⬆

Dadaismul și Tristan Tzara, cel „trist în țară”

Samuel Rosenstock (1896-1963), care semna versuri sub pseudonimul S. Samyro, avea să-și câștige un binemeritat loc de onoare în istoria literaturii române și universale sub numele de Tristan Tzara.

Pseudonimul și l-a luat după ce, la invitația fostului său coleg de redacție Marcel Janco (cum era deja cunoscut acesta), a venit la Zürich. Au fost puse în circulație multe povești referitoare la acest pseudonim, pe care Samuel Rosenstock a sfârșit prin a-l transforma în „nume trecut în acte”.

În anul 1925, el a adresat Ministerului de Interne al Regatului României o cerere în acest sens, care i-a fost aprobată, devenind în mod oficial Tristan Tzara. Noul nume de familie al literatului dadaist nu a mirat pe nimeni – absolut toți istoricii literaturii, fie ei români sau străini, sunt de acord că vine de la cuvântul românesc „țară”.

Cât despre prenumele de Tristan, acesta nu are vreo legătură nici cu legendele ciclului arthurian, nici cu opera Tristan și Isolda a lui Richard Wagner (1813-1883) și nici cu poetul simbolist francez Tristan Corbière (1845-1875), ci este, de fapt, un joc de cuvinte în cel mai pur stil dadaist: un colaj ca atâtea altele din repertoriul acestui curent literar-artistic. Dar unul plin de înțelesuri... Mai exact, Tristan Tzara vine de la expresia „trist în țară” (unii mai au și acum obiceiul de a-l pronunța pe „î” aproape la fel ca pe „a”).

Marcel Janco s-a grăbit să-l introducă pe vechiul său prieten și coleg de redacție în grupul avangardist care „semna condica” într-un local din Zürich; anterior, acesta fusese cunoscut sub numele de Holländische Meierei (Lăptăria olandeză) și era situat pe Spiegelstrasse (mai pe românește, strada Oglinzii) la numărul 1. Respectivul local era proprietatea unui anumit domn Ephraim Jan (care mai găzduise acolo un alt „cabaret literar”, numit Pantagruel), pe care asocierea cu dadaiștii și alți avangardiști aproape că l-a adus în pragul falimentului, așa că a fost de urgență rebranduit, primind numele de Cabaret Voltaire. Și tot acolo a fost semnat „actul de botez” al mișcării dadaiste.

Dadaismul, botezat de Tzara cu o țigară și o cafea neagră

Conform legendei, numele ar fi fost găsit la întâmplare de o „mână verde”. De fapt, era mâna lui Hugo Ball care, deschizând la întâmplare dicționarul Larousse, a dat peste cuvântul „dada” – în limba franceză, căluț de lemn. Și cum prin 1906 apăruse la Zürich un șampon cu același nume, semnul a părut a fi unul de bun augur. Un alt „argument”, dacă poate fi numit așa, a fost extras din conversațiile purtate între ei în limba română de Marcel Janco și Tristan Tzara, care nu o dată au fost auziți aprobându-se unul pe altul cu expresia „da, da, așa e!”, fapt care-l amuza la culme pe Jean/Hans Arp. (Se spune că pictorul franco-german se distra la culme, îngânându-i pe cei doi ori de câte ori avea ocazia.)

Tristan Tzara (1896-1963)

Și cum da-da-ul românesc avea valențe pozitive pentru nonconformiștii membri ai mișcării (cărora cei doi foști colegi de redacție au trebuit să le predea unele noțiuni elementare de limba română), ambele coincidențe au fost considerate de bun augur. Prin urmare, cuvântul „Dada” a intrat pe ușa din față în istoria avangardei artistice europene și mondiale. Iar botezul mișcării a fost celebrat ritualic de Tzara cu o țigară și o cafea neagră. După cum se vede, și geneza acestui termen stă sub semnul colajului...

Nu doar arta era colată la „Cabaret Voltaire”, ci și clientela: „Pictori, studenți, revoluționari, turiști, escroci internaționali, psihiatri, demimondeni, sculptori și spioni politicoși în căutare de informații se loveau aici unii de alții”. Pe lângă aceștia, tot soiul de „personaje exaltate” care își expuneau tezele privind viitorul artei moderne pe un ton atât de ridicat, încât izbuteau să-i acopere pe „muzicienii” care interpretau „arii” la instrumente muzicale cât se poate de imaginare. Printre ei ieșea în evidență cu ușurință un tinerel care prezenta „publicului (nu se știe cât de) plătitor” dansurile populare românești. Era (ați ghicit, nu-i așa?) nimeni altul decât Tristan Tzara.

Promovarea hazardului, ca discurs estetic

Arta dadaistă s-a născut dintr-o formă de protest, iar revoluția estetică astfel declanșată s-a propagat cu o viteză amețitoare, nemaiputând fi oprită: „demonul care ocrotea arta clasică” a fost definitiv învins. „Trăiască libertatea totală, Dada va învinge”, afirmau membrii mișcării. În numele libertății de creație, dadaiștii au declanșat o insurecție generală în toate domeniile artei, abolind coordonatele aristotelice ale frumosului. Principiul care a definit de la bun început creațiile artei dadaiste este hazardul estetic, pe care inițiatorii mișcării l-au opus conceptului „to kalon”, atât de drag esteticienilor din epoca elenistică, pentru a-l răsturna pentru totdeauna de pe podiumul istoriei.

În editorialul din revista „Cabaret Voltaire”, Hugo Ball mărturisea care erau intențiile lui și ale mișcării dadaiste: „Când am fondat Cabaret Voltaire, eram convins că există în Elveția câțiva tineri care să vrea, ca și mine, nu doar să se bucure de propria lor independență, dar s-o și dovedească[...]. Cu ajutorul prietenilor noștri din Franța, Italia și Rusia, publicăm acest mic caiet[...]. Revista va apărea la Zürich și va purta numele Dada, Dada, Dada, Dada!”.

În „Manifestul Dada”, actul de întemeiere al mișcării, Tristan Tzara și-a expus modul în care trebuia să acționeze revoluția estetică: „Distrug sertarele creierului și ale organizării sociale: a demoraliza peste tot și a arunca mâna cerului în Infern, ochii Infernului în cer, a restabili roata fecundă a unui circ universal în puterile reale și fantezia fiecărui individ”. Descătușarea estetică propusă de mișcarea dadaistă va impune, așa cum se afirmă în manifest, „respectarea tuturor individualităților în nebunia lor de moment”.

Explicația ar putea fi aceea că membrii mișcării dadaiste doreau o renaștere artistică prin distrugerea vechiului formalism. „Pictura nouă creează o lume ale cărei elemente sunt totodată mijloace, o operă sobră și definită, fără argument. Artistul nou protestează: el nu mai pictează (reproducere simbolică și iluzionistă), ci creează direct din piatră, lemn, fier, cositor, stânci, organisme, locomotive ce pot fi rotite din toate părțile de vântul limpede al senzației momentane”.

Fragmentul face parte din articolul „Dadaismul. Hazardul și haosul devin artă”, publicat în numărul 261 al revistei „Historia” (revista:261), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 16 octombrie - 14 noiembrie, și în format digital pe platforma paydemic.