De ce a fost canonizat Ştefan cel Mare cel „aprig la mânie şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat“

Ştefan cel Mare şi Sfânt, fost domnitor al Moldovei între anii 1457-1504, a rămas cunoscut în istorie şi ca apărător al creştinătăţii. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe 20 iulie 1992. De atunci este serbat Sfântul Ştefan cel Mare, domnitorul care a purtat 42 de războaie şi a construit 36 de lăcaşe de cult

Cunoscut pentru îndelunga sa domnie (47 de ani, două luni şi trei săptămâni) şi pentru faptele de vitejie, Ştefan cel Mare a fost supranumit de popor drept cel “mare şi sfânt”, “bun” şi “cinstit”, pentru iscusinţa în lupte şi pentru numărul mare de lăcaşe sfinte ctitorite, precum şi pentru fapte de milostenie.

La canonizarea domnitorului au fost luate în calcul scrierile medievale. Astfel, Papa Sixt al IV-lea l-a numit pe Ştefan cel Mare într-o scrisoare de mulţumire (ianuarie 1477) drept „Atlet al lui Cristos”. Formula de adresare a fost interpretată ca şi cum voievodul ar fi fost un mare apărător al Creştinătăţii. De fapt, susţin unii istorici, Ştefan cel Mare a fost un simplu creştin care şi-a apărat ţara, iar Papalitatea a făcut doar un gest de curtoazie politică. Desigur că Papa se bucura de orice succes împotriva turcilor. Victoria lui Ştefan cel Mare a fost privită ca un triumf al creştinătăţii împotriva păgânilor. Papa folosea frecvent această exprimare  în documentele papale. „Atlet al lui Hristos“ a fost numit şi Iancu de Hunedoara, dar şi fiul său, Mathias, regele Ungariei“.

Potrivit legendelor, după fiecare bătălie Ştefan cel Mare ar fi înălţat câte o biserică. De aceea, Ion Neculce a spus „câte războaie au bătut, atâte mănăstiri au biserici au făcut”. Cercetările istorice certifică acest fapt doar parţial. În primii nouă ani de domnie, Ştefan cel Mare a purtat mai multe războaie, dar nu a ridicat decât o singură biserică, şi aceea insuficient atestată, la Probota. Mai mult, de la ctitorirea mănăstirii Putna şi până la înălţarea sigură a următorului edificiu bisericesc, respectiv, între anii 1466 - 1487, s-au mai scurs încă doua decenii. În acest răstimp nu a construit decât o singură biserică, la Rîmnicul Sărat, chiar dacă în intervalul amintit a desfăşurat cele mai multe şi mai înfricoşătoare dintre bătăliile sale.

"Fost-au acestu Stefan-voda om nu mare de statu, mânios si de grabu varsatoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospete omorea fara judetu. Amintrilea era om întreg la fire, nelenesu, si lucrul lui îl stiia acoperi si unde nu gândiiai, acolo îl aflai", Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei

Potrivit celor mai recente cercetări istorice, domnitorul a purtat 42 de războaie şi a ridicat 36 de lăcaşe, mare parte din ele fiind fiind situate pe locul unde erau deja biserici mai mici, schituri ori mânăstiri.

Fostul Patriarh al României, Teoctist, spunea în 2004, când s-au împlinit 500 de ani de la moartea domnitorului că „opera de zidire a sfintelor locaşuri a izvorât din marea lui dragoste de popor şi din marea lui credinţă în Dumnezeu, care-l făceau de neînvins în faţa oştilor turceşti şi care îl păstrau curat şi dârz în faţa multor încercări papistăşeşti. Toate mănăstirile şi bisericile presărate pe tot cuprinsul Moldovei au fost înălţate spre lauda Domnului şi pentru pomenirea «drept măritorului şi iubitorului de Hristos, Io Ştefan Voievod», aşa cum se intitula el”.

„Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleşug”. (Ps. 31, 1-2)

Nicolae Iorga, în baza unei lucrări anonime apărute la 1845 despre care a considerat că este fie opera lui Mihail Kogălniceanu, fie a lui Alecu Russo, constata admirativ că românii îi atribuie lui Ştefac cel Mare tot ce este bun, măteţ, frumos şi eroic: „Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ (...). Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi (...). Orice bunătate, orice aşezământ ale căruia rămăşiţe mai trăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte...”.

Manualele de istorie, cărţile şi studiile ştiinţifice, precum şi filmele dedicate marelui nostru domnitor ne prezintă în unanimitate imaginea eroică de apărător al creştinătăţii. Figura lui Ştefan cel Mare a devenit sinonimă cu epopeea poporului român, care s-a sacrificat pe altarul credinţei creştine în lupta împotriva necredincioşilor turci.

Tezaurul pe care Ştefan cel Mare l-a lăsat crestinătăţii nu a mai fost egalat de nimeni, nici pe plan local şi nici pe plan european: 36 de biserici şi mănăstiri cărora le-a imprimat propriul stil arhitectonic. Poligamia, lăcomia, iuţimea la mânie, pedepsirea fără judecată, răzbunarea ce l-au caracterizat nu înseamnă totuşi că voievodul moldav nu a făcut fapte demne de un creştin.