Dimitrie Ionescu-Berechet - un tânăr arhitect român în vâltoarea Marelui Război

„Tunul bubuie grozav. Obuze se sparg pe dealul din spate, iar valea repetă prelung urletul lor de moarte. Azi noapte m-am deșteptat în bubuit de tunuri și zgomot de mitraliere și arme. Tunul bubuie în toate părțile, șrapnele căutând trupele zărite azi de areoplan. Pacea o doresc din toate fibrele ființei mele, m-am agățat de ea ca de o ultimă speranță și totuși îmi e frică de ea, îmi e frică de ceea ce aș putea găsi acasă, de vreun gol înfiorător ce mi-ar putea amărî pentru totdeauna viața”.

Aceste rânduri erau consemnate în urmă cu 100 de ani, în vara anului 1917, de sublocotenentul Dimitrie Ionescu-Berechet (1896-1969), bunicul meu, în jurnalul său de front, redactat în tranșeele frontului de la Mărășești. O atentă explorare întreprinsă în vara lui 2012 prin hârtiile și schițele rămase de la el, păstrate în colecția noastră de familie, mi-a prilejuit formidabila descoperire a acestui inedit jurnal, de care nimeni nu mai avea cunoștință. Într-un carnețel de buzunar cu file de matematică, se găsesc consemnate cu cerneală intensele emoții și finele sale analize psihologice prilejuite de teribila experiență a Marelui Război.

Din vechi neamuri de moșneni

Bunicul meu a văzut lumina zilei pe 27 ianuarie 1896, către amiază, în vechea casă de pe Bulevardul Negru Vodă din Câmpulung-Muscel, ce are până astăzi încastrată în fațada ei Crucea Jurământului, ridicată de județul orașului cu cei 12 pârgari în 1674.

A fost al nouălea dintre cei zece copii ai negustorului de brașovenie Nae Ionescu-Berechet (1835-1905) și ai soției sale Maria (1855-1943), născută Popescu. Pe linie paternă, Dimitrie descindea dintr-un vechi neam de moșneni câmpulungeni, purtând numele unei specii de stejar, Gârniță, enoriaș al bisericii Sf. Ilie din vecinătatea pieței. Străbunicul său, diaconul Apostol, fusese slujitor al acestui lăcaș la sfârșitul sec. al XVIII-lea, iar fiul acestuia, „zugravul de subțire” Ion Gârniță, bunicul lui Dimitrie, fusese un pictor bisericesc din prima jumătate a sec. al XIX-lea, care zugrăvise numeroase icoane și biserici din Câmpulung și județul Muscel, printre care vechea biserică a fostului schit Mărculești-Flămânda și tâmpla mănăstirii Aninoasa.

Pe linie maternă, Dimitrie descindea dintr-un alt vechi neam de moșneni orășeni, și anume din neamul preoților de la bisericile Sf. Ilie și Sf. Vineri, a cărui spiță poate fi urmărită până la începutul veacului al XVII-lea. Bunica sa, Zoe, fiica unui preot din Vălenii Muscelului, era soră cu Anastasia, soția pitarului Dimitrie Negulici, fratele renumitului pictor pașoptist I.D. Negulici. Tot prin mama sa, bunicul meu se înrudea și cu o altă personalitate de marcă a culturii române, dramaturgul Tudor Mușatescu.

Doi dintre frați, ofițeri

Dimitrie a avut patru surori și cinci frați, dintre care doi au murit de mici. Dintre cei care au ajuns la maturitate, doi au activat o bună perioadă ca ofițeri. Costică Berechet (1885-1971) și-a început cariera ca ofițer farmacist în cadrul Spitalului militar din Focșani. A participat la Războiul balcanic din 1913 și apoi la Primul Război Mondial ca maior la Ambulanța sanitară. Mai târziu, avansat la grad de colonel, s-a stabilit în Brăila, locuind și activând în Farmacia Curții Regale (astăzi încorporată în Teatrul Maria Filotti), pe care a cumpărat-o în 1921 de la profesorul Mina Minovici, ginerele lui Sofocle Rasty-Petzalis (fondatorul farmaciei).

Prin anii 1930, Nicolae Iorga, aflat într-o vizită politică în oraș, a fost găzduit câteva zile în casa farmacistului Berechet, care pe atunci era membru al partidului condus de marele nostru istoric și senator de Brăila. Proximitatea farmaciei cu cinematograful-teatru a influențat decisiv viața și cariera unuia dintre fiii lui Costică, regizorul de teatru și actorul Mihai Berechet (1927-1991), care a activat câteva decenii în Naționalul bucureștean.

Florian Berechet (1890-1953), un alt frate mai mare al arhitectului Berechet, a absolvit Școala militară din București și a participat la Marele Război ca sublocotenent de infanterie, primind o serie de decorații și fiind avansat mai târziu până în grad de colonel. În perioada interbelică a fost Comandant al Regimentului 8 Infanterie din Buzău și apoi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prefect militar al județului Cernăuți.

Colonelul farmacist Costică berechet și familia sa, cca. 1940 (stânga). Arhitectul Berechet, cca. 1935 (dreapta).

Dimitrie Ionescu Berechet și-a început studiile primare în Câmpulung Muscel, în 1903, la Școala de băieți nr. 1. Vechiul local al școlii, edificat în prima jumătate a sec. al XIX-lea, a fost înlocuit în 1928 cu o clădire construită în stil neoromânesc chiar după planurile sale. După ce a absolvit clasele V-VIII la Gimnaziul (pe atunci) „Dinicu Golescu” din urbea natală, a urmat cursurile Liceului „Unirea” din Focșani, fiind ajutat de fratele său Costică, care activa în acel oraș ca ofițer farmacist. În 1915, tânărul Dimitrie a fost admis la cursurile Școlii Superioare de Arhitectură din București, dar, peste puțin timp, a fost nevoit să-și întrerupă studiile, fiind mobilizat în Marele Război.

Pe frontul de la Mărășești

Teribila aventură a început pe 7 octombrie 1916, cu o scurtă perioadă de instruire în cadrul Școlii militare de artilerie-geniu din Focșani. La data de 1 iunie 1917 a fost avansat la gradul de sublocotenent și, în vara aceluiași an, se afla pe frontul de la Mărășești, în cadrul Batalionului 10 Pionieri, ce făcea parte din Divizia a X-a condusă de generalul de brigadă Henri Cihoski. Zona în care era cantonat se găsea pe Valea Caregnei, în vecinătatea satelor Movilița, Valea Seacă și Șușița. Detalii despre activitatea tânărului Dimitrie în cadrul batalionului aflăm chiar din ineditul său jurnal de front, ce cuprinde însemnări din perioada 22 august-19 decembrie 1917 și din care vom reda ample pasaje în continuare.

El nu se afla în focul luptelor din linia întâi, ci executa sarcini care vizau infrastructura frontului. Mai precis desena hărți ale teatrului de operațiuni, proiecta anumite poduri ce urmau a fi distruse ulterior, supraveghea lucrări de construcție, rezolva corespondența și redacta ordinele de luptă. Grație misiunii sale, arhitectul Berechet dispunea de instrumente și materiale de scris, desen și pictură, care i-au facilitat și o activitate de creație în timpul liber. Este vorba de proiecte personale de arhitectură ori de peisaje de pe front, pictate în tehnica acuarelă, din care câteva se mai păstrează în colecția noastră de familie.

„E atâta tristețe în locul acesta așa de frumos”

Foarte interesante sunt o serie de crâmpeie din viața cotidiană de pe front, surprinse cu o vie emoție de tânărul Dimitrie în jurnalul său. Iată de pildă cum relatează momentul depunerii jurământului: „Astăzi am jurat credință, cu mâna dreaptă pe un biet drapel ciuruit, Regelui bun și mare și Ţării sângerânde, cum așa de frumos a spus d-l locot. Nicolau, com. Regimentului 10. La prânz am luat masa cu lăutari și muzică. Şi actul sfânt prin care legăm tinerețile noastre frumoase și pline de viață, până la moarte, de patria noastră atât de amenințată, a fost cel mai neobservat”.

Scena mesei cu lăutari revine și în alt pasaj, în care descrierea se încheie printr-o tulburătoare comparație: „Aseară soldații au făcut horă. Am jucat și eu sub cerul plin de stele, sub sunetul obuzelor ce se spărgeau pe deal, sub sclipirile exploziilor ce luminau valea. Nu voi uita niciodată. La o masă bogată și mare ofițerii acestui Regiment ședeau și ascultau lăutarii ce cântau. Şuieratul vioi al viorilor celor fără de suflet se întrecea cu gemetele celor ce sufereau pentru țară”.

Peisajul de pe front, de o sălbatică frumusețe contrastând puternic cu drama umană ce se consuma acolo, a fost surprins nu doar de penelul, ci și de condeiul arhitectului Berechet, fapt ce demonstrează că talentul său artistic era dublat și de reale virtuți literare: „Am sosit la Compania 1 pe valea Plopului, într-un decor ca-n basme, pe o proeminență de pe care se văd dealurile împădurite, peste care toamna a pus haina ei de aur. Mesteceni albi cu frunzele de aur, fagi cu frunze de aramă se proiectează pe fondul violet al dealurilor împădurite. Cerul e de plumb și o boare obsedantă cade. E atâta tristețe în locul acesta așa de frumos”.

Jurnalul zugrăvește în culori extrem de sumbre dramatica situație de pe front și din spatele lui, din vara anului 1917: „Carne la oraș deloc, mereu fasole și iar fasole: rușii vând cu 10 bani bucata de zahăr, ciocolata e un ideal, iar laptele la Iași o nebunie; nu mai sunt ghete, nu mai sunt vite, caii vor muri desigur de foame, căci rușii au devastat porumbul necules și au furat tot. În bătălia grozavă de la Mărășești avem 50.000 pierderi”.

„Sunt monstruoase legile ce îi mână pe fiii aceleiași planete să se ucidă între ei”

Greutățile îndurate de români, inerente războiului, erau amplificate de dezordinile la care s-au dedat soldații ruși odată cu izbucnirea Revoluției bolșevice: „Rușii au dat foc la Liceul din Botoșani. Au degradat ofițerii, le-au suspendat și leafa, iar aceștia vânzându-și tot fug în țara lor. De pe front pleacă părăsind sau vânzând cai, tunuri, tot. Pădurile sunt pline de bande de hoți, rușii ucid și pradă, așa că drumurile sunt nesigure, satele în pericol, iar orașele pline de hoți. Armata pleacă zilnic de pe front pentru a alunga peste hotar pe ruși, frumoșii noștri aliați cu ochi ce reflectă cerul”.

Tonul reprobator la adresa aliaților de la răsărit revine și într-un alt pasaj, chiar mai vehement decât cel anterior: „Rușii, de vreo câteva zile au părăsit Riga și fug așa cum numai ei știu să fugă. Biata Românie își vede înșelate splendide speranțe din cauza monștrilor de ruși, care ne-au trădat, încheind armistițiul în numele nostru fără ca noi să fi știut aceasta”. Din această cauză situația frontului devenise una extrem de grea, încât, la finele anului 1917, perspectiva nu era prea optimistă: „Doctorul zugrăvește un viitor așa de urât. Capitulare, garnizoane bulgărești în orașe, mizerie și boli. Nouă nu ne rămâne decât moartea până la unul, ca în basme, moarte sublimă, dar nepractică sau rușinea, umilitoarea rușine a capitulării și înfrângerii noastre de către Nemți, Unguri, Bulgari și Turci”.

File din jurnalul de front sublocotenentului Dimitrie Ionescu-Berechet, 1917

În aceste circumstanțe dramatice este mult mai acut resimțit caracterul absurd și tragic al războiului: „Războiul ... e un monstru cine l-a creat și sunt monstruoase legile ce îi mână pe fiii aceleiași planete să se ucidă între ei. Toți așteaptă, toți doresc o pace care nu mai vine”. Tocmai această percepție, prezentă la mulți dintre cei aflați pe front, explică atitudinile profund umane de care au dat dovadă soldații români în chiar mijlocul încleștării. „Se trimisese în patrulă un sergent ce pe urmă a povestit: Am văzut în fața tranșeelor dușmane ieșit din șanț un ofițer. Mă uit la el. Era așa de frumos cu fața albă ca de fată, cu părul buclat și galben. Iau pușca la ochi. O clipă și-l doboram la sigur, dar mi-a fost milă de frumusețea lui”.

„Infanteriștii. Săracii, ei sunt eroii acestei neasemănate calamități”

Cu toate acestea, tabăra inamică nu este zugrăvită în nuanțe blânde, ci pana tânărului Dimitrie este extrem de virulentă: „Germanii s-au retras din niște tranșee și au pus peretele: «Păstrați-le vă rugăm până ne întoarcem!». Ironie de barbari ce se bazează pe o victorie crudă, nedreaptă și imorală... Kaiserul, monstruosul împărat roșu a fost și în țara noastră, a îngenuncheat la mormintele proaspete ale lui Carol de Hohenzollern, rege al României și ale Bătrânei și Bunei Regine Albe, Elisabeth von Wied. Or fi zărit ai mei figura paralizată de mândrie și mustățile țepoase ale mândrului tiran?”.

Un asemenea inamic imoral și plin de trufie nu poate avea însă șanse de izbândă, „dacă morala și toate legile acestei lumi nu sunt nedrepte”. Balanța victoriei trebuie să se încline de partea românilor, care au dat dovadă de mare eroism și spirit de jertfă: „Infanteriștii. Săracii, ei sunt eroii acestei neasemănate calamități, lor li se cuvine întreaga glorie a sfârșitului ce trebuie să fie fericit”.

Portrete detaliate, impresionante

De-a dreptul formidabile sunt portretele pe care arhitectul Berechet le creionează în jurnal colegilor și superiorilor săi, portrete ce scot în evidență tipologii umane complexe și vădesc o rafinată analiză psihologică din partea autorului, abil mânuitor al condeiului. Să-l urmărim cu atenție: „Doctorul Ranitescu, scurt, negricios, un tip chic. E atât de bun, atât de simpatic și faptul că și el a suferit mizeriile pe care le sufăr și eu, mi-l face și mai drag... Rotaru încăpățânat, mereu bosumflat, e omul ce-și ține supărările caraghios de serioase și face, în sufletul lui, din strămoși virgini de rafinament ură constantă, încăpățânată și rănitoare... Bietul casier slab cu picioarele, cu capul turtit, ochelarii după ureche, chip de mumie prost îmbălsămată, stă palid într-un colț, tremurând și el cu aerul ce tremură zguduit de explozii... Tulea merge cocoșat, plânge declamator pierduta lui țărișoară și își ascunde spaima simulând o oboseală fără de margini, o boală fără de leac... Sacul cu minciuni de senzație e Ricu M. de la proiectare, un tip lat în spate, cu picioare groase, cu capul mare, alb, cu o umbră de chelie, ce face probe de avocatură: «Se spune...», și tace ca să ne facă curioși”.

O amplă descriere îi este consacrată comandantului de batalion, maiorul Iliescu. Spre deosebire de pasajele anterioare, tonul devine grav și vădește o sinceră revoltă interioară: „D-l Maior o duce într-o răutate continuă. Dă și strică ordine. Nu poate lăsa pe nimeni până nu-l umilește ca să-și arate superioritatea lui de șef. Îi place Bulbeș, lingușitor și slugarnic care-i vorbește în tonul plângător al patrioților de cafenea. A persecutat cu furie pe bietul Popescu, pe căpitanii Dumitriu, pe Borș, pe Rotaru, pe Condeescu, a umilit pe Duțulescu, pe doctor și pe mine. Nu mai zic că toți plutonierii au mâncat câte o bătaie ca-n povești”.

Impactul unui asemenea comportament brutal a fost extrem de puternic asupra tânărului Dimitrie, provocându-i traume psihice și fizice: „Este revoltătoare starea nervoasă în care mă pun necontenitele ieșiri violent de bruște ale maiorului. Chinuitoarele sale observații m-au făcut, prin apăsătoarea lor insultă, să dau în două gălbenări. Zilnic îmi răsună în urechi eternele observații, nemulțumirile necontenite, meritele nerecunoscute și văd și acum rapoartele ce pentru o așa de mică greșeală zburau sub masă. Blestem ziua și soarta care m-a mânat spre acest batalion, unde acum sunt supus la umiliri zilnice. Ceea ce la noi e josnică umilire, la ei e simplă admonestare părintească”.

„Cu ce drept m-au luat din casa mea curată și plină de iubire...”

Experiența dură a frontului a generat numeroase fapte de eroism în rândul soldaților români, dar în egală măsură și teribile drame sufletești, amplificate de meschinăria umană: „De ce m-au adus aici, cu ce drept m-au luat din casa mea curată și plină de iubire, ca să mă arunce în puterea unor oameni ce caută să mărească prin răutatea lor fără de scuză, mizeriile inerente situației și suferințele sufletești ce ne torturează?”.

Aceste reflecții asupra milităriei și a vieții de pe front izvorăsc din sufletul de artist al unui tânăr de 21 de ani, care este smuls, fără voia sa, din căldura căminului părintesc și de pe băncile facultății, și aruncat în tranșee, într-un context total străin educației și idealurilor sale: „Strămoșii mei artiști mi-au făurit un suflet bolnăvicios de sensibil, plin de idealuri pierdute de bogăție și de o supremă eleganță, care să inunde fragila mea ființă armonioasă ca un vis. O scânteiere în plus și ar fi făcut din mine un geniu, o scânteiere în minus și aș înnebuni. Între aceste prăpăstii mă clatin, biet suflet zbuciumat și simțitor, încătușat într-un trup bolnăvicios și fără de voință”.

Dar tocmai experiența războiului îi prilejuiește arhitectului Berechet o profundă introspecție și un tulburător dialog cu sinele, în care luptele de pe front sunt puse față în față cu luptele sale de conștiință: „Stau în bordei. Încerc să pictez, dar o nesuferită neliniște îmi leagă mâinile și mă silește chinuitor de obsedant să mă gândesc acasă, să-mi amintesc mereu fericirile pierdute. Dar acum timpurile sunt așa de mari, că micile mele lupte de conștiință sună straniu în mijlocul luptelor ce se dau la 5 km de mine, în mijlocul convoaielor nemărginite de răniți ce trec pe jos, palizi și mânioși spre spital. Sute mor cu mâinile încleștate de țărâna țării lor însângerate și eu mă plâng mereu de mizeriile mele sentimentale”.

Dorul

Amintirea rudelor, a prietenilor și a locurilor dragi din orașul natal îi provoacă tânărului Dimitrie o stare apăsătoare de neliniște și de melancolie. Dar același exercițiu de memorie îi menține vie nădejdea și-l îmboldește să-și consemneze trăirile și experiențele de pe front: „Aș vrea ca notele mele să fie un nesfârșit suspin de dor, să știe cei dragi că m-am gândit necontenit la ei. Îmi e un dor grozav de ei și aș da jumătate din viață pentru a retrăi o clipă pierduta viață calmă”.

Când este rememorat momentul agitat al plecării pe front în toamna anului 1916, prin mintea tânărului Dimitrie se derulează cu repeziciune clipe și figuri: „Acum 6 zile s-a împlinit anul de când am plecat de acasă pentru a mă duce la Şcoala militară. Iată anul, tristul an de suferință de când am plecat spre Focșani cu Mama, Corina, Marioara, nașa Tia și fetele. Văd încă trenul ticsit, greutatea de a pleca, graba împachetării, cum am luat fotografiile. Spaima din trenul ce era să deraieze; aud țipetele Marioarei și o văd pe biata Mama care se închina. Îi voi mai vedea eu vreodată? Îmi e dor de ei ca de lumina zilei”.

De asemenea, revin frecvent în amintirea lui imagini din casa părintească, în care petrecea clipe tihnite de studiu și de creație: „Îmi e așa de dor de nimicurile mele scumpe, de tablouri, de cărți, de cutia mea cu vopsele, de portretul meu frumos, de chevalet, de lada mea cu cărți lângă care adesea ședeam îngenuncheat zile întregi scormonind minunile ce ani întregi adunasem. Să ajung acasă și aș săruta și scândurile pe care acum ai mei tremură așteptându-ne”.

Mausoleul de pe muntele Mateiaș, cca. 1935 (stânga). Biserica Parcul Domeniilor (Cașin) din București, cca. 1940

În fugarele clipe de liniște de pe front, gândul arhitectului Berechet zboară necontenit către Câmpulungul său drag, către casa părintească, către figurile celor dragi. Chiar și peisajul de pe Valea Caregnei îi potențează visarea, evocându-i binecunoscute locuri din orașul natal:„Totul aici nu servește decât să-mi evoce colțul meu de paradis, Măgura, Gruiul, Flămânda, Mateiașul. În frunza ce cade, în cântecul unei păsări, eu văd nu ceea ce este, ci trecutul meu drag, Câmpulungul, casa, pe ai mei. Nu trăiesc decât prin ei și pentru ei. Adesea închid ochii și sunt convins că sunt acasă, aud glasul Lichii și Etii, văd pe Tușa în colțul canapelei, ghemuită lângă foc cu picioarele pe scăunelul ei de lemn cerând mereu apă. Şi trezindu-mă îmi pare așa de străin bordeiul. Departe viorile cântă la Regimentul de Marș și aud ca prin vis, închizând ochii, muzica de la Carpați, balconul, casele și pe ai mei. Dar deschizându-i văd patul cu frunze, foile de cort și casca ce mă apasă. Am visat-o azi-noapte pe mama și pe Corina. Ce-or fi făcând acum? Altădată, astăzi era focul lui Sânmedru, duceam covrigi și nuci copiilor ce zgribuliți de frig jucau în juru-i. Mâine e ziua mea! Ce trist o serbez. Bolnav, umilit și așa de departe de ai mei. Ce-or fi făcând ei în Câmpulung? Poate stau la foc în odaia de la mijloc și vorbesc de noi. Mama oftează și mă dorește. Ce-or fi făcând fetele Marioarei?”.

Jurnalul se încheie într-o notă profetică, de febrilă nădejde că pacea nu va întârzia să apară, iar viața își va putea relua cursul firesc: „Să mă văd iar acasă, să urmez iar școala mea frumoasă, să fiu și eu cineva într-o țară mare și bogată. Iată fericirea. Ce mult voi prețui viața. Voi munci mult să fiu cineva, să am nume și avere, să însemn ceva în colțul meu de țară”.

Arhitectul Berechet: creațiile reprezentative

Așteptările tânărului sublocotenent s-au împlinit și, odată reîntors de pe front, a reluat cursurile Școlii Superioare de Arhitectură din București, pe care le-a încheiat cu calificativul foarte bine în 1922. Activitatea și meritele sale din timpul Marelui Război au fost recunoscute de Statul Român, prin acordarea a două importante distincții în 1919 și 1924: Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918 și Medalia Victoria a Marelui Război. De asemenea, proiecțiile tânărului Dimitrie asupra propriului viitor s-au împlinit și ele, concretizându-se într-o carieră prestigioasă în domeniul arhitecturii bisericești și civile din România.

Biserica din Movilița, acuarelă de arh. Berechet, 1918

În 1930 a devenit arhitectul șef al Patriarhiei Române, funcție pe care a deținut-o peste trei decenii, până la vârsta pensionării sale, în 1963. A fost totodată membru activ în Comisia și apoi Direcția Monumentelor Istorice și membru fondator al Comisiei de Pictură bisericească a Patriarhiei. Timp de trei ani, între 1945-1948, a deținut și funcția de director al Direcției Arhitecturii din Ministerul Cultelor. Ceea ce impresionează însă cu adevărat în cariera arhitectului Dimitrie Ionescu Berechet este substanțialul și variatul său portofoliu, conținând peste 450 de proiecte (inclusiv cele neexecutate) în 150 de localități din cuprinsul țării și nu numai. Este vorba de peste 100 de biserici noi realizate, cu tot cu mobilierul liturgic aferent (tâmple, străni, etc), reședințe episcopale, sedii de protoierii sau case parohiale, de restaurarea a numeroase vechi lăcașuri de cult, la care se adaugă, în domeniul arhitecturii laice nenumărate edificii particulare sau publice (sedii de prefecturi, de primării, teatre-cinematograf, școli, atenee culturale, mausolee etc).

Ne vom limita aici în a aminti doar câteva dintre creațiile sale reprezentative. Printre lăcașurile de cult ce poartă semnătura sa se numără: bisericile Parcul Domeniilor (Cașin) și Sf. Vineri Nouă, din București, Catedrala din Hunedoara, bisericile Sf. Gheorghe din Curtea de Argeș, Sf. Împărați din Constanța, biserica mănăstirii Maglavit, Căminul românesc și paraclisul de la Ierusalim, Capela românească de la râul Iordan. A edificat o serie de imobile bisericești, precum reședința patriarhală din Dragoslavele ori sanatoriul preoțesc din Techirghiol.

A restaurat numeroase monumente istorice bisericești precum Schitul Maicilor din București, Mănăstirile Cernica, Căldărușani și Plumbuita. A amenajat curtea interioară a Palatului patriarhal din București și a proiectat în mare parte mobilierul acestei reședințe, mobilierul bibliotecii Sf. Sinod de la mănăstirea Antim, tâmplele de marmură ale bisericii Parcul Domeniilor (Cașin), ale Catedralei din Hunedoara, ale bisericii Sf. Împărați din Constanța, tâmplele de lemn de la mănăstirea Dealu, paraclisul mănăstirii Antim, biserica românească de la Ierusalim și biserica Sf. Elefterie din București, candelabrele Catedralelor din Cluj și din Constanța, baldachinul și racla ce adăpostesc moaștele Sf. Calinic de la Cernica.

Arhitectul Berechet și familia sa, cca. 1958

Portofoliul său conține, de asemenea, și o serie prestigioasă de lucrări de arhitectură civilă, dintre care menționăm doar Palatul Mărăști din Bacău (actualul Teatru G. Bacovia), cuprinzând teatru, cinematograf și hotel, precum și sediul Prefecturii de Hunedoara (actuala Primărie). În orașul său natal, Câmpulung-Muscel, și în împrejurimile sale a realizat nu mai puțin de 80 de lucrări publice și particulare, printre care se numără Mausoleul de la Mateiaș, dedicat eroilor români din Primul Război Mondial, Primăria (fost sediu al Prefecturii de Muscel), Școala nr. 1 Oprea Iorgulescu, Liceul de fete (acum sediu al Colegiului Tehnic), Teatrul-cinematograf Jinga, gardul Grădinii publice, restaurarea Muzeului de etnografie și folclor și a stăreției Mânăstirii Negru Vodă, Ateneul cultural (actualul sediu al Protoieriei), Vila Iancu Anastase și multe altele.

Prolifica și valoroasa sa activitate de arhitect în slujba Bisericii și a țării a fost recunoscută prin acordarea unor importante medalii și distincții, precum: Meritul sanitar (1931), Meritul Cultural pentru Culte în grad de cavaler (1941), Coroana României în grad de ofițer (1947) și Ordinul Sfântului Mormânt ortodox în grad de cavaler-ofițer, conferit în 1930 de patriarhul Damian al Ierusalimului.