Cine a fost Alexander Vraciu „Indestructibilul”?
„Vrah-ciuuh”! Acesta este cuvântul care a făcut să tresară multe inimi de români pe la sfârșitul anilor ’90. Atenți sau nu la televizorul lăsat deschis pe un canal de filme documentare, ei s-au oprit brusc din ceea ce făceau, necrezându-și urechilor:în mijlocul Pacificului, în vâltoarea încleștării dintre flotele Imperiului Japonez și cea a Marinei Militare Americane, un pilot pe nume Alexander Vraciu oprea istoria în loc și devenea legendă. Grație documentarelor americane, renumele americanului de origine românească trecea Atlanticul de la vest la est, făcându-i pe românii iubitori de istorie să se simtă mândri. Dacă vă regăsiți printre cei care au lăsat baltă ceea ce făceau și s-au așezat în fața televizorului pentru a prinde măcar finalul poveștii, vă invităm să citiți paginile următoare, dedicate acestui erou.
Alexander a venit pe lume în ziua de 2 noiembrie 1918, într-un orășel foarte depărtat de România, în East Chicago, din statul Indiana. East Chicago este un fel de Mangalia, dacă Chicago ar fi Constanța, iar Lacul Michigan Marea Neagră. Părinții săi se născuseră amândoi în zona Sebeș-Sibiu, loc pe care l-au părăsit înainte ca acesta să devină românesc. Alexander își amintea faptul că tatăl său sosise în Statele Unite având un pașaport al unui stat care nu mai există:Imperiul Austro-Ungar.
După marea unire, ceva i-a rechemat în locurile natale pe părinții lui și ai surorii mai mari, Maria, astfel încât Alexander era cât pe-aici să înceapă școala în limba română. Dar altceva i-a răzgândit și familia Vraciu a revenit în statul Indiana, de unde nu a mai plecat niciodată.
Zburătorul
Alexander și-a început astfel școala în limba engleză, și a început-o chiar foarte bine, câștigând, la terminarea colegiului, dreptul de a se înscrie la faimoasa universitate De Pauw, o universitate particulară străveche, fondată în 1837, care a dat Americii mulți senatori și congresmeni, chiar și un viitor câștigător al Nobelului pentru medicină.
Pe scările universității DePauw, în 1940
O carieră în direcția umanistă și-ar fi dorit și Alexander, însă norii negri ai războiului se apropiau și de Statele Unite ale Americii, astfel încât De Pauw University intră în programul de susținere al Marinei Americane, organizând cursuri militare pentru diferite poziții combatante. Alexander este atras de frumusețea noii arme în care țara sa va excela – aceea de pilot de vânătoare pe un portavion – și se înscrie bucuros, în penultimul său an universitar.
Vocația sa de zburător ar fi putut fi ghicită dintr-o glumă elaborată care l-a făcut celebru. În timpul unui curs plicticos, Alexander simulează o criză de nervi și se apropie de fereastră. Țipă profesorului și colegilor că se plictisește de moarte și că alege să sară pe fereastră. Spre stupefacția totală a celor din sala de curs, sare în gol de la etajul 2. Nimeni nu are curajul să îl vadă strivit de sol, astfel încât, pentru câteva clipe, nimeni nu se uită după el, dar, până la urmă, colegii descoperă tulburați că Alexander, pur și simplu, dispăruse.
Totul era o glumă elaborată. Colegii săi de frăție îi făcuseră un semn secret că sunt gata, adică au întins o plasă de prindere în care el poate sări în siguranță. Această glumă se petrecea în vara anului 1940. Cinci ani mai târziu, Alexander „the indestructible” ridica gluma la rang de antrenament perfect, sărind cu parașuta în teritoriul inamic, salvându-și viața după ce avionul său fusese atins de proiectilele părţii adverse.
Revenind la anii studenției, îl descoperim pe Alexander întors la malul lacului Michigan, țărmul pe care s-a jucat toată copilăria, gata să își ia locul la bordul portavionului de antrenament USS Wolverine. Pentru cei neobișnuiți cu dimensiunile Americii, trebuie să adăugăm că ideea construirii unui portavion într-un lac nu este deloc o glumă, lacul Michigan fiind de 5 ori mai mare decât Marea Marmara și lung de aproximativ 500 km, comunicând cu alte 4 lacuri de dimensiuni apropiate.
În timpul antrenamentelor, Alexander află de la radio că Pearl Harbor a fost atacat. Jură răzbunare și termină printre primii cursurile de pilotaj în august 1942. Deși se antrenase pe F4F Hellcat, aspirantul Alexander – care va deveni sublocotenent în martie 1943 – va intra în război pe un aparat superior, Grumman F6F Hellcat, mai rapid cu 90 km/h decât „Zeke”, faimoasele „Zero”-uri japoneze, și cu 200 km/h decât „Betty”, periculoasele bombardierele în picaj cu care japonezii atacau portavioanele și aerodroamele. „Era așa de confortabil, de parcă ai fi stat în poala mamei”, „Îl iubesc atât de mult, încât dacă ar și găti, l-aș lua de soție” – ar fi spus doi piloți după primele zboruri operaționale pe aceste avioane.
Coechipierul lui Edward Henry „Butch” O’Hare
Butch O’Hare în plan apropiat, pe un Grumman F6F Hellcat
Pe lângă formidabilul avion – de două ori mai greu și cu o rază de 3 ori mai mare decât Bf 109, avioanele de vânătoare cu care au luptat românii – lui Alexander soarta îi surâde larg, copiindu-i parcă zâmbetul cu care i-a cucerit pe toți, și îl face coechipierul lui Edward Henry „Butch” O’Hare, descendent al unei familii emigrate în SUA din Irlanda.
Acest comandant al Fighting Squadron 6, escadrila de luptă în care Alexander primește botezul focului în august 1943, era deja o vedetă, fiind primul as al Marinei SUA – primul care a doborât 5 avioane inamice, în 20 februarie 1942, la numai 2 luni și jumătate de la începutul războiului – și primul medaliat al Medaliei de Onoare din Marina SUA, la 21 aprilie 1942;Medal of Honor, cea mai înaltă distincție militară americană, se acordă numai luptătorilor și numai pentru curaj extraordinar în luptă. Ținând spatele unui asemenea luptător, Alexander învață de la un maestru cum să atace, folosind tot ce putea da minunatul său avion.
La 10 octombrie 1943, Alexander Vraciu obține prima sa victorie aeriană, luptând alături de ilustrul său comandant în bătălia din jurul insulei Wake. Cei doi zăresc o formațiune de 2 „Zeke”-uri și o atacă. Alexander, ca şi coechipier, avea misiunea de a-l proteja pe O’Hare, mai ales când acesta ar fi atacat, stând de pază în urma sa. Un atacator este vulnerabil în atac, de aceea are nevoie de un coechipier care să îl apere în timpul manevrelor. „Zeke”-ul atacat era și el condus de un pilot cu experiență, astfel încât urmărirea lui O’Hare avea loc deasupra și dedesubtul norilor. Cu „capul pe rulmenți” în permanență, Alexander își pierde din priviri comandantul și alege să atace coechipierul japonez, care se rătăcise și el. Spre surpriza lui Alexander, acest al doilea „Zeke” fuge din luptă și încearcă să aterizeze repede, moment în care, fiind obligat să reducă viteza, este mitraliat și distrus. Imediat, Alexander pornește în căutarea lui O’Hare, dar întâlnește un „Betty” și intră în luptă cu el. Îl doboară, apoi îl zărește pe O’Hare, intră în formație și revine la portavion.
Odată aterizați și având un scurt răgaz la dispoziție, O’Hare l-a întrebat pe Alexander:„Unde ai fost?”. În acea clipă, Vraciu a înțeles că făcuse o mare greșeală:îi lăsase spatele descoperit. Cele două victorii obținute păreau acum prea puțin valoroase față de pericolul la care fusese expus comandantul.
Jură să distrugă 10 avioane de tipul celui care i-a ucis prietenul
A fost ultimul sfat pe care O’Hare i l-a dat. Marina Militară Americană avea nevoie disperată de piloți cu experiență de luptă care să-i instruiască pe cei nou veniți. Astfel, faimoasa escadrilă 6 a fost împărțită echipelor a 3 portavioane. O’Hare a devenit comandantul unui întreg portavion, USS Enterprise, având în subordinea sa un întreg grup de instruit:3 escadrile cu peste 100 de piloți, având 3 tipuri de avioane:Grumman F6F Hellcat, avioane de vânătoare, SBD Dauntless;bombardiere în picaj și TBF Avenger, avioane torpiloare. Pentru un grup așa de mare trebuiau organizate noi tactici de luptă, mai ales pentru că japonezii o schimbaseră și ei radical:văzând că pierderile în atacurile de zi sunt prea mari, japonezii au deprins repede zborul de noapte precum și atacul în condiții de vizibilitate scăzută, unde focul anti-aerian era foarte imprecis.
Cu inima strânsă că nu mai poate conduce iubita sa escadrilă 6 – Felix the cat squadron, cum singur și-a poreclit-o – O’Hare a început să facă exerciții nocturne de zbor, sudând o echipă care avea să devină în scurt timp extraordinară. Acum vânătorul din el trebuia să se abțină de la lupta solitară și să devină comandantul a 20-30 de vânători de noapte. Pilotând un avion cu un echipaj de 3 persoane, trebuia să-și îndrume „liliecii” folosind un radar destul de rudimentar și imprecis până la stolul inamic de păsări de fier. Nerăbdători să doboare insidioasele bombardiere în picaj „Betty” – înarmate acum numai cu torpile destinate portavioanelor – piloții nocturni trebuiau struniți;ei aveau tendința să o ia înainte, precum ziua, riscând astfel să se rătăcească în întuneric.
Într-o seară când încă se experimentau interceptările nocturne, s-a anunțat prin stația de sunet a portavionului USS Enterprise că se caută voluntari pentru o formație de 3 avioane. Se spune că O’Hare ar fi alergat din sala de mese către sala unde trebuiau să se prezinte voluntarii, ținând în mână o parte din cina pe care o servea. Avea să fie, din păcate, ultima lui cină.
Un tunar norocos al unui „Betty” rămas neidentificat, imediat după ce s-a tras în el, a răspuns cu foc și a nimerit în plin avionul pilotat de O’Hare. În bezna nopții de 26 noiembrie a anului 1943 s-a văzut o strălucire alb-gri apărând în ocean și din acea clipă până în prezent avionul lui O’Hare nu a mai fost văzut.
Începând de a doua zi, războiul pentru Alexander Vraciu nu mai era doar războiul țării sale, era deja unul personal, în care trebuia răzbunată moartea prietenului și a mentorului său. Vraciu şi-a jurat să distrugă 10 avioane de tipul celui care i-a ucis prietenul.
Odată cu transferul pe un nou portavion, USS Interpid, Alexander devine un vânător de temut. Doboară 3 „Betty” într-o singură zi, în 29 ianuarie 1944, și 4 „Zeke” pe 17 februarie. Cu un total de nouă victorii, el ajunge cel mai bun as al escadrilei 6, titlu pe care îl va păstra până la sfârșitul războiului.
Un Grumman F6F Hellcat decolează de pe puntea USS Lexington (noiembrie 1943)
Rolurile se inversează
Fără să își dea seama, Alexander avea să urmeze pașii lui O’Hare. Devenise un as și trebuia să intre într-o nouă escadrilă, căreia avea să-i dăruiască rapid cunoștințele sale tactice. Noua lui familie, escadrila 16, era desemnată să opereze de pe noul USS Lexington, un proaspăt portavion din clasa Essex, care urma să înlocuiască bătrânul USS Lexington, răpus de japonezi în ziua de 8 mai 1942, în Bătălia din Marea Coralilor.
Pentru cei nefamiliarizați cu mistica militară, trebuie să precizăm că americanii au și astăzi un cult al rebotezării unei nave noi cu numele uneia care a fost scufundată și care a luptat eroic. Bătrânul USS Lexington, cel care scăpase ca prin urechile acului de la atacul de la Pearl Harbor și ai cărui piloți scufundaseră 6 luni mai târziu portavionul japonez Shoho, fusese construit în Fore River Shipyard, Boston, Massachusets. La auzul tristei vești, muncitorii șantierului semnează o petiție în masă, cerând amiralității ca nava pe care tocmai o construiau și care urma să se numească USS Cabot să primească numele de USS Lexington. Așa cum Alexander jurase răzbunare, tot așa și muncitorii o doreau pe a lor. Toți erau determinați să-i facă să plătească pe atacatori. Toți formau o echipă formidabilă.
Japonezii glumeau despre USS Lexington, spunându-i zeflemitor „fantoma”, pentru că ei îl tot scufundau, iar portavionul tot apărea. Din păcate pentru ei, șantierele lor navale nu aveau puterea să producă noi „fantome”, astfel încât gluma nu producea decât zâmbete înghețate. „Fantoma” avea 100 de piloți vii, care aveau la dispoziție 3 escadrile, fiecare având câte 12 F6F Grumman noi-nouțe, fiecare înarmat cu câte 6 mitraliere de calibru 12, 7 mm, fiecare mitralieră având o magazie de 400 de cartușe.
Americanii au aflat de gluma japoneză și au ridicat-o la rang de poreclă de război, denumindu-și nava „the blue ghost”, fantoma albastră, inspirându-se din camuflajul navei, compus din mai multe nuanțe de albastru.
Odată ajuns pe USS Lexington, Alexander devine o adevarată maşină de ucis, „killing machine”, reușind în 3 zboruri deasupra insulelor Palau să distrugă la sol 13 avioane parcate și necamuflate pe aerodroamele japoneze. Când a plecat la război, un unchi de-ai săi i-a promis solemn că îi va da 100 de dolari pentru fiecare avion inamic distrus. Alexander avea umorul să îl înștiințeze regulat despre datoria care tot creștea .
Îngheţata de pe portavion şi marile încercări la care e supus Vraciu
Dar victoria, deși probabilă, nu avea să fie dobândită fără mari greutăți și pericole. Tot în atacul insulei Palau, mecanicul avionului pe care tocmai se urca Alexander îl avertizează că pilotul de dinainte reclamase probleme cu motorul. Deși nu avusese niciuna până acum, Alexander se hotărăște să facă un test și urcă vertical cu avionul, verificându-l astfel în forțaj maxim. Nu mult a trecut și miros de „ardei iute” a început să se simtă în cabină. Alexander raportează problema și anunță că vine la aterizare. Este respins, pentru că alți aviatori dădeau ture în jurul portavionului, aliniindu-se pentru aterizare. Alexander trece pe la tribordul navei, semn că se află în pericol, dar nu mai apucă să mai facă nimic, căci motorul se oprește complet și pilotul cade în mare.
Noul USS Lexington;se distinge, în fundal, numărul 16, care înseamnă al 16-lea portavion construit
Din cauza luptelor, el este nevoit să stea mult în apă, până când este pescuit de un distrugător și redat portavionului. Cu această ocazie, Alexander află că pe portavion există o rezervă importantă de înghețată, dar la care nimeni de pe portavion nu are acces. Ea este rezervată numai distrugătoarelor, ca premiu pentru fiecare pilot readus la bordul portavionului. „Aha, deci de-aia au fost așa de drăguți cu mine!” – a izbucnit Alexander de îndată ce a revenit pe USS Lexington.
Pe 29 aprilie 1944, Alexander doboară în luptă alt nefericit pilot japonez în apropiere de atolul Truk. Japonezii luptau acum în condiții disperate:neavând nicio șansă la înălțime, ei încercau să lupte numai aproape de nivelul mării, unde puterea „Zeke”-urilor era maximă, dar nu prea aveau nicio șansă în fața unor piloți experimentați, dotați cu masivele F6F Grumann.
Cea mai mare amenințare venea de la bateriile anti-aeriene japoneze, iar Alexander avea să învețe pe propria piele chiar în aceeaşi zi de aprilie. Un proiectil bine țintit i-a trecut prin carlingă, chiar prin fața ochilor, la altitudinea de 3.000 de metri, împrăștiind bucăți de plexiglas și avariind sistemul hidraulic. Cu carlinga țăndări, pierzând din altitudine rapid, Alexander abia reușește să aterizeze fără să rupă avionul de valuri. Este recuperat de un distrugător și tratat regește la bord:în 30 de minute uniforma îi este curățată, uscată și călcată, iar căpitanul îi oferă cabina sa. Credeți că erau la mijloc doar câteva kilograme de înghețată? Nicidecum. Era o frăție de arme care face cinste oricărei armate. Se apropiau zile grele și fiecare om conta.
„Bătălia portavioanelor” pentru singura sursă de petrol a japonezilor
Începutul bătăliei din marea Filipinelor se apropia. Marile cuceriri teritoriale ale japonezilor din prima parte a anului 1942 erau acum pe punctul de a fi atacate. Filipinele – „the Ploești of the Pacific”, Ploieștiul Pacificului, așa cum spuneau strategii americani – reprezentau singura sursă de petrol a Imperiului;ea urma să fie apărată cu orice preț.
Bătălia din marea Filipinelor a rămas în istorie ca „bătălia portavioanelor”, în luptă încleștându-se 12 portavioane americane și 9 japoneze, proporția de avioane decolate de pe punțile lor fiind 956 la 400, celor japoneze alăturându-se și alte 300 de avioane cu baza la sol. Bătălia a primit și porecla de „marea vânătoare de curcani”, dată fiind disproporția de pierderi:americanii au pierdut doar 123 de avioane, față de cele peste 600 pierdute de Imperiu. A fost ultima din cele 5 mari bătălii „portavion contra portavion” şi a durat doar două zile. Americanii nu au pierdut nicio navă – au avut doar un cuirasat avariat – însă japonezii au pierdut 3 portavioane, 2 petroliere și – ceea ce era imposibil de înlocuit – majoritatea piloților buni pe care îi mai avea.
Grumman F6F Hellcat în formație de patrulare
Tactica japonezilor era bună pe hârtie:ei urmau să lanseze inițial avioane de pe portavioane și, după atac, să le ghideze pe aerodroamele din Guam, numai că americanii s-au prins repede că aceasta va fi stratagema folosită, aşa că au bombardat infernal aerodroamele. Într-unul dintre aceste atacuri din ziua de 18 iunie 1944 era şi Alexander, care apăra o escadrilă de bombardiere menite să atace pistele de decolare japoneze. El vede un „Betty” la 6.000 de metri și cere permisiunea să-l atace. Șeful formației de escortă aprobă. Alexander urcă vertical cu motorul în plin, dorind să atace avionul de dedesubt. Mitraliorul vede atacul și bombardierul japonez cade vertical pentru a dobândi viteză. Manevra este tardivă:din prima trecere, Vraciu îl răpune, obținînd a 12-a victorie aeriană.
Vraciu revine pe puntea portavionului și preia un avion care avea montate bombe de 250 de kilograme pentru atacul navelor de mărime medie. Cum se antrenase și la bombardamentul în picaj, Alexander atacă un vas cargo și îl nimerește exact în linia de plutire, scufundându-l imediat în rada portului în care era ancorat.
Înapoi acasă, Alexander urcă în carlinga unui avion al cărui pilot, în ultimul moment, s-a declarat inapt pentru a fi lansat. Alexander ajunge la insula care era atacată, atacă la sol un avion parcat și este atins în motor de artileria anti-aeriană. Pierzând rapid presiunea la ulei, Alexander reușește să-l pună pe punte în siguranță. Venise acum rândul lui să-l caute pe ofițerul fricos și să-i spună ceva care să-i schimbe atitudinea, ceva ca de la veteran la novice, așa cum făcuse cu 7 luni în urmă O’Hare.
În cealaltă tabără, Amiralul Ozawa le reamintea piloților săi victoria împotriva Rusiei Țariste din 1905:„Soarta Imperiului atârnă de bătălia de mâine. Nu aștept de la voi decât ceva mai sus de excepțional”.
„Erau destule prăjituri pe tavă, pentru toată lumea”
Alexander a decolat de pe puntea USS Lexington în jurul orei 10:00. Făcea parte dintr-un grup de 12 avioane – 3 patrule de câte 4 aparate – când primesc ordinul să urce cu toată puterea la 8.500 de metri;alte grupuri de pe alte portavioane făceau la fel. Motorul avionului lui Vraciu avea însă probleme, la fel și cel al comandantul escadrilei, Lt. Comandor. Paul Buie, astfel încât ei nu au reușit să urce decât la 6.500 m, unde au început patrularea. Piloţii nu aveau voie să comunice între ei prin radio, ci doar să asculte ordinele codate venite de la avionul de dirijare.
Alexander simte o emoție în vocea operatorului din acel avion care îi dirijează către un nou azimut și nu se înșeală. La 25 de mile distanță de portavion, Alexander vede 3 avioane inamice zburând cu 700 metri mai jos decât el. Se apropie tiptil de ele și descoperă o imagine de vis pentru un pilot de vânătoare:o formație de cel puțin 50 de avioane japoneze. Bucuria devine dublă, deoarece grupul de avioane era format din bombardiere de tip „Judy”, cu un singur motor, neescortate de niciun „Zeke”.
Alexander își alege un „Judy” și pornește la atac, dar observă cu coada ochiului un coechipier care ataca deja același avion. „Erau destule prăjituri pe tavă, pentru toată lumea” – îi plăcea lui Alexander să spună atunci când povestea decizia de a ataca alt avion.
Înainte de a ataca, Alexander rupe liniștea radio și anunță clar mărimea formației, componența, direcția de atac și tot ceea ce aveau nevoie ceilalți piloți din apropiere. Apoi pornește la atac, picând sub formație, câștigând astfel viteză de manevră pentru a ataca de dedesubt. Se apropie, trage scurt și vede cum avionul ia imediat foc, se răstoarnă și pornește în picaj spre apă, lăsând o dâră de fum în urmă.
Din nefericire pentru piloții de bombardiere în picaj de tip „Judy” – Mitsubishi D4Y – rezervoarele de benzină nu aveau nici blindaj, nici membrană de cauciuc care se auto-închidea după ce era perforată. Această greșeală criminală de proiectare i-a făcut pe mulți piloți să moară inutil și în chinuri groaznice. Americanii glumeau și spuneau despre „Judy” că se aprind mai bine decât faimoasele brichete Zippo.
Cum dispare o formaţie de peste 50 de avioane japoneze
După ce și-a urmărit victima plonjând în apă, Alexander a tras de manșă, a urcat din nou mai sus de formație și a executat același atac de dedesubt. De această dată, a avut poziție să tragă în două „Judy” succesiv, incendiindu-le imediat. Japonezii nu mai aveau ce face, erau condamnați la moarte. Ei zburau în viteză maximă spre portavioane, fără mișcări evazive, și erau masacrați pe la spate de mult mai puternicele F6F Hellcat.
Uleiul care îi murdărea parbrizul îl deranja teribil pe Alexander, dar el a reuşit să se poziționeze bine în spatele unei alte victime care luă foc imediat ce gloanțele mitralierelor i-au atins rezervorul de benzină.
La cea de-a cincea victimă, Alexander observă apariția bruscă a unui nor negru în apropiere, semn că intrase deja în raza de acțiune a anti-aerienei de pe cuirasatele de protecție din jurul portavioanelor. Cu vizibilitatea redusă de pâcla de ulei de pe parbriz, Alexander trage o rafală scurtă şi suficientă ca să dezintegreze avionul. Îl loveşte exact în partea de fuselaj de unde pornesc aripile şi unde era rezervorul de benzină. La al şaselea atac, la fel:Alexander a trebuit să tragă de manșă să evite coliziunea cu bucățile explodate din avion.
Deja pufurile negre deveneau tot mai dese, semn că intra din ce în ce mai tare în cortina de foc a cuirasatelor. Mai era un „Judy” de doborât, dar Alexander are inteligența să nu-l mai atace, pentru că, în câteva secunde, acesta explodează datorită unei lovituri primite din față.
În numai câteva minute formația de peste 50 de avioane încetase să existe. Pe cer erau numai Hellcat-uri americane. În apă era o dâră de pete de ulei și benzină încă arzând, dâră lungă de peste 50 de kilometri.
O fotografie care a făcut istorie
19 iunie 1944. O fotografie dintr-o mie
Cum era obiceiul, înainte de aterizare, în timpul cercurilor executate în jurul portavionului, piloții treceau pe lângă turnul de control și arătau cu degetele câte aparate doborâseră. Când au văzut că lui Alexander îi trebuie și a doua mână să arate victoriile, au trimis urgent fotograful portavionului să-l întâmpine la aterizare. Alexander nici n-a apucat să se dea jos din avion că reporterul a strigat la el să-i arate câte a doborât. Zâmbind așa cum numai el știa s-o facă, neavând timp nici să-și dea jos mânușile, Alexander intra în legendă ridicând mâna dreaptă desfăcută complet pentru primele 5 victorii și adăugând arătătorul mâinii stângi în poziție verticală pentru cea de-a 6-a. Fotografia e molipsitoare. Este considerată una dintre cele mai reușite fotografii americane de război.
Desigur, zâmbetul i-a pierit complet lui Alexander când a aflat că una dintre cele două siguranțe care îi asigurau aripile nu fusese montată. F6F Hellcat este un avion cu aripile rabatabile, special construit pentru spațiul îngust dintr-un portavion. În graba decolării, mecanicii au uitat să pună ambele siguranțe, Alexander zburând numai cu una singură. Dacă ar fi făcut mai multe manevre dure, acea aripă s-ar fi putut desprinde.
O altă surpriză – de această dată plăcută – avea să vină de la armurieri. Din cele 2.400 de gloanțe, Alexander trăsese doar 360. Dacă împărțim 360 la cele 6 mitraliere, obținem doar 60 de gloanțe trase pentru doborârea a 6 avioane per mitralieră, adică 10 gloanțe per avion doborât, adică mai puțin de o secundă de foc asupra fiecărui avion. Acest record absolut nu a putut fi doborât de niciun alt pilot.
De sus din ceruri, O’Hare zâmbea, mândru de ceea ce lăsase în urmă.
Fără să se odihnească prea mult, Alexander împreună cu alți 8 piloți pornesc într-o misiune de escortă a unui grup de 15 bombardiere. Misiunea era grea:la limita razei de acțiune a bombardierelor se semnalaseră portavioane japoneze. Știind că s-ar putea să nu se mai întoarcă, în timp ce decola, Alexander a salutat prelung cu mâna la tâmplă. Era un fel de salut trist, de ultimă despărțire, de plecare pe un drum fără de întoarcere.
Când au ajuns aproape de portavioane, au fost întâmpinați de „Zeke”-uri pilotate de veterani. Atacatorii japonezi reuşesc în scurt timp să îndepărteze de grupul de bombardiere 7 din 9 vânători, atrăgându-i în lupte individuale. Doar Alexander și cu coechipierul său, Lt. Brock, țineau încă aproape de bombardiere.
Un „Zeke” șiret reușeşte să incendieze un bombardier și echipajul se salvează rapid sărind cu parașuta. „Ăștia chiar erau buni!”, își amintește supărat Alexander. Un alt „Zeke” îl atacă pe Brock din spate și îl umple de gloanțe. Disperat, Alexander face o manevră rapidă și ajunge în spatele „Zeke”-ului pe care îl doboară scurt – nici „Zeke”-urile nu aveau blindaj – dar Brock era deja lovit mortal și se prăbușea. Alexander loveşte un alt „Zeke”, dar nu reuşeşte să-l doboare.
Așa cum prevăzuse initial, kerosenul bombardierelor nu ajungea pentru întoarcere, astfel încât, după ce reușeşte să grupeze câteva avioane rătăcite într-o formație ad-hoc, Alexander îi salută prelung și porneşte pe drumul de întoarcere. În limită de combustibil, reușeşte să aterizeze pe USS Lexington. Știa de la O’Hare că trebuia să urce la 2.500 de metri pentru a avea o bună legătură radio și să fie atent la indicațiile celor care îl depistau pe radar.
În acea noapte mulți s-au rătăcit. „Era groaznic să le asculți tânguielile pe radio, să-i auzi cum își pierd cumpătul”, își aduce aminte Alexander. Disperat de situație, riscând enorm, amiralul Mitscher ordonă aprinderea tuturor luminilor de pe portavioane.
Într-o solidaritate extraordinară, toate distrugătoarele și cuirasatele au început să tragă vertical trasoare, să fie vizibile cât mai de departe. „Era ca la o premieră hollywoodiană combinată cu anul nou chinezesc și cu 4 iulie”, își amintea un pilot hâtru scena. Norocul a fost de partea americanilor:în zonă nu a fost niciun submarin japonez. Ar fi fost un dezastru.
Alexander descoperă că nebunia luminilor a ajutat enorm:din cei 9 plecați, 7 colegi de escadrilă supraviețuiseră, dar aterizaseră pe mai multe portavioane. Din cele 216 avioane plecate în sinucigașa căutare a portavioanelor japoneze, 80 fuseseră pierdute, iar majoritatea nu din cauza japonezilor, ci din cauza terminării combustibilului.
2.500 de dolari de la unchiul John Tincu
Alexander și soția sa, Kathryn Vraciu, pozând cu sabia japoneză, captura personală de război a lui Alexander din timpul cât a stat ascuns în Filipine (27 februarie 1945)
Cu cea de-a 19-a victorie din ziua de 20 iunie 1944, Alexander Vraciu devine cel mai bun pilot din Pacific, titlu pe care l-a păstrat încă 4 luni. După încă o misiune de atac la sol, Alexander, alături de întreaga sa escadrilă primesc 30 de zile de permisie. Ajuns la țărm, Alexander descoperă cu surpriză că era deja vedetă. Fotografia sa era cunoscută de toți americanii.
Primarul din East Chicago i-a cerut să întârzie un pic pentru a se putea pregăti. Alexander l-a înțeles și și-a vizitat unchiul parior John Tincu, un unchi tot cu origini românești. Acesta s-a ținut de cuvânt și i-a înmânat 2.500 de dolari în bonuri de război pentru cele 19 avioane doborâte. „Bine că Marina SUA nu le ia în considerare pe cele distruse la sol!”, glumea unchiul, gândindu-se la cele 21 pe care Alexander le făcuse țăndări.
Întârzierea a fost de bun augur:50 de mașini alcătuind într-o coloană oficială au defilat prin centrul orașului, ajungând la stadion, unde aproximativ 6.000 de oameni au ascultat timp de 3 ore discursuri. Oricărui cunoscător al istoriei României i se strânge inima citind cum a fost întâmpinat de americani Alexander Vraciu, știind cum nu au fost întâmpinați de către nimeni aviatorii noștri întorși în 1945 din Cehoslovacia, după ce luptaseră (unii) aproape 4 ani fără nicio permisie mai mare de 3-4 zile.
În Statele Unite eroii sunt respectați așa cum se cuvine. Alexander a primit 1.500 de dolari de la primarul orașului, a fost întâmpinat de garda de onoare a Legiunii Americane, a dat autografe și a fost plimbat ca o vedetă prin tot centrul East Chicago. Hâtru peste măsură, Alexander a oprit coloana oficială în dreptul casei iubitei sale și a cerut-o pe loc de soție. Kathryn Horn a acceptat și, în 2 săptămâni și jumătate, se căsătoreau cu un alai imens în Catedrala Catolică Saint Patrick.
Top Gun
La finalul permisiei Alexander s-a întors la datorie și, pe 14 decembrie 1944, mitralia la sol aerodromuri japoneze din Filipine. Din păcate, s-a întâlnit iar cu un tunar anti-aerian bun, care i-a avariat grav aparatul. Venise vremea să se salveze prin parașutare.
A avut noroc, deoarece a prins liniile partizanilor filipinezi, unde a stat 6 săptămâni ascuns, până ce a reușit să ajungă la trupe regulate americane. Cea mai grea spaimă din prizonierat era legată de soția sa;Kathryn Vraciu fusese informată despre dispariția lui Alexander și de posibilitatea ca el să fie prizonier. Soţia a mai suferit un șoc şi atunci când a primit o duzină de trandafiri din partea lui Alexander de Crăciun. Ulterior s-a aflat că el comandase buchetul cu mult timp înainte. Temerile tuturor erau pe deplin justificate:japonezii uciseseră 22 de bărbați din satul în apropierea căruia descoperiseră parașuta lui Alexander, în încercarea lor disperată de a-l prinde.
Războiul s-a terminat brusc pentru Alexander. Fiind salvat din spatele frontului, el nu mai putea intra în luptă, deoarece, în eventualitatea unui prizonierat, fi putut dezvălui lucruri sensibile despre cum funcționau gherilele filipineze. Ca urmare a supraviețuirii după cea de-a 3-a doborâre, un jurnalist inspirat i-a spus „Indestructibilul”, poreclă care a devenit instantaneu populară.
Imediat după declararea păcii, Alexander a prins o ocazie bună de a se înrola ca Locotenent Comandor în Naval and Marine Air Reserve program, un program de trecere de la război la pace, păstrând resursele necesare pentru un eventual război. După o vreme, s-a transferat ca ofițer de comunicații pe un alt portavion, USS Hornet, unde a primit titlul de excelență într-o competiție internă a Marinei. La scurt timp a primit comanda escadrilei 51, escadrilă de avioane cu reacție FJ3 Fury. În 1957, la un concurs al Marinei de tip Top Gun – simulare de luptă – escadrila lui Vraciu a ieşit pe locul 2 pe țară, iar la individual, Alexander Vraciu a devenit „asul așilor” în 1957. Câteva decenii mai târziu, nepoții săi văd filmul „Top Gun” și află că și bunicul lor a fost un „top gun” la un moment dat, câștigând pe loc respectul lor.
Păcat că Alexander nu a câștigat și medalia supremă americană, anume Medal Of Honor, având-o doar pe cea aflată imediat sub ea, Navy Cross, și o a treia, de asemenea foarte importantă, distinguished Flying Cross cu două stele de aur.
Navy Cross, a doua cea mai înaltă distincție din Marina SUA, câștigată de Alexander pentru faptele de arme din iunie 1944
Alexander și Kathryn au avut 5 copii, care, la rândul lor, le-au dăruit 11 nepoți și 6 strănepoți. Majoritatea acestora locuiesc în California. Alexander nu a călătorit niciodată în România în viața sa adultă și nu știa să vorbească românește. A spus mereu că este un american cu nume românesc. Ca și O’Hare, și-a iubit țara în care s-a născut și a primit înapoi multă iubire și recunoștință.
În data de 29 ianuarie a.c., la vârsta de 96 de ani, s-a hotărât să se întâlnească cu vechiul său prieten irlandez. S-a ridicat la cer liniștit, după ce o viață întreagă i-a cinstit memoria.
Dacă sufletele oamenilor ar putea călători, cele ale lui Vraciu și O’Hare sigur sunt acum deasupra Pacificului, discutând tactici și retrăind teribilele clipe ale războiului.
Autorul ține să mulțumească mult lui Ticu Gămălie și lui Cristi Greill pentru ajutorul acordat la scrierea acestui articol.
