Constantin Tănase, veselul artist sărac: „Ascundeți muștarul că vin actorii”
S-ar zice că viața lui Tănase intrase pe un făgaș bun și că dorințele începeau să se concretizeze. Nicidecum. Foamea i-a spulberat imediat euforia intrării la facultate. „Am dus cea mai neagră mizerie pe care și-o poate închipui cineva. Eram admis la Conservator. Foarte bine! Dar ce mâncam?”
Împreună cu amicul Bârlogeanu s-a mutat din chirie în chirie, neavând bani să plătească. Camerele întunecoase, pline de igrasie, deveniseră o obișnuință. La fel și zilele când așteptau ora somnului ca să uite de foame sau nopțile când nu aveau pic de jar în sobă. Umbla aproape în zdrențe, iar încălțămintea și-o repara seară de seară: „Aveam grijă în fiecare dimineață să-mi pun în ghete niște cartoane, care-mi țineau loc de talpă. Seara le schimbam, și așa, în fiecare zi aveam pingele noi”. Pentru un covrig, ajunsese să străbată străzile Bucureștiului, ca vânzător de unsoare pentru copitele cailor.
Subnutrit și înfrigurat, Tănase nu lipsea de la niciun curs, chiar dacă absolvirea părea o misiune imposibilă. Încă de la primele ore, profesorul Nottara i-a avertizat pe cursanţi: „Grea meserie v-aţi ales! N-o să vă fie drumul presărat cu trandafiri. Pretenţiile ce se fac actorului sunt nenumărate: grija respiraţiei, grija sănătăţii şi a fizicului, ireproşabila conduită morală şi atâtea altele. Un lucru e sfânt: dacă nu muncești, zi de zi, ca un salahor, nu răzbești. Gloria actoricească nu se câştigă stând tolănit la cafenea, bând şvarţuri. Are să fie greu, flăcăilor, până o să ajungeţi în vârful dealului”.
Viața mizeră îi afecta însă lui Tănase randamentul la facultate. Memora și interpreta corect monologurile, dar nu impresiona. Nottara era dezamăgit – nu avea cum să știe că patosul vine (și) mâncând. Dar iată că Tănase al nostru este invitat la nunta unui coleg de la cor – și, după ce s-a ghiftuit toată noaptea, monologul de a doua zi, „Are sabie sau n-are”, a mers ca uns. Nervul și hazul lui Tănase au oferit colegilor o porție de râs… pe săturate.
Înapoi la hainele militare
Așa nu se mai putea. Mizeria în care trăia avea să-i îngroape viitorul. Și cum situațiile extreme cer măsuri extreme, Tănase merge la colonelul Hârjău, care l-a primit în unitate cu brațele deschise. Condițiile trebuiau, însă, acceptate din ambele părți: colonelul să-i permită să meargă și la Conservator, iar Nottara să-l primească în hainele militare. Înțelegerea se încheie. Așa că Tănase putea fi văzut toată ziua alergând – pe bicicletă! – de la un capăt la altul al Bucureștilor. Era plutonier în Regimentul I de geniu, grefier al comisiei de disciplină, comandant al pompierilor, ajutor al ofițerului care se ocupa cu îmbrăcămintea, corist la biserica Popa-Tatu, câteodată figurant la Național, elev la Conservator. Și de-abia acum nu mai murea de foame.
Milităria l-a ajutat la nevoie, dar nu i-a stat în calea împlinirii dorinței de a deveni actor – drept dovadă, fotografia realizată în ziua absolvirii Conservatorului
Rolurile începeau să apară. La fel și prieteniile. Nottara își distribuia elevii buni în piesele pe care era nevoit să le susțină în provincie. Era forma lui de apreciere. Deși erau reprezentații date de actori ai Teatrului Național, locurile din deplasare în care jucau erau adeseori improprii: cârciumi, cafenele, pe scene improvizate din scânduri putrezite, suspendate pe butoaie. Asta era situația, căci actorii nu o duceau prea bine (nici) atunci. Primeau salariu doar în cele câteva luni de stagiune, iar în rest, care cum putea.
Actorul Constantin Tănase, pe drumurile țării
Pentru Tănase începea de-acum corvoada drumurilor, iar de povara sărăciei nu părea că scapă. Dacă majoritatea teatrelor mari, bucureștene, erau (prea) des vizitate de actorii din străinătate, în special cei francezi, actorii români care nu prindeau roluri care să le pună pâinea pe masă trebuiau să se descurce și ei într-un fel. Și așa a început cruciada trupelor de turneu care plecau să cucerească provincia. Un lucru e cert: succesul ți-l garantau comedia și opereta. Numai bine, am spune, pentru Tănase.
A început la „Trupa de comedii și operete Nicu Poenaru”, condusă de Alecu Bărcănescu. La vodeviluri lucrau îndeaproape cu George Ranetti, redactor la revista satirică „Furnica”, iar pe partea de cuplete, Tănase și Belcot rupeau gura târgului. Prin satiră și umor, publicului mai puțin înstărit i se făcea dreptate – vă imaginați de ce cupletul „Pungașii trăiesc bine în România” a avut succes.
Tănase trece apoi la trupa lui Constantin Grigoriu, mare tenor de operă și operetă. Se programaseră mari spectacole în Capitală, căci 1906 era an aniversar al monarhiei în România: 40 de ani de domnie ai lui Carol I. Trupa a apucat doar câteva operete în grădinile Oteteleșanu, Rașca, Ambasador și Blanduzia, pe scena celei din urmă urcând și Constantin Tănase. Vara ploioasă le-a înecat planurile și nici iarna nu a fost grozavă, astfel că trupa se destramă.
„Ascundeți muștarul că vin actorii”
Fără niciun chior în buzunare, actorii erau hotărâţi să-și înființeze propria trupă, una trainică, zdravănă, cu care să ia la pas provincia. Și parcă a fost ca un făcut: Petre Liciu, un artist-activist, care lupta pentru drepturile actorilor, căuta să își facă trupă de teatru. Tănase, Belcot și Manolescu erau iar cap de listă. Ghinionul însă se ținea scai de ei. Au ales să înceapă cu Oltenia, de la Pitești. Nici nu ajunseseră bine, că veștile rele veneau din Moldova: era 1907 și începuse răscoala țăranilor. Au jucat ce-au jucat la Craiova, Târgu-Jiu și Severin, ca, mai apoi, în martie, să se întoarcă la București. Și-au ținut-o așa, orbește, până în vară: Ploiești, Brăila, Buzău, Galați – cum le era norocul. Trăiau de pe o zi pe alta, iar alergătura și mizeria le făceau viața un iad.
Marele actor Ion Manolescu
Nu era nimic romantic în a fi artist. „Huruitul trenului, îmbulzeala din vagoanele de clasa a treia, mirosul lor specific de tutun prost și de trupuri asudate, hotelurile mizere, unde trebuia să împart camera cu unul sau doi colegi, ca să ne revină mai ieftin, sălile de teatru rău luminate și abia încălzite iarna, scena îngustă, mică, pe care abia te puteai mișca, cabinele puține și reci, iar după spectacol – birtul pustiu, unde unicul chelner îți servea în silă o mâncare sleită... apoi goana la gară, ca să prindem trenul de noapte, toate acestea ajunseseră pentru mine un adevărat chin”, nota, mai târziu, Manolescu. Și lucrurile nu aveau să se îndrepte. Un an mai târziu, în 1908, erau atât de săraci încât furau din restaurantele gărilor resturile de pâine cu muștar. „Ascundeți muștarul că vin actorii” era doar trista realitate.
Și așa a ținut-o Tănase câțiva ani – din trupă în trupă, din oraș în oraș, din sărăcie în sărăcie. Prietenii și mentorii săi își găsiseră câte un loc călduț, care pe unde a putut, la câte un teatru din București – Nottara, Liciu și Belcot semnaseră cu Naționalul.
Acest text este un fragment din "Domnia lui Tănase în teatrul românesc", dosarul lunii octombrie al revistei Historia, disponibilă la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării), dar și în format digital pe platforma paydemic.com
