru cai au murit), trăind cu speranţa că va fi repatriat în scurt timp. Numai că în noaptea următoare, spre 13 august, paznicii şi infirmierii sunt treziţi de gemetele profesorului. Era însă prea târziu. O septicemie fulminantă, o embolie sau un şoc traumatic, oricare din aceste grave complicaţii i-ar fi putut grăbi sfârşitul. Să nu uităm, antibioticele şi antiinflamatoarele apar abia la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Or problemele de igienă şi epidemiile (tifos exantematic, febră recurentă, gripă) făceau ravagii în acel moment.

Buchner a fost înmormântat a doua zi, la 14 august 1917, în cimitirul soldaţilor germani de la Focşani . Savantul lăsa în urmă o familie cu trei copii: o adolescentă, pe Friedel, şi pe cei doi băieţi, Hans şi Rudolf.

Urmând firul tragic al acestei poveşti, o vizită la cimitirul german de la Focşani este cu adevărat copleşitoare. Porţile sunt închise cu un lacăt, iar pe o placă la intrare este scris „Aici odihnesc ostaşi români, ruşi, germani, austrieci şi unguri, căzuţi în războiul 1916-1919”. Se arată că cimitirul a fost „construit de Societatea Cultul Eroilor, Comit. Central Bucureşti, cu concursul Guvernului German 1931-1932”. Dacă suni la soneria de la intrare apare o doamnă cumsecade care îţi deschide poarta şi te lasă să faci câteva poze. Cimitirul este azi într-o stare impecabilă, iar la baza crucii înalte şi negre de la capătul celălalt al cimitirului mai există o placă dedicată şi celui de-al Doilea Război Mondial pe care scrie: „Aici se odihnesc 1.719 soldaţi germani cu nume cunoscute şi 1.237 cu nume necunoscute, care au căzut în cel de-al Doilea Război Mondial sau au murit ca urmare a acestuia”. Români, ruşi, germani, austrieci, unguri, toţi odihnesc împreună, victime ale celor două mari conflagraţii, aici, în pământul Focşanilor.

Crucea lui Buchner este uşor de găsit. Crucile sunt fără fotografii, au doar nume, unele au date şi de naştere şi deces, totul este aliniat, iar pe zidurile cimitirului sunt puse plăci funerare, în aceeaşi ordine impecabilă. Pe alea principală, în stânga, unde sunt înmormântaţi ofiţerii germani, l-am „întâlnit” pe laureatul Nobel. Un lucru este cert, el a fost înmormântat individual şi nu a fost pus într-o groapă comună, apoi reorganizarea cimitirului din perioada interbelică a păstrat intacte osemintele tuturor ofiţerilor, fiecare având la căpătâi o cruce de piatră. Şansa repatrierii osemintelor este minimă, ea ţine de o fereastră de oportunitate pe care doar anii 1931-1932 ar fi putut să o deschidă. În orice caz, nu avem până acum informaţii care să confirme o eventuală reînhumare a lui Eduard Buchner la München, oraşul lui natal.

Evident, moartea acestui mare savant a şocat comunitatea ştiinţifică. Germanii au publicat un necrolog emoţionant în revista societăţii lor de chimie. Rămâne totuşi o întrebare, lăsând la o parte voluntarismul său, impregnat de „Manifestul celor 93”: oare ce căuta Eduard Buchner la limita Frontului de Est, în Vrancea? Nu poate fi evitată asocierea cu celălalt mare chimist, Fritz Haber (1868-1934), şi el laureat Nobel în 1918, considerat „părintele” folosirii armelor chimice în Marele Război, pe Frontul de Vest, în Belgia, în aprilie 1915. Un lucru este cert: gazele toxice au fost folosite extensiv şi pe Frontul de Est, în Polonia, împotriva ruşilor . Dar şi în România.