Cel mai important asasinat uitat al secolului XX: Patrice Lumumba

Moment dintr-un proces mai amplu, generat şi de împărţirea lumii între cele două superputeri fără trecut colonial – SUA şi URSS –, în defavoarea fostelor puteri colonialiste – Anglia, Portugalia, Belgia, Franţa – la 30 iunie 1960, Congo îşi proclamă independenţa faţă de Belgia. Dintre forţele politice angajate în lupta pentru cucerirea independenţei se detaşează net Mişcarea Naţională Congoleză, condusă de Patrice Lumumba.

Patrice Lumumba, pe numele său întreg, Patrice Émery Lumumba, s-a născut la 2 iulie 1925, la Onalua, regiunea Katako-Kombe, în provincia Kasai-Oriental, din centrul Republicii Congo.

Până în 1954, Congo belgian nu are reţea de şcoli laice şi nici universitate pentru băştinaşi. Copiii băştinaşilor pot urma doar şcoli confesionale, care-i pregătesc, în planul conştiinţei, să fie robi ai Stăpânului de la Bruxelles, iar în cel al profesiei, doar lucrători manual.

Patrice Lumumba absolvă strălucit o şcoală catolică, mai întâi, şi una protestantă, ţinută de suedezi, mai apoi. Deşi cariera şcolară se opreşte aici, asemenea altor lideri politici din colonii, viitorul premier îşi face cultura ca autodidact. Până în 1945, lucrează ca funcţionar al unei societăţi miniere situate la graniţa cu Rwanda. Aici, devine membru al clubului Évolués, desemnând pe tinerii africani educaţi în cultura occidentală a colonizatorului. Colaborează ca jurnalist la diferite jurnale din Leopoldville (azi Kinshasa) şi Stanleyville (azi Kisangani). În 1954 se numără printre cei 200 de congolezi, din 13 milioane locuitori băştinaşi, cărora li se atribuie Certificatul de înmatriculare în Colonie, document care acordă unui congolez drepturi egale cu ale belgienilor, potrivit Cartei coloniale, adoptate la 18 octombrie 1908.

Pentru Patrice Lumumba, jurnalismul e o activitate de timp liber. Pe salariu, ca să spunem așa, el lucrează ca funcţionar poştal la Leopoldville şi Stanleyville.

În 1951 se căsătoreşte cu Pauline Opangu, cu care va avea cinci copii. Intră în politică în 1955, prin înscrierea în Partidul Liberal Belgian. În 1956, autorităţile îl condamnă la închisoare de un an, pentru deturnare de fonduri. Acuzaţia masca însă adevăratul motiv al condamnării:activitatea politică anticolonialistă. Eliberat înainte de termen, devine vânzător într-o braserie.

Larry Devlin, şeful Staţiei CIA din Congo între 1960-1967, îşi publică în 2007, la PublicAffairs, memoriile, sub titlul: Chief of Station, Congo: A Memoir of 1960-1967.

Patrice Lumumba e astfel descris de principalul său adversar:

„Era un orator puternic, uneori fermecător, care putea biciui o mulţime până la frenezie. Pasionat naţionalist, emoţiile îi întunecau judecata, şi cât timp dura asta, devenea din ce în ce mai instabil şi mai impredictibil”.

John Prados, în lucrarea sa monumentală (850 de pagini), Les Guerres secrèts de la C.I.A.:La Démocratie clandestine (Războaiele secrete ale CIA. Democraţia clandestină), apărută, la Les éditions du Toucan, 2008, scrie următoarele:

„Lumumba, şeful Mişcării Naţionale Congoleze, era un tânăr radical, un Negru carismatic, de sensibilitate pan-africană, şi unul dintre rarii posesori de diplomă din Congo”.

La 10 octombrie 1958, împreună cu Joseph Iléo, Joseph Ngalula şi Cyrille Adoula, Patrice Lumumba înfiinţează Mişcarea Naţională Congoleză.

Patrice Lumumba, purtat pe braţe după ce a aterizat pe aeroportul din Stanleyville

O ţară – Congo – proprietatea unui singur om: Regele Belgiei

Lumumba e arestat pe 31 octombrie 1959 şi condamnat pe 21 ianuarie 1960 la 6 luni închisoare. Între 20 ianuarie 1960 şi 20 februarie 1960, Bruxellesul organizează o masă rotundă în vederea Independenţei, cu participarea tuturor forţelor congoleze. Delegaţii congolezi refuză să participe la masa rotundă dacă nu vine şi Patrice Lumumba. În consecinţă, Patrice Lumumba e eliberat şi ajunge şi el la masa rotundă, pe 26 ianuarie 1960, la cinci zile după condamnare. 

La masa rotundă se decide acordarea Independenţei pe 30 iunie 1960, după alegeri parlamentare pentru Camera Deputaţilor şi Senat. Constituţia noului stat e aprobată de Parlamentul belgian pe baza principiilor decise la masa rotundă.

Pe 22 mai 1960 se organizează alegeri parlamentare. Partidul Naţional al Progresului, înfiinţat de puterea colonială, poreclit Partidul Negrilor Plătiţi, pierde scrutinul, deşi dispusese de fonduri uriaşe şi de campania Bisericii catolice.

Două partide radical independentiste câştigă alegerile:MNC-Lumumba, cu 35 de locuri în Camera Deputaţilor, şi Parti Solidaire Africain (Partidul Solidar African), al lui Antoine Gizenga, cu 13 locuri.

După eşecul Bruxellesului din 17 iunie 1960 de a alcătui un Guvern exclusiv cu ABAKO al lui Kasavubu, pe 22 iunie 1960, Patrice Lumumba formează Guvernul, bazat pe o Coaliţie de partide independentiste. Prin alierea cu ABAKO, Puterea se împarte între Guvern şi Preşedinţie, Parlamentul îl votează pe Patrice Lumumba ca premier şi pe Joseph Kasavubu ca preşedinte. Puterea reală aparţine însă premierului. Patrice Lumumba se vede obligat să accepte în Guvern şi membri ai ABAKO.

Momentul adevărului apare cu prilejul festivităţilor dedicate Independenţei, la 30 iunie 1960.

Gordon Corera, specialistul BBC în Intelligence, s-a ocupat în cartea sa The Art of Betrayal:Life and Death in the British Secret Service (Arta înşelării:Viaţa şi moartea în Serviciul Secret Britanic), editura Orion, 2011 – tradusă în româneşte, la Litera, în 2014, sub titlul MI6. Adevăruri şocante despre istoria serviciilor secrete – şi de celebra Daphne Park, şefa staţiei MI6 din Congo, în perioada dobândirii Independenţei.

Scrisă cu talent de publicist, cartea surprinde astfel momentul Ceremoniei din 30 iunie 1960:

„Mohoreala se risipeşte până în dimineaţa zilei de 30 iunie, ziua independenţei. Patrice Lumumba a intrat încrezător în impozantul Palais de la Nation, care, iniţial, fusese construit ca reşedinţă a guvernatorului general belgian. Avea un zâmbet exuberant pe chip şi purta papion şi eşarfă peste costumul elegant. Prim-ministrul şi-a salutat susţinătorii. Cu acest prilej, se strânseseră demnitari din întreaga Africă şi nu numai. Regele Baudouin venise din Belgia şi stătea în faţa statuii de bronz a lui Leopold al II-lea”.

Discursul Regelui Baudouin I, mai degrabă un mesaj decât un discurs, se axează pe o minciună provocatoare:

„Când Leopold al II-lea a întreprins marea operă care-şi găseşte încoronarea azi, el nu s-a prezentat în postură de cuceritor, ci de civilizator”.

Între 1885 şi 1908, o ţară – Congo – a fost proprietatea particulară a unui om:Regele Leopold al II-lea al Belgiei. Proprietarul n-a pus niciodată piciorul în Congo. Crimele comise pe proprietatea lui Leopold al II-lea au stârnit revolte în toată lumea. „Times” din 18 noiembrie 1895 dezvăluia, sub semnătura unui misionar american, că congolezii erau obligaţi de soldaţii din Force Publique – Miliţia Regelui – să meargă în junglă ca să culeagă cauciuc. Dacă nu voiau, erau ucişi, li se tăiau mâinile, care erau apoi predate la Comisariat de soldaţi ca dovadă că n-au risipit cartuşe pe băştinaşi.

Ca urmare a exploatării şi bolilor, între 1885-1908 au murit 15 milioane de congolezi. Mari publicişti şi scriitori precum Josehp Conrad, Mark Twain, Arthur Conan Doyle denunţă în cărţi şi articole de răsunet mondial ororile din Congo.

Aserţiunea Regelui Badouin e revoltătoare nu numai prin minciuna sfruntată, dar şi prin considerarea auditoriului ca alcătuit din imbecili.

Președintele congolez Joseph Kasavubu (centru)

Înaltul Oaspete îşi îngăduie chiar un sfat:„Nu compromiteţi viitorul prin reforme grăbite, şi nu înlocuiţi organismele pe care vi le dă Belgia, câtă vreme nu sânteţi siguri că puteţi face organisme mai bune!”

Preşedintele Joseph Kasavubu e un ins slab, o biată marionetă a stăpânului colonialist. Răspunsul lui e marcat de umilinţa fostului sclav, acum eliberat.

„O luptă de lacrimi, de foc şi de sânge”

Potrivit mărturiilor, Patrice Lumumba nu era prevăzut să ia cuvântul. Îl ia. Discursul său, ţinut liber, dominat de patosul oratoric specific prim-ministrului, e o replică demnă dată mesajului mincinos şi, totodată, umilitor, al Regelui Baudouin.

Din start, Patrice Lumumba respinge teza colonialistă a Independenţei făcute cadou congolezilor, pentru a insista pe cucerirea Independenţei de către poporul congolez însuşi:

„Această independenţă a Congo, niciun congolez demn de acest nume nu va uita niciodată c-a fost cucerită prin luptă, o luptă de fiecare zi, o luptă în care noi nu ne-am menajat nici forţele, nici privaţiunile, nici suferinţele, nici sângele.

Această luptă, care a fost de lacrimi, de foc şi de sânge, sântem mândri până-n adâncul sufletului de ea, deoarece a fost o luptă nobilă şi justă, o luptă indispensabilă, pentru a pune capăt umilitorului sclavaj care ne-a fost impus cu forţa”.

Regele Badouin prezentase cei 80 de ani de stăpânire belgiană în culori idilice. Îi răspunde aspru Patrice Lumumba:

„Aceasta a fost soarta noastră în cei 80 de ani de regim colonialist (...). Am cunoscut ironiile, insultele, loviturile, pe care trebuia să le suferim dimineaţa, la prânz şi seara, pentru că noi eram «negri»”. 

Patrice Lumumba e un lider tipic pentru mișcarea istorică de decolonizare din ceea ce se numeşte deja Lumea a Treia.

Ca şi preşedintele Jacobo Arbenz Guzman, în Guatemala, premierul Mohammed Mossadesh, în Iran, Fidel Castro, în Cuba, ca şi Ho-şi Min, în Vietnam, el îşi dă seama că fosta putere colonială acordase o independenţă de formă, pariind pe menţinerea stăpânirii asupra Congo prin păstrarea funcţionarilor belgieni şi a ofiţerilor belgieni.

În perioada respectivă, Richard Helms, viitorul director CIA între 1966-1973, lucra ca adjunctul Directorului adjunct al Agenţiei cu Operaţiunile clandestine. În memoriile sale, apărute postum, în 2003, la Random House, sub titlul A Look Over my Shoulder:A Life in the Central Intelligence Agency(O privire peste umăr, în urmă:O viaţă în CIA), fostul agent CIA, organizaţia care va plănui asasinarea lui Patrice Lumumba, se vede obligat să recunoască:

„Belgia predase Congo fără a forma înainte un grup de congolezi care să fie pregătiţi să preia din atribuţiile stăpânilor coloniali. Această politică nu era rezultatul neglijenţei, ci se dorea ca, pentru o perioadă de timp, Congo să depindă de planul oficialilor belgieni, care urmau să conducă din umbră guvernul, să selecţioneze viitorii ofiţeri ai Armatei şi să echipeze numeroasele forţe de securitate. Şi poate, nu în mod întâmplător, să exploateze ţara în continuare”.

Transmis la radio în direct, discursul lui Patrice Lumumba e ascultat de întreaga țară. În sală, e întrerupt de opt ori cu aplauze de congolezii prezenţi la ceremonie. La sfârşit, Patrice Lumumba e ovaţionat.

Oficialii belgieni văd în asta un afront. Regele Badouin se face livid la faţă. Tremurau de furie premierul Gaston Eyskens şi generalul Émile Janssens, comandantul Forţei Publice. Regele a vrut să plece imediat, fără a mai participa la prânzul oficial, care s-a amânat cu două ore. Până la urmă a participat, fără să uite ceea ce el considera un afront.

Comandantul Armatei (Force Publique), care juca rolul şi de Forţă de ordine, era belgian:Generalul-locotenent Émile Janssens. Pe 5 iulie 1960, la ora 8 dimineaţa, generalul convoacă subofiţerii congolezi la Cartierul General şi le ţine un discurs rezumat printr-o însemnare pe tablă: „Înainte de Independenţă=După Independenţă”

Tot generalul îi trimite lui Patrice Lumumba o scrisoare insultătoare, în care îi dă „un ultim şi solemn avertisment”.

Potrivit lucrării The History of Congo, publicată de Didier Gondola la Greenwood, în 2002:„Notoriu alb suprematist, Janssens deplângea sfârşitul regimului colonial şi promitea solemn că va trata trupele africane ca şi cum independenţa n-ar fi avut loc”. Gestului insultător i s-a adăugat anunţul de creştere a salariilor pentru funcţionarii publici, dar nu şi pentru militari. A fost scânteia din care s-a aprins vâlvătaia.

Pe 5 iulie 1960, la Camp Hardy, principala tabără militară a ţării, în Thysville, ofiţerii belgieni sunt încercuiţi şi făcuţi prizonieri. Revolta se extinde în toată ţara. Ea vizează pe funcţionarii belgieni şi pe albi în general. 

Panica se generalizează printre albi. Pe 8 iulie 1960, ambasadele Angliei şi Franţei evacuează personalul auxiliar. Tot pe 8 iulie 1960, premierul Patrice Lumumba îl demite pe generalul Émile Janssens, înlocuindu-l cu băştinaşul Victor Lundula, promovat peste noapte de la sergent major la general. 1.100 de belgieni sunt destituiţi şi înlocuiţi cu congolezi. Şef al statului major e numit Joseph Mobutu, secretar al Apărării în Guvernul Lumumba, promovat şi el de la sergent major la colonel. 

Belgia trimite, începând cu 8 iulie 1960, 11.000 de militari. Pe 11 iulie 1960, ca urmare a lucrăturilor din partea Belgiei, provincia Katanga îşi proclamă independenţa, sub conducerea lui Moise Ciombe. Katanga e o provincie bogată în minereuri, cu 7, 6 milioane de locuitori.

Tot pe 11 iulie 1960, Guvernul Congolez se adresează ONU pentru a pune capăt intervenţiei belgiene. Pe 13 iulie 1960, Guvernul Patrice Lumumba rupe relaţiile diplomatice cu Belgia. În aceeaşi zi, Consiliul de securitate al ONU condamnă intervenţia belgiană, cere Belgiei să-şi retragă trupele şi anunţă trimiterea unei forţe de pace ONU în Congo.

Pe 16 iulie 1960, forţa ONU, alcătuită din militari din Guineea, Tunisia, Maroc şi Etiopia, ajunge în Congo. Între Lumumba şi secretarul general al ONU de la vremea respectivă, Dag Hammarskjöld, se iveşte un conflict privind interpretarea Rezoluţiei din 14 iulie 1960 a Consiliului de Securitate. Patrice Lumumba crede că forţele ONU trebuie să sprijine Guvernul în alungarea trupelor belgiene şi în păstrarea unităţii statale. De aceea, în numeroase rânduri, el dă curs nemulţumirii faţă de încetineala cu care se retrăgeau belgienii şi faţă de amânarea intervenţiei ONU în Katanga.

Secretarul general ONU respinge intervenţia forţelor ONU în ceea ce el numeşte un conflict intern al Republicii Congo, şi anume Secesiunea celor două provincii – Katanga şi Kasai-Sud.

Cât despre forţele belgiene, secretarul general ONU nu le consideră agresoare, ci însărcinate cu asigurarea securităţii albilor din Republică. Retragerea lor trebuia să se facă în acord cu ONU şi numai în măsura în care Căştile Albastre pot asigura securitatea într-o ţară.

Joseph Mobutu

Pe 17 iulie 1960, Patrice Lumumba îi scrie lui Ralph Bunche, reprezentantul secretarului general al ONU în Congo, cerându-i ca Organizaţia să intervină rapid:

„Scoateţi afară trupele belgiene.

Dacă nu, voi fi obligat să apelez la URSS, pentru a pune capăt agresiunii”.

ONU se execută. Pe 21 iulie 1960, forţelor belgiene li se cere să se retragă din Congo. Pe 24 iulie 1960, Moise Ciombe, autoproclamatul şef al autoproclamatei provincii Katanga, declară că se opune prezenţei trupelor ONU şi cere trupelor belgiene să rămână pe loc. Tot pe 24 iulie 1960, Patrice Lumumba pleacă în SUA. În cartea sa, Larry Devlin dezvăluie că vizita a fost dorită de Patrice Lumumba, interesat în obținerea sprijinului american pentru dobândirea unei Indepedențe reale și pentru reunificarea țării. Ceea ce contrazice teza unui Lumumba om al ruşilor.

Vizita se soldează cu un eşec pentru Patrice Lumumba. La Washington, premierul s-a întâlnit cu Secretarul de stat, Christian Herter, şi cu subsecretarul de stat, Clarence Douglas Dillon. Rapoartele celor doi sunt devastatoare pentru viitorul relaţiilor dintre SUA şi Congo şi, îndeosebi, pentru demnitarul congolez. 

C. Douglas Dillon semnalează, după întâlnirea celor doi cu premierul, că Patrice Lumumba s-a comportat ca o fiinţă iraţională:

„La întâlnirea cu secretarul de stat, fără mine sau la întâlnirea cu subsecretarul de stat, în prezenţa mea, el nu ne-a privit pe nici unul în ochi. Privea doar în tavan. Un teribil şuvoi de vorbe îi ieşeau din gură”. Raportul avertizează că Patrice Lumumba e „un individ cu care e imposibil de lucrat”.

Unde apare Larry Devlin, şeful Staţiei CIA din Congo

Pe 10 iulie 1960, CIA îl transferă la Leopoldville, ca şef de Staţie, pe Larry Devlin, şeful Antenei CIA de la Bruxelles. Despre Lawrence Devlin, John Prados are o părere proastă:

„Lawrence Devlin, şeful staţiei CIA la Leopoldville, e un caz-şcoală. În ziua Independenţei, Devlin – care locuia cu soţia la Paris – ştia puţine lucruri despre Congo. Un timp el a rămas în post la Bruxelles şi aici i s-au prezentat unele personalităţi implicate (după unele surse, Devlin l-ar fi întâlnit pe Joseph Mobutu, când acesta lucra la Bruxelles ca purtător de cuvânt). Devlin vorbea franţuzeşte şi atât”.

Autorul volumului Războaiele secrete ale CIA dezvăluie că Agenţia şedea catastrofal la capitolul Sursele de informaţii din Congo:

„Staţia, inexistentă până atunci, s-a constituit din personal luat cam de peste tot. În septembrie şeful Staţiei dispunea doar de trei ofiţeri de caz (ofiţeri însărcinaţi cu recrutarea şi îndrumarea agenţilor şi colaboratorilor – n.n), toţi angajaţi temporar, unul venit din Orientul Mijlociu şi ceilalţi doi, detaşaţi de la Divizia Externe Orient.

La fel, Baza agenţiei din Elisabethville (actualul Lumumbashi), număra un singur ofiţer, John Anderton, şi un responsabil cu Comunicaţiile (...). Anderton a fost numit doar pentru că era disponibil şi pentru că vorbea franţuzeşte. La faţa locului, Baza nu avea nici reţea, nici agenţi”.

Până la dobândirea Independenţei, America are doar un însărcinat cu afaceri. Pe 5 iulie 1960, soseşte ambasadorul Clare Timberlake, diplomat din 1930. Ambasada americană trimite la Washington rapoarte negative despre Patrice Lumumba.

Şi în acest caz, John Prados semnalează dezastrul în materie de cunoaştere a realităţilor congoleze:

„Ambasada americană de la Leopoldville deţinea qvasi-totalitatea informaţiilor (90%, după unele estimări) din surse belgiene, preocupate să-şi protejeze propriile interese. Americanii se bazau pe câţiva congolezi care vorbeau curent franţuzeşte. La ambasadă, nimeni nu cunoştea Limbashi, limba tribală a Armatei congoleze”.

Nici ambasadorul britanic Ian Scott, autorul unei cărţi de memorii, Tumbled House:The Congo at Independence, apărută în 1968 la Oxford University Press, nu e mai breaz. În carte el îşi aminteşte concluzia trasă după o întâlnire cu Patrice Lumumba, a doua zi după discurs, pe 1 iulie 1960, întâlnire care a durat doar de 15 minute:„E un neisprăvit”.

Precizările lui John Prados sunt de un interes mai larg pentru politica americană decât cazul Congo. Multe dintre deciziile americane de pe glob fost luate fără o cunoaştere temeinică a realităţilor locale:

1) Concentrată pe URSS şi pe lagărul comunist, Agenţia neglijase alte zone ale lumii, unde fierbeau forţele anti-colonialiste. 

2) CIA se axase cu deosebire pe operaţiunile clandestine (lovituri de stat, asasinate), neglijând obiectivul pentru care fusese înfiinţată:culegerea de informaţii şi analizarea lor competentă.

3) în multe locuri (Orientul Apropiat, de exemplu), CIA se baza doar pe informaţiile primite de la Servicii considerate partenere. Istoria ne arată însă că informaţiile obţinute de Serviciile proprii nu pot fi înlocuite cu cele ale nici unui alt serviciu, oricât de amic ar fi.

Divizia Africa din cadrul Directorate of Plans (Direcția care se ocupa cu Operațiunile clandestine ale CIA) luase fiinţă doar cu un an în urmă, dovadă a lipsei de interes a Agenţiei faţă de continentul african. Şeful Diviziei Africa, Bronson Tweedy, ştia şi mai puţin despre realităţile din Congo.

Allen Dulles

Pentru studierea Operaţiunilor CIA în Congo, inclusiv Operaţiunea de asasinare a lui Patrice Lumumba, cercetătorul de azi are la dispoziţie pe lângă cartea de memorii a lui Larry Devlin, şi un document fundamental precum cel intitulat:Interim Report:Alleged Assasination Plots Involving Foreign Leaders, realizat de Select Committee to Study Governmental Operations with Respect to Intelligence Activities, constituit în 21 ianuarie 1975, sub conducerea senatorului democrat de Idaho, Frank Church. 

Cunoscut şi ca Raportul Church, după numele folosit de presă – Comitetul Church –, documentul a fost publicat pe 20 noiembrie 1975. El dă seamă de tentativele de asasinare de către CIA a liderilor străini:Patrice Lumumba (Congo), Fidel Castro (Cuba), Rafael Trujillo (Republica Dominicană), Ngo Dinh Diem (Vietnam), Rene Schneider (Chile).

Raportul Church desecretizează cablogramele prin care şeful Staţiei CIA din Congo vrea să convingă Centrul că Patrice Lumumba trecuse de partea Uniunii Sovietice. Agenţiei, la rându-i, nu-i trebuiau prea multe argumente. Ca şi-n alte locuri din lume CIA avea interesul de a exagera pericolul sovietic. Puterea Agenţiei era dată de operaţiunile speciale:lovituri de stat, diversiuni, cumpărare de politicieni şi jurnalişti, bani cu nemiluita. Cu cât pericolul sovietic pe planetă apărea mai mare, cu atât rolul CIA sporea nemăsurat în structura puterii din SUA. Nu de alta dar, prin operaţiunile clandestine, Agenţia era plasată în prima linie a Războiului Rece.

Cum a fost scoasă poza lui Lumumba de pe coperta „Time”

Despre atitudinea americanilor ne spune totul istorioara relatată de Larry Devlin în cartea sa. Profitând de vizita lui Patrice Lumumba la Washington, el şi ambasadorul american în Congo, Clare Timberlake, se deplasează şi ei în SUA.

La escala de la Paris, sunt întâmpinaţi de Amory Houghton, ambasadorul american în Franţa, şi de William A.M. Burden, ambasadorul american în Belgia. 

La dineul de la reşedinţa ambasadorului în Franţa, Clare Timberlake abordează „o chestiune delicată”.

„«Time magazine» vrea să-i dedice lui Lumumba un «cover story», cu fotografia sa pe copertă”.

Pentru a continua astfel:

„Acasă, în Congo, prezentarea ca o celebritate va face mult mai dificil să lucrăm cu el. E aici o durere de cap, clasa întâi!

«De ce revista nu renunţă la poveste?» – a întrebat Burden. «Or, cel puţin s-o modifice?».

«Am încercat să-l conving pe corespondentul Time venit la Leopoldville până mi-a venit rău» a replicat Timberlake. «Mi-a spus că nu mai e nimic de făcut, pentru că materialul a fost trimis deja la New York». 

«Nu te poţi aştepta la prea mult de la un jurnalist la un asemenea nivel», a spus Burden, scoţându-şi carneţelul cu numere de telefon şi răsfoindu-i paginile.

A luat apoi telefonul şi l-a sunat pe asistentul personal al lui Henry Luce, proprietarul revistei Time.

Curând a sunat înapoi însuşi Luce. După o scurtă, dar prietenească discuţie, care dezvăluia relaţia personală cu Luce, Burden i-a zis direct că ar dori să schimbe cover story-ul cu Lumumba. La început, Luce i-a răspuns că revista era gata de trimis la tipografie. «Oh, hai, Henry!», i-a zis Burden, «tu trebuie să ai şi alte cover story în cutie».

Au vorbit apoi de una şi de alta câteva minute înainte ca Burden să închidă.

Câteva zile mai târziu în America am luat un exemplar din revistă cu o nouă şi diferită cover story. Lumumba a fost exilat la secţiunea Internaţional. Hammasrkjöld şi Ciombe au fost singurele figuri majore ale dramei congoleze care au făcut în acel timp coperta lui Time”.

De cum ajunge la noul post, Larry Devlin se pune pe lucru. Cum reţea de informatori nu prea exista, Larry Devlin trece la făurirea unei reţele. Are la dispoziţie totul:puterea SUA, autorizarea de a întreprinde ce crede, fără a-l consulta pe ambasador şi fără a cere voie de la centru, suma de 100.000 de dolari, care poate fi cheltuită fără nicio chitanţă, politicieni şi oficiali congolezi săraci, ahtiaţi de parale și de putere, obişnuiţi să slugărească la albi, cumpărabili până-n pânzele albe. Venirea altor ofiţeri de la centru, dovada importanţei tot mai mari acordate situaţiei din Congo, a înlesnit construirea unei reţele puternice.

Politicieni, jurnalişti, oameni de afaceri sunt racolaţi ca agenţi şi ca agenţi de influenţă. Unii îşi oferă serviciile, bătând la uşa Staţiei (de fapt a Ambasadei, pentru că Larry Devlin e ofițer CIA sub acoperire de consul american în Congo).

Pe 18 august 1960, Larry Devlin e în stare să trimită din Leopoldville, directorului CIA, Allen Dulles, la Washington, următoarea cablogramă:

„Ambasada şi Staţia cred că Congo experimentează efortul clasic al comuniştilor de a răsturna guvernul. Multe forţe muncesc aici pentru asta:sovieticii [...], Partidul comunist etc. Deşi e dificil de determinat factorii de influenţă majoră pentru a prezice deznodământul luptei pentru putere, perioada decisivă nu e foarte departe. Că Lumumba e chiar comunist sau doar joacă jocul comunist pentru a-şi consolida puterea, forţele anti-occidentale cresc rapid în Congo şi ar putea rămâne puţin timp pentru a se evita o altă Cuba”.

Am comite o gravă eroare dacă am crede că această cablogramă a determinat politica SUA faţă de liderul congolez.

Sindromul Fidel Castro

Administraţia Eisenhower decisese deja că Patrice Lumumba trebuie înlăturat. Îşi spuseseră cuvântul:

1) Sindromul Fidel Castro. Deşi Fidel Castro ajunsese în braţele sovieticilor ca urmare a agresivităţii SUA faţă de el, administraţia Eisenhower era convinsă că orice lider care-şi asuma interesele propriei ţări trebuie înlăturat sub pretextul că e omul ruşilor. În perioada respectivă, aşa cum o arată şi alte cazuri – Guatemala, Republica Dominicană, Iranul, Vietnamul – America nu vede alte guverne decât cele marionetă.

2) Pe fondul Războiului Rece, aroganţa americană atinge culmi nebănuite. La Washington nu se poate concepe un moment relaţia cu o ţară din Lumea a treia altfel decât de la stăpân la slugă.

Dovada că telegrama nu face altceva decât să confirme o hotărâre deja luată:Bronson Tweedy îi răspunde lui Devlin în aceeaşi zi că va cere aprobarea Departamentului de Stat pentru operaţiunea clandestină, bazat pe „credinţa ta şi a noastră că Lumumba trebuie înlăturat”.

În acea zi, 18 august 1960, cu cablograma în mână, Allen Dulles merge la şedinţa United States National Security Council (Consiliul Naţional de Securitate al SUA). Organismul, dependent direct de preşedinte, coordonează politica externă şi de securitate naţională a Americii. La reuniune, preşedintele D. Eisenhower declară că SUA nu vor tolera un om (Patrice Lumumba) care vrea să constrângă Naţiunile Unite şi America să plece din Congo. Declaraţia e înţeleasă de Allen Dulles ca acceptul pentru asasinarea lui Patrice Lumumba.

Dacă preşedintele Eisenhower a fost cel care a autorizat sau chiar ordonat execuţia rămâne, din punct de vedere juridic, o chestiune controversată. Comitetul Church, deşi a analizat-o, nu i-a găsit rezolvarea.

A doua zi, pe 19 august 1960, Richard Bissell, Directorul pentru Planuri, îi răspunde lui Larry Devlin printr-o cablogramă:„Sunteţi autorizat să declanşaţi Operaţiunea”.

Pe 24 august 1960, şeful Staţiei CIA din Congo raportează tot printr-o cablogramă:„Liderii anti-Lumumba l-au abordat pe Kasavubu (Preşedintele Congo – n.n.) cu planul de asasinare a lui Lumumba. Kasavubu a refuzat planul, spunând că el se opune recurgerii la violenţă şi că nu există alt lider de statura lui Lumumba, în stare să-l înlocuiască”.

Pe 25 august 1960 are loc la Washington şedinţa Grupului Special din cadrul Administraţiei prezidenţiale. Grupul special e o subcomisie a Consiliului Securităţii Naţionale, care aprobă Operaţiunile CIA sub acoperire. A fost înfiinţat prin Directiva nr. 5412/2 a NSC din 28 decembrie 1955.

Patrice Lumumba ţinând un discurs pe aeroportul internaţional John F. Kennedy din NY (2 august 1960)

Despre ce s-a discutat la şedinţă, Raportul Church ne spune mai târziu, în 1975:„Ca răspuns la rezultatele unora dintre planurile CIA pentru acţiuni politice împotriva lui Lumumba, cum ar fi aranjarea unui vot de neâncredere a Parlamentului Congolez, Gordon Gray, Asistentul Special al Preşedintelui pentru Afaceri privind Securitatea Naţională, a raportat că preşedintele «şi-a exprimat sentimente extrem de puternice legate de necesitatea unei acţiuni foarte directe în această situaţie, şi s-a întrebat dacă planurile subliniate erau suficiente pentru a duce la îndeplinire aceasta». Grupul special «a căzut de acord în cele din urmă că planificarea pentru Congo nu ar exclude în mod special luarea în considerare a vreunei activităţi speciale care ar putea contribui la înlăturarea lui Lumumba».”

Îndepărtarea lui Lumumba „un obiectiv urgent şi prim”

A doua zi, însuşi directorul CIA, Allen Dulles, expediază o cablogramă la Leopoldville:

„Aici, la Cartierul General principal, s-a ajuns la concluzia clară că dacă [Lumumba] continuă să deţină funcţia supremă, rezultatul inevitabil va fi în cel mai bun caz haosul, şi, în cel mai rău, pavarea drumului către preluarea Congo de către comunişti, cu consecinţe dezastruoase privind prestigiul Naţiunilor Unite şi intereselor lumii libere în general. în consecinţă, concluzionăm că îndepărtarea sa trebuie să fie un obiectiv urgent şi prim, iar sub condiţiile existente acesta ar trebuie să fie prioritatea cea mai înaltă a operaţiunii noastre sub acoperire. În măsura în care ambasadorul doreşte să fie consultat, încercaţi să-i obţineţi consimţământul. În cazul special în care nu vrea să fie consultat, puteţi acţiona pe baza propriei autorităţi acolo unde timpul nu va permite”.

Semnarea de către Directorul Agenției – semnalează Raportul Church într-o notă din subsolul paginii cu telegrama – mărturisește importanța deosebită acordată Operațiunii din Congo. În mod obișnuit, cablogramele către Stații nu sunt iscălite de ditamai directorul.

Cablograma autoriza cheltuirea a 100.000 de dolari „pentru a continua orice program intens pentru care n-aveţi posibilitatea să consultaţi Cartierul General al CIA”. Despre această sumă Larry Devlin ţine să menţioneze, în memoriile sale, caracterul ei excepţional, semn al importanţei atribuite de Agenţie cazului Patrice Lumumba:

„Eram autorizat să cheltuiesc 100.000 de dolari cum credeam eu, pentru orice Operaţiune care apărea ca posibilă, dacă timpul nu-mi permitea să cer mai întâi aprobarea Centrului. Era un uriaş vot de încredere. Din câte ştiam, niciun alt şef de Staţie nu beneficiase de o asemenea largheţe. La vremea respectivă, unui şef de staţie nu-i era permis să ceară pentru orice cheltuială vizând o Operaţiune mai mult de 50 de dolari”.

Asasinarea lui Patrice Lumumba e doar una dintre componentele operaţiunii clandestine a CIA de eliminare a liderului pan-african. Ca şi în cazul lui Fidel Castro, Agenţia şi, prin ea, Administraţia prezidenţială, sunt convinse că, odată cu dispariţia fizică a liderului, mişcarea naţionalistă va sucomba de la sine. Premisa îşi are izvorul în constatarea că, atât în Congo, cât şi în Cuba, America se confruntă cu o personalitate de excepţie.

Planul Wizard al Direcţiei Africa din Directoratul pentru Planuri, căreia i se alocase enorma sumă (la vremea aceea) de 100.000 de dolari cash, se referă şi la răsturnarea lui Patrice Lumumba pe cale politică.

„Având spatele asigurat de Centru, Staţia a început să lucreze la Planul de răsturnare a lui Lumumba de la Putere”, anunţă Larry Devlin.

Când CIA regizează proteste de stradă

Ce presupunea acest Plan? Presiuni asupra preşedintelui şi asupra politicienilor, penetrarea presei din Congo, organizarea de demonstraţii plătite de CIA, mituirea în dreapta şi-n stânga.

Patrice Lumumba beneficia în Africa de imaginea unui lider iubit de popor. Pentru a contracara imaginea asta, CIA pune la cale manifestaţii populare împotriva premierului:

„Una din primele operaţiuni, organizate de Jacques (e vorba de numele de cod al unuia dintre cei mai buni agenți locali recrutați de Larry Devlin, un alb care venise el Stație pentru a și pune la dispoziție serviciile-n.n), care le furniza un mic sprijin financiar, fusese o demonstraţie anti-Lumumba, când acesta ţinea un discurs la o întâlnire a miniştrilor de Externe africani convocată la Leopoldville pe 25 august. La sosirea sa, demonstranţi ostili au strigat «Jos Lumumba!», iar atunci când premierul a început să vorbească delegaţilor, mulţimea l-a contracarat strigând sloganuri anti-Lumumba. A apărut însă şi un grup pro-Lumumba. Cele două grupuri au aruncat cu pietre unul în altul, până când s-a ivit Poliţia şi i-a despărţit, trăgând focuri de armă în aer. Aceasta i-a subminat imaginea lui Lumumba ca om care era iubit de popor şi controla pe deplin naţiunea. El se baza pe această conferinţă ca să-şi întărească poziţia în cadrul mişcării pan-africane, dar în loc de asta delegaţii au fost conectaţi la realităţile din Congo”.

 Pe 1 septembrie 1960, Grupul special din NSC aprobă o susţinere financiară secretă pentru preşedintele Kasavubu.

Pe 3 septembrie 1960, la cererea lui Patrice Lumumba, Uniunea Sovietică pune la dispoziţia Armatei Naţionaliste Congoleze 15 avioane Iliuşin şi 100 de camioane de transport.

Pe 5 septembrie 1960, Kasavubu îl demite pe Patrice Lumumba, declarând:

„Lumumba a trădat sarcina încredinţată, el a aruncat ţara într-un război civil atroce. Judec necesar să revoc imediat Guvernul.”

O oră mai târziu, premierul Patrice Lumumba declară la radio:„Kasavubu a trădat public naţiunea. El vrea să distrugă guvernul naţionalist care a luptat cu înverşunare împotriva agresiunilor belgiene, împotriva duşmanilor independenţei noastre naţionale”. Acţiunea lui Kasavubu e patronată de CIA de la un capăt la altul.

Planul de urmat e trimis preşedintelui Kasavubu de Staţia CIA:

„La începutul lui septembrie, Jacques a raportat că preşedintele Kasavubu lua în considerare demiterea lui Lumumba. (…) De cum am auzit că Kasavubu s-ar putea lansa în această acţiune, am alcătuit un draft «cum să» pentru preşedinte, care schiţa, pas cu pas, acţiunile pe care trebuia să le facă înainte de a-l demite pe Lumumba şi ce anume ar trebui să facă după. Jacques a transmis schiţa noastră lui Kasavubu printr-un intermediar şi a raportat că preşedintele s-a uitat peste ea, dar nu şi-a luat niciun angajament că o va folosi. Jacques, totuşi, ne-a asigurat că, în curând, Kasavubu va acţiona împotriva lui Lumumba, dar nu a putut spune când.

Prin urmare nu am fost surprinşi când am auzit, în seara de 5 septembrie, că preşedintele Kasavubu mersese la radio şi anunţase că îl demite pe Lumumba pentru că «i-a trădat încrederea», lipsindu-i pe cetăţenii congolezi de libertăţile lor fundamentale. (…) El şi-a concluzionat scurtul discurs anunţând că îl desemna pe Joseph Ileo, preşedintele Senatului, pentru a forma un nou guvern”.

Suntem în Congo.

Spre disperarea celor de la CIA, după ce şi-a încheiat anunţul, Kasavubu s-a întors la Palatul prezidenţial şi s-a vârât în pat. Ignorând sfaturile Staţiei, el nu s-a preocupat să preia controlul radioului şi nu l-a căutat pe premierul desemnat, Ileo.

Drept urmare, Patrice Lumumba a contracarat lovitura:

„Lumumba a trecut imediat la acţiune şi primul loc unde s-a dus a fost staţia de radio. De fapt, el fusese în acea noapte acolo cu trei ocazii diferite. De fiecare dată apărea mai nervos ca înainte. El a negat că Joseph Kasavubu avea autoritatea constituţională de a-l demite, l-a acuzat pe preşedinte că acţiona în numele «imperialiştilor belgieni şi francezi», l-a denunţat ca trădător, şi a încheiat anunţând că el îl demite de la Preşedinţie, pentru că şi-a trădat naţiunea”.

Din câte se vede, preşedintele Kasavubu se duce să se culce. Staţia CIA e infinit mai preocupată decât el ca lovitura de stat să reuşească:

„Din acel moment eram pregătiţi să facem orice pentru a-l îndepărta pe Lumumba. Îi ştiam puterea ca agitator şi ne temeam că discursurile sale tăioase aveau să-i scoată, în curând, în stradă, pe susţinătorii săi. Luasem în considerare să tăiem alimentarea cu energie electrică a staţiei radio, dar nici eu şi nici Jeff (adjunctul lui Larry Devlin la şefia Staţiei – n.n.) nu ştiam cum. În cele din urmă, Lumumba a făcut redundant planul nostru mai degrabă sălbatic. N-a mai mers la radio, hotărând că a făcut destul pentru o singură noapte”.

A doua zi dimineaţa, Staţia CIA află că radioul era ocupat de jurnalişti sovietici şi est-europeni, care „umpleau eterul cu versiunile lor”, în timp ce jurnaliştii occidentali fuseseră excluşi. Probabil că preşedintele Kasavubu dormea sau lua micul dejun. Oricum, îl durea în cot de ce se întâmpla la radio.

Staţia CIA nu doarme sau, în orice caz, nu-şi poate permite să stea cu mâinile în sân. În consecinţă, ea trece la acţiune:

„Am decis ca Jacques să îndrepte această situaţie, organizând o demonstraţie, o demonstraţie anti-Lumumba, folosind contactele sale cu liderii de tineret şi liderii sindicali.

Demonstranţii urmau să meargă la Radio şi să dea afară orice jurnalist alb găsit acolo.

Jacques, care avea excelente contacte în conducerea Grupului de Tineret al ABAKO, suporteri ardenţi ai lui Kasavubu, urma să fie liderul demonstranţilor”.

Cei din Staţie îşi freacă mâinile de mulţumire:staţia radio va fi deschisă jurnaliştilor occidentali, iar demonstraţia avea să le pună la dispoziţie un „story” despre cum îl sprijină pe Preşedinte tineretul din Leopoldville.

Cum arăta demonstraţia orchestrată de CIA? „Demonstranţii umpluseră strada, strigând şi agitând placarde:«À bas Lumumba! Liberté! Liberté!» (Jos Lumumba! Libertate! Libertate!)

L-am văzut în fruntea lor pe Jacques (agentul CIA responsabil de protest – n.n.), o figură nedesluşită, într-o cămaşă albă, gesticulând şi strigând”.

Când CIA pornește în căutarea premierului desemnat

În chiar noaptea când preşedintele anunţase demiterea lui Lumumba şi desemnarea drept premier a lui Joseph Ileo, preşedintele Senatului, adversar de-al lui Patrice Lumumba, Staţia se pune în mişcare pentru a-l găsi pe premierul desemnat.

Secvenţele istorisite de Larry Devlin par desprinse dintr-un film de science-fiction:

„Ambasada şi staţia duduiau de activitate intensă. Am cablografiat la Washigton despre demisia lui Lumumba şi am raportat răspunsul primului ministru, precum şi faptul că Ileo nu apăruse la suprafaţă. Din fericire, aveam o idee clară unde putea fi. După o scurtă lecţie de franceză, l-am trimis pe Dad (un agent al Staţiei, care ştia prost franceza – n.n.) acasă la Cyrille Adoula, un lider de sindicat şi senator (adversar de a-l lui Lumumba – n.n.). Dad a condus până la casa modestă din suburbii a lui Adoula şi a bătut tare la uşă. În cele din urmă Adoula a deschis, dându-şi ochii peste cap, aşa cum obişnuia când era emoţionat. Ileo stătea defensiv în spatele lui.

«Trebuie să formaţi un nou Guvern!» a spus Dad, în timp ce Ileo urmărea ţânţarii din lumina verandei. «Acum sunteţi premier».

«În noaptea asta? Acum?» a întrebat Ileo, începând să-şi clatine capul uşor. «Este prea periculos să ieşi afară la această oră din noapte. Mâine dimineaţă mă apuc de muncă. Suficient de devreme. Şi o Noapte bună, domnule!» Ileo a închis uşa şi s-a îndreptat spre pat”.

Staţiei CIA din Congo îi revine misiunea de a face rost şi de un vot de neâncredere în Patrice Lumumba din partea Senatului:

„Următoarea noastră Operaţiune a fost mai puţin înspăimântătoare şi mai mult în stilul clasic. Dornici să organizăm un vot de neâncredere faţă Lumumba în Senat, ne-am concentrat pe Ileo şi Adoula. Amândoi erau senatori şi de mai mult timp nu mai aveau încredere în premier. Operaţiunea de influenţare a votului în Senatul Congolez a durat câteva săptămâni. Frank Carlucci (un membru al Ambasadei, colaborator al CIA – n.n.), care răspundea de Parlament din partea Ambasadei, ne-a sfătuit cum putea fi influenţat votul Senatului. În noaptea dinaintea votului de neîncredere ne-am strâns la ambasadă în cea mai optimistă stare de spirit. Lumumba însă ne-a surprins. El a vorbit senatorilor timp de două ore şi moţiunea de cenzură a căzut cu 47 de voturi la două şi 7 senatori abţinându-se, inclusiv Ileo şi Adoula”.

Pe 14 septembrie 1960, colonelul Joseph Mobutu dă o lovitură de stat militară. Pe numele său întreg Joseph-Desiré Mobutu, Joseph Mobutu s-a născut la 14 octombrie 1930, la Lisala. Tatăl său – bucătar la un judecător belgian din Lisala – moare când Mobutu avea 8 ani. Crescut de bunic şi unchi, copilul urmează o şcoală catolică. La 20 de ani se înrolează în Forţa Publică, parvenind până la gradul de sergent-major. La 25 de ani se căsătoreşte cu o fată de 14 ani, cu care va avea 8 copii. În 1957, devine jurnalist la cotidianul „L’Avenir” din Leopoldville. Mentorul său, Antoine-Roger Bolamba, îl prezintă lui Patrice Lumumba. 

Călătoreşte întâia oară în Europa cu prilejul Expoziţiei Mondiale organizate la Bruxelles. Lovitura de stat e prefaţată de Joseph Mobutu printr-un discurs ţinut la radio, în care se vorbeşte de „neutralizarea” politicienilor;gata să se declanşeze un război civil, Ambasadele URSS şi Cehoslovaciei sunt închise. 

Patrice Lumumba, arestat de soldaţii lui Joseph Mobutu

Preşedintele Kasavubu şi premierul Lumumba sunt demişi. Drept for de conducere a ţării e înfiinţat un aşa-numit Colegiul al Comisarilor generali. Pe 15 septembrie 1960, dimineaţa, Patrice Lumumba reacţionează:„Colonelul Mobutu a fost corupt de imperialişti pentru a da o lovitură de stat împotriva guvernului legal şi popular”.

Despre Joseph Mobutu, John Prados, în Les Guerres secrètes de la CIA, notează fără echivoc:

„Joseph Mobutu se relevă drept elementul imprevizibil. Fost jurnalist, subofiţer al armatei şi membru al partidului lui Lumumba, de 29 de ani, devine imediat «colonel» după revolta armatei. Lumumba îl instalează în postul de şef de stat major. Diplomaţi americani şi ofiţeri CIA, mai ales Larry Devlin, întreţinuseră o relaţie întinsă cu personajul, timp de săptămâni”.

Larry Devlin nuanţează puţin această teză, devenită loc comun al studiilor despre Congo:„Unii dintre foşti mei colegi m-au criticat, pentru că nu l-am tratat pe Mobutu ca pe un agent recrutat, dându-i ordine şi insistând să le îndeplinească. Problema e că Mobutu n-a fost un agent american, astfel că nu se punea problema să lucrez cu el în acest mod. Era un ins cu care cooperam, nu un pisicuţ de-al nostru“.

Că Mobutu e omul americanilor, ne-o dovedeşte şi următorul fapt:pe 27 octombrie 1960, Grupul Special din cadrul NSC aprobă un fond de 250.000 de dolari pentru susţinerea lui Mobutu. Pe 20 noiembrie 1960, Grupul Special autorizează CIA să-i furnizeze lui Mobutu arme şi muniţii.

Mobutu cere CIA dolari pentru ofițerii implicați în lovitura de stat militară

Documentele – de la Raportul Church până la memoriile lui Larry Devlin – sunt fără echivoc în privinţa unui adevăr:prin Staţia sa din Congo, CIA a fost implicată până-n gât în lovitura de stat militară a lui Joseph Mobutu.

Din Memorii rezultă că Larry Devlin a fost abordat cu totul şi cu totul întâmplător de Mobutu în chestiunea loviturii de stat militare. Larry Devlin ar fi mers la Palatul prezidenţial, unde se refugiase (dus chiar de CIA), ministrul de Externe, Justin Marie Bomboko, pentru a vedea cum se poate ieşi din blocajul ivit după 5 septembrie 1960. Aici, în timp ce aştepta să intre la preşedinte, a dat buzna peste el Mobutu. Potrivit lui Larry Devlin, Joseph Mobutu îi ţine în prealabil un discurs despre pericolul sovietic, pericol care pândeşte Congo sub Patrice Lumumba.

Dacă aşa a fost – dacă Mobutu l-a contactat pe Larry Devlin – strategia de a invoca pericolul sovietic dovedea buna cunoaştere a poziţiei CIA faţă de Patrice Lumumba. Odată încheiat discursul prefaţator, Mobutu trece la conţinutul propriu-zis:

„În cele din urmă, el a spus:«Aceasta este situaţia: 

Armata este pregătită să-l răstoarne pe Lumumba. 

Dar numai cu condiţia ca SUA să recunoască guvernul ce-l va înlocui pe cel al lui Lumumba. Guvernul pe care îl vom stabili va fi temporar şi voi rămâne la putere atât cât este necesar pentru a alunga sovieticii afară din Congo şi a crea un regim democratic».

«Şi ce se va întâmpla cu Lumumba şi Kasavubu?»

«Amândoi trebuie să fie neutralizaţi» a răspuns el fără ezitare. «Îi vom înlocui cu oameni educaţi, un guvern de tehnocraţi, iar eu voi rămâne în fruntea Armatei»”.

Esenţa târgului:Mobutu dădea lovitura de stat militară cu condiţia ca Guvernul american s-o recunoască. Nu e nici prima, nici ultima oară în istoria contemporană.

Mai târziu, în vara lui 1963, generalul Tran Van Don îl întreabă pe Lucien Conein, şeful Staţiei CIA din Vietnamul de Sud, dacă lovitura de stat militară împotriva preşedintelui Ngo Dinh Diem (om pus de americani, dar care le dădea mari bătăi de cap prin regimul dictatorial şi corupt) va fi aprobată de SUA.

Larry Devlin îşi publică Memoriile în 2008 – după ce eliminarea lui Patrice Lumumba e recunoscută de toată lumea drept o crimă, iar regimul Mobutu, un dezastru.

Explicabil de ce Larry Devlin vrea să lase impresia unei lovituri de stat militare faţă de care CIA a avut unele reticenţe, când, în realitate, ea a fost pusă la cale de CIA.

După ce Şeful Staţiei CIA se angajează în numele Guvernului american (curios e că Mobutu şi Bomboko nu se adresează ambasadorului, ci ofiţerului CIA!), Mobutu formulează o altă cerinţă:

„«Lovitura de stat va avea loc în mai puţin de o săptămână» a spus el. «Dar voi avea nevoie de 5.000 de dolari pentru a le oferi ofiţerilor seniori. Dacă lovitura de stat eşuează, toţi vom fi în închisoare sau morţi. Banii vor fi pentru familiile noastre. Comandanţii mei de zonă au fost toţi ofiţeri neacreditaţi şi foarte prost plătiţi, astfel că familiile lor nu se vor aştepta la sume mari. Dar trebuie să-i asigur că nu vor rămâne pe drumuri».

Depăşindu-mi deja cu mult autoritatea, am făcut o altă promisiune în numele guvernului SUA, într-un stil ce nu era chiar consultativ sau democratic. L-am asigurat pe Mobutu că banii vor fi disponibili şi am aranjat să ne întâlnim la biroul său devreme în acea dimineaţă”.

Vestea despre lovitura de stat a lui Mobutu – susţine Larry Devlin – a primit-o prin telefon, în tipul party-ului dat de Alison Palmer, vice-consulul american în Congo. Semnul că s-a întâmplat ceva a fost plecarea în grabă, în urma unui telefon, a lui Andrée Blouin, „atrăgătoarea şi frumoasa şefă de protocol a premierului”. Larry Devlin pleacă şi el de la petrecere, pentru a merge la Hotel Regina, unde Mobutu îşi ţinea conferinţa de presă despre cele întâmplate.

Istorisirea momentului confirmă ipostaza de regizor al loviturii de stat:

„M-a alăturat mulţimii din sală şi am reuşit să obţin un loc în al doilea rând, lângă şeful delegaţiei comuniste chineze, care spera să stabilească relaţii diplomatice cu Congo. (…) Când Mobutu a terminat, a izbucnit iadul. Majoritatea jurnaliştilor s-au grăbit spre uşă, pentru a-şi scrie reportajele, dar unii, care cunoşteau franceză puţin sau deloc, au rămas, încercând cu disperare să înţeleagă ce spusese Mobutu. (…) Am simţit o atingere pe braţ.

«Ce a spus? Ce a spus?» Era liderul delegaţiei comuniste chineze.

«Că aţi fost expulzaţi», i-am răspuns amabil”.

Concluziile trase de Larry Devlin întăresc adevărul despre rolul major al CIA în producerea loviturii de stat militare:

„Era un moment emoţionant. Eforturile noastre de a-l înlătura pe Lumumba şi de a opri Uniunea Sovietică să preia controlul asupra Congoului în sfârşit aduceau roade. Am crezut atunci, şi continui să cred şi acum, că lovitura de stat a fost vitală pentru a preveni Uniunea Sovietică să obţină avanpost pe continentul African, unul ce ar fi ameninţat în cele din urmă poziţiile noastre NATO. Eram preocupaţi ca Mobutu şi tinerii tehnocraţi să creeze un guvern viabil, deoarece asta ar fi asigurat succesul politicii noastre”.

Şeful Staţiei CIA consideră un succes important al loviturii americane prin intermediul lui Mobutu desemnarea lui Justin Bomboko drept şef al Guvernului:

„Un bonus major era Bomboko, căruia noi i-am salvat viaţa, însărcinat cu conducerea noului Guvern.

Era respectat de ambasadorul nostru, Timberlake, ca inteligent, competent şi, mai ales, demnitar pro-Vest.

Contactul personal stabilit cu el s-a dovedit util.

Atunci îmi dădeam seama puţin de cât de valoros va deveni. Nu mult după noaptea fatală, nevasta lui Bomboko a născut un băiat.

I-au zis Larry Bomboko.”

Despre lovitura de stat a lui Mobutu, Larry Devlin îşi aminteşte un fapt amuzant:

„M-am grăbit să mă întorc la ambasadă pentru a transmite vestea loviturii la Cartierul General. Agenţia avea un cod special de cuvinte pentru a raporta Lovituri, Războaie şi alte crize majore, dar, întâia oară în viaţa mea, n-am putut să-mi aduc aminte cuvântul pentru Lovitura de stat. Împreună cu Jeff (adjunctul şefului de staţie – n.n.) am căutat ca nebunii prin dosarele noastre, dar fără succes.

La sfârşit, m-am hazardat într-un cuvânt doar bănuit, l-am pus în fruntea mesajului meu şi am trimis Mesajul cu flash priority.

Din nenorocire, am folosit un cod greşit. Cuvântul pus semnifica Declaraţie de război cu atac de rachete Intercontinentale, ceea ce a avut drept efect scularea lui Eisenhower din pat”.

A doua zi, Larry Devlin găseşte cuvântul corect.

Ecoul loviturii de stat la Washigton ne spune că Administraţia Eisenhower îşi îndeplinise un obiectiv:

„A doua zi, am găsit cuvântul corect, şi Cartierul General m-a dojenit printr-o lungă explicaţie asupra procedurii corecte. Dar n-au fost foarte duri, totuşi.

Până la urmă, operaţiunea fusese un succes. Mai târziu, am aflat că Eisenhower l-a chemat pe Dulles să discute despre lovitura de stat şi l-a întrebat dacă CIA are un şef bun în Congo. Se spune că Dulles i-a raportat că eram unul dintre cei mai buni”.

Pilotarea lui Mobutu de către CIA nu se încheie odată cu lovitura de stat. SUA n-au recunoscut imediat Guvernul Mobutu. Departamentul de stat cerea ca preşedintele Kasavubu să-l desemneze pe Bomboko drept premier:„Washington insista că trebuia găsită o formulă prin care să se legalizeze ilegalul”.

În acest sens, Washigtonul vrea ca Mobutu să-l recunoască pe Kasavubu ca preşedinte şi să schimbe numele de Colegiul Comisarilor, Comisar „sunând prea ruseşte, prea comunist”.

Notează Larry Devlin:„Jobul meu era să-l conving pe Mobutu să facă aceste schimbări”. Şi-l convinge!

Kasavubu e recunoscut ca preşedinte. La rându-i, Kasavubu legalizează noul Guvern. Mobutu rebotează Colegiul Comisarilor în Colegiul Comisionarilor.

Pilotarea nu se opreşte aici.

Recunoaşte Larry Devlin:„Lucram strâns cu Mobutu şi cu alţi noi miniştri, dându-le sfaturi şi îndrumându-i, în timp ce obţineam informaţii despre planurile şi obiectivele lor”.

Volumul African Crisis Areas and U.S. Foreign Policyeditat de Gerard Bender, James S. Coleman, Richard L. Sklar, la University of California Press în 1975, dezvăluie că mulţi membri ai Colegiului aparţineau Binza Group:

„Aceasta era o clică politică puternică, sprijinită de CIA, prin Devlin, ai cărei principali membri controlau organismele chiar maşinăriei guvernamentale centrale, legate de surse externe de asistenţă şi presiune:Armata (Mobutu), Poliţia Secretă (Victor Nendaka), Afacerile Interne (Damien Kandolo), Banca Centrală (Albert Ndele) şi Afacerile Străine (Justin Bomboko)”.

Şef al Colegiului – practic, premier al Guvernului – e desemnat Justin Bomboko, ministrul de Externe în Guvernul Lumumba, omul lui Devlin. Parlamentul şi Constituţia sunt suspendate.

Gordon Corera observă:

„Dar Lumumba era încă periculos în ochii Occidentului. Avea sprijinul unei părţi semnificative a ţării, potenţialul de a forma un guvern alternativ şi o mică armată, aflată în afara oraşului Stanleyville. Ceea ce-l făcea să fie privit ca o ameninţare, mai ales dacă avea să iasă din capcană sau dacă era rechemat Parlamentul. Ţările africane, sprijinite de sovietici, au început să exercite presiuni asupra lui Mobutu pentru a-l repune în funcţie pe Lumumba”.

Raportul Church se ocupă pe larg de neliniştile CIA şi ale administraţiei Eisenhower faţă de posibilitatea ca Patrice Lumumba să revină la Putere:

„Dovezile arată că îndepărtarea lui Lumumba nu a calmat îngrijorările legate de el la nivelul Guvernului american. CIA şi oficiali de rang înalt ai Administraţiei au continuat să-l vadă ca pe o ameninţare”.

În ziua înlăturării lui Patrice Lumumba din funcţia de premier, doi ofiţeri CIA de la Staţia din Congo s-au întâlnit cu un politician racolat de Staţie ca agent de influenţă, pentru a discuta despre Lumumba.

În urma întâlnirii, pe 7 septembrie 1960, Staţia raportează sediului Central că „în Opoziţie, Lumumba e la fel de periculos ca şi în funcţie”.

Pe 13 septembrie 1960, înaintea loviturii de stat a lui Mobutu, Bronson Tweedy, şeful Diviziei Africa din Directoratul pentru Planuri, azi, Operaţiuni clandestine, expediază Staţiei din Leopoldville următoarea cablogramă:

„Talentele şi dinamismul lui Lumumba sunt factor hotărâtor în restabilirea poziţiei sale de fiecare dată când pare pe jumătate pierdută. Cu alte cuvinte, de fiecare dată când are oportunitatea ultimului cuvânt, el poate înclina balanţa evenimentelor în sprijinul său”.

Technical Services Staff prepară otrava pentru Patrice Lumumba

În vara lui 1960 – dezvăluie Raportul Church – Richard Bissell, director adjunct al CIA pentru Operaţii clandestine, „i-a cerut şefului Diviziei Africa să exploreze fezabilitatea asasinării lui Patrice Lumumba”.

Concomitent, Richard Bissell l-a contactat pe Sindey Gottlieb, şeful Branşei Chimice a Technical Services Staff, pentru a-i cere să facă unele pregătiri în vederea asasinării prin otrăvire a „unui lider african”. Din motive de securitate, Sindey Gottlieb apare în Raportul Curch sub numele de Scheider:

 „După întâlnire, Scheider a revăzut o listă de materiale biologice disponibile la instalaţia Trupelor Armate Chimice de la Fort Detrick, Maryland, care ar fi putut produce boli ce «fie ar fi ucis un individ, fie l-ar fi lipsit de capacitate atât de sever încât ar fi ieşit din acţiune». Scheider a ales un material din listă, care «se presupunea că poate produce o boală ce era *** (poliomelită – n.n.) indigenă acelei zone (a Africii) şi care ar fi putut fi fatală». Scheider a mărturisit că a primit acel material şi că făcuse pregătirile pentru folosirea lui:

«Trebuia să-l îmbuteliem şi să-l împachetăm în aşa fel încât să treacă drept altceva şi aveam nevoie de un material secundar, care ar fi putut absolut să-l dezactiveze în cazul unui accident neprevăzut».

Scheider, de asemenea, «a pregătit un pachet de *** accesorii», cum ar fi ace hipodermice, mănuşi de cauciuc şi măşti de tifon, «care ar fi putut fi folosite pentru manevrarea acestui material destul de periculos»”.

Potrivit mărturiei lui Sidney Gottlieb în faţa Comisiei Church, „după ce-a preparat materiale biologice toxice şi accesoriile pentru folosirea lor într-o operaţiune de asasinare”, Bronson Tweedy şi adjunctul acestuia i-au cerut să meargă el, personal, în Congo, cu „materialele toxice” şi să-i instruiască pe cei de la Staţia CIA de acolo cum să le utilizeze împotriva lui Patrice Lumumba.

Trimiterea unui personaj de importanţa lui Sidney Gottlieb la nivel de Agenţie pentru asasinarea lui Patrice Lumumba mărturiseşte două dintre notele definitorii ale Operaţiunii CIA:

1) Preocuparea de a nu da greş.

2) Preocuparea de a asigura maximă discreţie. Asta, deoarece, spre deosebire de America Latină, Africa era o zonă în care americanii ţineau să treacă drept protectori ai mişcărilor naţionaliste, pentru a putea lua locul fostelor ţări colonialiste.

Moise Ciombe

Ca urmare, pe 19 septembrie 1960, Richard Bissell şi Bronson Tweedy trimit la Leopoldville o cablogramă criptată prin care anunţă venirea unui anume Joseph Braun, zis şi Joe de la Paris, care călătorea în Congo cu o misiune nespecificată.

Vrăjitorul otrăvurilor crede că s-a apelat la acest pseudonim, deoarece era vorba „de o operaţiune extrem de sensibilă”.

Şeful staţiei CIA afla că:

„[«Joe»] ar trebui să ajungă pe aproximativ 27 septembrie *** se va anunţa drept «Joe de la Paris» *** este urgent să-l vezi pe «Joe» cât se poate de repede, după ce-ţi va telefona. El se va identifica în mod complet şi îţi va explica sarcina sa”.

Raportul Church ne dezvăluie şi un alt lucru ieşit din comun, caracteristic însă pentru importanţa acordată Operaţiunii de către Cartierul General:

„Cablograma purta numele de cod «PROP», care indică sensibilitatea extraordinară şi circulaţia restricţionată, la cartierul general al CIA, doar către Dulles, Bissell, Tweedy şi adjunctul lui Tweedy. Desemnarea drept PROP a restricţionat circulaţia în Congo doar către ofiţerul staţiei.

Tweedy a mărturisit că acest canal PROP a fost stabilit şi folosit exclusiv pentru operaţiunile de asasinat. Cablograma Bissell/Tweedy a informat ofiţerul staţiei că PROP va fi folosit pentru:

TOT TRAFICUL DE CABLOGRAME DIN ACEASTĂ OPERAŢIUNE, PENTRU CARE AI FOST INSTRUIT SĂ ÎL PĂSTREZI DOAR PENTRU TINE (CIA, Cablogramă, 19 septembrie 1960)”.

Despre această cablogramă, Larry Devlin va mărturisi Comisiei că „mesajul era marcat cu Numai pentru ochi tăi şi conţinea instrucţiuni pe care n-aveam voie să le discut cu nimeni”.

Pe 21 septembrie 1960, la reuniunea NSC, Allen Dulles, directorul CIA, insistă asupra pericolului întruchipat de Patrice Lumumba şi după lovitura de stat a lui Mobutu.

Potrivit Minutei NSC, în prezenţa preşedintelui Eisenhower, directorul CIA lansează un avertisment:„Mobutu pare a fi puterea efectivă de acum în Congo, dar Lumumba n-a fost încă lichidat şi rămâne un pericol grav cât timp nu e lichidat”.

Pe 24 septembrie 1960, Allen Dulles, personal, trimite o cablogramă şefului Staţiei CIA:

„Dorim să vă oferim orice suport posibil pentru a-i elimina lui Lumumba orice posibilitate de a-şi relua poziţia guvernamentală sau, dacă eşuează în Leopoldville, să se instaleze în Stanleyville sau oriunde altundeva”.

Mai înainte, pe 22 septembrie 1960, într-o cablogramă PROP, Bronson Tweedy îi scria şefului Staţiei:

„Tu şi colegul (Sindey Gottlieb) trebuie să înţelegi că nu putem citi peste umărul vostru în timp ce vă planificaţi şi evaluaţi oportunitatea. Preocuparea noastră principală trebuie să fie ascunderea rolului american”.

Pe 26 septembrie 1960, Sindey Gottlieb ajunge la Leopoldville. Pe 27 septembrie 1960, Larry Devlin raportează printr-o cablogramă PROP întâlnirea cu şeful otrăvurilor.

Cu acest prilej – aşa cum se arată în Raportul Church – Larry Devlin a primit de la Sindey Gottlieb mănuşi de cauciuc, o mască şi o seringă, alături de materialele biologice letale şi a fost instruit cum să le folosească.

Potrivit aceluiaşi Document, Sindey Gottlieb „a explicat că materialul toxic trebuia injectat într-o substanţă pe care Lumumba ar fi putut s-o ingereze:«putea fi orice îi intra în gură, fie că era mâncare sau pastă de dinţi»”.

Trimisul Agenţiei l-a asigurat pe Larry Devlin că otrăvurile erau astfel concepute încât să lase urmele normale care se găsesc după deces, în oamenii care suferiseră de anumite boli şi nu fuseseră otrăviţi.

În cartea sa, Larry Devlin descrie pe larg momentul Sindey Gottlieb din cadrul Operaţiunii de asasinare a lui Patrice Lumumba:

„După o săptămână, priveam un om pe care l-am recunoscut când s-a ridicat de la masa cafenelei de peste drum de ambasadă, pe care tocmai o părăseam. Era un senior ofiţer, un chimist foarte respectabil, pe care-l ştiam de ceva vreme. A trecut strada şi ne-am urcat în maşina mea. în timp ce conduceam, s-a întors spre mine. «Eu sunt Joe de la Paris», mi-a zis. «Am venit pentru a-ţi da instrucţiuni despre o operaţiune sensibilă».

Nu era nicio surpriză, dar n-am spus nimic până n-am ajuns la casa conspirativă. Ne-am aşezat, iar el mi-a spus povestea. Venise în Congo aducând otrăvuri foarte puternice pentru a-l asasina pe Lumumba şi eu trebuia să îndeplinesc misiunea asta. (...)

«E responsabilitatea ta să îndeplineşti misiunea, doar a ta», a spus el. «Detaliile ţin de tine, dar trebuie să fie ceva curat – nimic care ar putea fi urmărit înapoi, către guvernul SUA».

O vreme niciunul dintre noi nu a mai vorbit. Apoi el s-a lăsat un pic pe spate şi a scos un pachet mic. «Ia aceasta!» a spus el, întinzându-mi-l. «Cu ce ai acolo, nimeni nu va putea să ştie că Lumumba a fost asasinat».

Mi-a înmânat mai multe otrăvuri. Una era ascunsă într-un tub de pastă de dinţi. Dacă Lumumba îl folosea, ar fi părut că murise de poliomielită. Joe a spus clar că puteam să folosesc şi alte metode, oricare ar fi ajutat la îndeplinirea obiectivului, dar să nu ducă înapoi, la guvernul SUA”.

Sindey Gottlieb se întoarce la Washington, la Cartierul General, pe 5 octombrie 1960. Până atunci, dar şi după aceea, cablogramele dintre Staţie şi Centru dezvăluie zbaterea lui Larry Devlin de a găsi pe cineva care să poată pătrunde în anturajul lui Patrice Lumumba şi să-i pună otrava în mâncare, în periuţa de dinţi sau în pasta de dinţi. Operaţiunea eşuează. Otrava rămâne în seif. După capturarea lui Lumumba de către Moise Ciombe, pe 1 decembrie 1960, otrava e aruncată.

Unde apare asasinul CIA cu nume de cod QJ/WIN

Pe 31 octombrie 1960, Justin O’Donnel, adjunct al unităţii ultrasecrete ZR/RIFLE, condusă de Bill Harvey din cadrul Directoratului pentru Planuri, unitate specializată în asasinate, e solicitat de Richard Bissell, director adjunct al CIA pentru Operaţiuni speciale, să se deplaseze în Congo pentru a-l ajuta pe şeful staţiei de acolo, Larry Devlin, în asasinarea lui Patrice Lumumba. Richard Bissell i-a spus să meargă la Sindey Gottlieb, ca să afle amănunte despre materialele toxice pe care acesta i le lăsase, în Congo, lui Larry Devlin.

Justin O’Donnel, trecut în Raportul Church, din motive de securitate, sub pseudonimul Michael Mulroney, ajunge la Leopoldville pe 3 noiembrie 1960. Mai înainte, pe 29 octombrie 1960, Larry Devlin fusese informat printr-o cablogramă PROP de sosirea ofiţerului de la Centru.

În memorii, Larry Devlin povesteşte că primise un Mesaj de la Bronson Tweedy, „în care acesta îi cerea să accepte trimiterea temporară în Congo a unui senior ofiţer pentru a se concentra pe ultra-secreta Operaţiune PROP de sub conducerea mea. Mesajul era învelit în cei mai prietenoşi termeni. Tweedy sugera că alte responsabilităţi de-ale mele erau prea grele pentru a-mi permite să mă focusez pe această operaţiune şi că aveam nevoie de cineva care să se ocupe de asta”.

Nou sositul cere Centrului de la Langley să-i trimită un agent CIA, cu nume de cod QJ/WIN, ca să participe la asasinare:

Înainte de sosirea lui QJ/WIN la Leopoldville, Cartierul General trimite Staţiei din Leopoldville o cablogramă tipică Operaţiunilor clandestine:

„Dată fiind sensibilitatea extremă a obiectivului pentru care vrem ca QJ/WIN să-şi îndeplinească misiunea, nu i s-a spus precis ce trebuie să facă.

În loc de asta, i-am spus că vrem ca el să urmărească, să evalueze şi să recomande unele persoane de încredere, agere la minte, pentru folosul nostru. Era cel mai bine să nu divulgăm cerinţele noastre adevărate, specifice, în aşteptarea deciziei finale de a-l folosi”.

Sensibilitatea Mesajului e atât de mare încât Centrul cere să fie „distrus imediat după citire”.

Documentele americane sunt sărace în privinţa noului venit. Cele belgiene ne spun însă unele lucruri.

Raportul Comisiei parlamentare belgiene de anchetă din 16 noiembrie 2001 vizând «determinarea circumstanţelor exacte ale asasinatului lui Patrice Lumumba şi eventuala implicare a responsabililor politici belgieni» ne dezvăluie următoarele:

„Raportul Church din 1975 menţionează cel puţin trei tentative de asasinat din partea CIA.

Trimitem la acest Raport pentru un plus de informaţii.

Una dintre cele trei tentative, cea a agentului QJ/WIN, poate fi identificată ca fiind a apatridului Moise Maschkivitzan, născut la Anvers, la 11 mai 1910. Ar fi fost recrutat de CIA («după discuţii prin intermediari discreţi în Belgia»).

Reiese din examinarea arhivelor Securităţii de Stat că Maschkivitzan, care a fost condamnat pentru escrocherie de un tribunal belgian, a fost expulzat din Belgia în 1953. A fost dus cu forţa dincolo de frontiera dintre Belgia şi Germania”.

Studiul An Extraordinary Rendition de Stephen R. Weissman, din Intelligence and National Security, aprilie 2010, surprinde una dintre operaţiunile lui QJ/WIN:

„Pe 21 noiembrie 1960, QJ/WIN recrutează pentru CIA pe un membru al Gărzii ONU, de la Reşedinţa lui Lumumba. Acelaşi agent îl contactează pe Mobutu, 5 zile mai târziu, pe 26 noiembrie 1960, în vederea operaţiunii de extragere a lui Patrice Lumumba. Mobutu e de acord să-i dea patru vehicole, furate de la Căştile Albastre, şi şase soldaţi travestiţi în militari ONU, cu berete şi banderole. Planul era ca QJ/WIN să intre în Reşedinţa lui Lumumba, apărată de Căştile Albastre, şi să-l escorteze până afară, în timp ce vehiculele şi militarii lui Mobutu urmau să străpungă dublul inel – al Armatei Congoleze şi al trupelor ONU”.

Lucrurile se complică, împrumutând chiar note rocamboleşti, în clipa când Centrul trimite în Congo un alt ucigaş, cu nume de cod WI/ROGUE.

Raportul Church spune despre el:

„WI/ROGUE era în esenţă un mercenar fără naţionalitate, un falsificator şi un fost jefuitor de bănci”.

Cu WI/ROGUE s-au întâlnit, pe 19 septembrie 1960, doi ofiţeri ai Diviziei Africa din Directoratul pentru Planuri. În vederea misiunii din Congo, WI/ROGUE urma să fie instruit în demolări, arme mici de foc şi imunizare medicală.

WI/ROGUE a plecat la Leopoldville, potrivit Raportului Church, după ce „i-au făcut o operaţie estetică şi i-au pus o perucă, astfel încât europenii care călătoreau cu el în Congo să nu-l recunoască ulterior”.

Documentul reproduce şi caracterizarea lui WI/ROGUE de către Divizia Africa din cadrul Directoratului pentru Planuri:

„Dacă i se dă o misiune ce-ar putea fi greşită din punct de vedere moral în ochii lumii, dar necesară, deoarece ofiţerul de caz i-a ordonat s-o ducă la îndeplinire, el va întreprinde cu conştiinciozitate tot ce trebuie, fără săgetări ale conştiinţei.”

Dovada că şi în cazul CIA pot să apară situaţii din filmele cu proşti, după ce se întâlneşte cu Larry Devlin, pe 2 decembrie 1960, şi e instruit să-şi „construiască o acoperire”, WI/ROGUE încearcă să-l recruteze chiar pe QJ/WIN!

Ne spune asta o cablogramă trimisă de Larry Devlin la Langley:

„QJ/WIN, care locuieşte la acelaşi hotel cu WI/ROGUE, a raportat că *** WI/ROGUE l-a mirosit că e implicat în afaceri de spionaj. Staţia i-a refuzat orice informaţie despre WI/ROGUE. Pe 14 decembrie QJ/WIN a raportat că WI/ROGUE i-a oferit trei sute de dolari pe lună ca să se implice într-o reţea de spionaj şi să fie membru al unui pluton de execuţie. Când QJ/WIN a spus că nu este interesat, WI/ROGUE a adăugat că vor fi şi bonusuri pentru însărcinări speciale. Sub interogatoriul lui QJ/WIN, WI/ROGUE a spus mai târziu că lucrează pentru un serviciu american. 

*** discutând despre contractele locale, WI/ROGUE a menţionat pe QJ/WIN, dar nu a admis că ar fi încercat să-l recruteze. Când ofiţerul staţiei a vrut să afle dacă WI/ROGUE l-a abordat mai târziu, acesta a pretins că nu a făcut niciun demers. Ofiţerul staţiei nu a fost capabil să-l contrazică, pentru că nu a vrut să dezvăluie legătura lui QJ/WIN cu CIA”.

Lesne de înţeles de unde provine aiureala.

Despre WI/ROGUE ştie doar şeful Staţiei din Congo, Larry Devlin. Justin O’Donnel n-are habar. N-are habar nici QJ/WIN. De aici încurcătura.

Planul belgian se numeşte Barracuda

După lovitura de stat a lui Mobutu din seara de 14 septembrie 1960, Patrice Lumumba a rămas la reşedinţa sa de pe malul fluviului Congo, protejat de trupe ghaneze din Forţele ONU.

Numai că ANC, la ordinul lui Mobutu, face un inel în jurul inelului constituit de forţele ONU. Militarii ANC au misiunea oficială de a controla accesul şi ieşirile vizitatorilor, ale membrilor personalului şi ai familiei. În realitate, ei stau la pândă pentru a pune mâna pe Patrice Lumumba.

Militarii ONU au drept misiune să verifice dacă printre cei care intră la Lumumba nu sunt purtători de arme, cuţite, săbii, bombe. Gordon Corera descrie în cartea sa situaţia stranie a lui Patrice Lumumba:

„Lumumba era prins în capcană de două cercuri concentrice de soldaţi. Pe de o parte, la exterior, erau trupele congoleze, care voiau să-l aresteze, şi, pe de alta, mai aproape de el, forţe ale ONU, care afirmau că puteau să-i ofere securitatea dacă rămânea pe loc”.

În noaptea de 27 noiembrie 1960, profitând de furtuna puternică năpustită asupra Leopoldville, Patrice Lumumba evadează din reşedinţa în care avea domiciliu forţat, ascuns Chevroletul care-i ducea acasă pe congolezii din serviciu său personal. Patrice Lumumba intenţiona să ajungă la Stanleyville, unde adepţii ăi reuşiseră să alunge trupele lui Mobutu.

Istoricii au încercat să dezlege enigma acestei evadări. Deşi Patrice Lumumba a lăsat o Scrisoare prin care anunţa că merge la Stanleyville ca să-şi îngroape fiica, după care se va întoarce la reşedinţă, nu încape îndoială c-a fost vorba de o mişcare politică.

Două sunt posibilele motive ale evadării, în viziunea istoricilor:

1. Pe 12 noiembrie 1960, Antoine Gizenga cucereşte Stanleyville, care va fi declarat, pe 12 decembrie, capitala provizorie a Republicii Congo.

2. Pe 22 noiembrie 1960, Adunarea Generală ONU recunoaşte drept guvern legal al Congo pe cel condus de Justin Bomboko, premier legitimat de preşedintele Joseph Kasavubu, preşedinte scos de la naftalină de americani.

Patrice Lumumba trimisese şi el o Delegaţie. Opţiunea ONU îl face pe Lumumba să se teamă că forţele ONU nu-i vor mai asigura protecţie.

Trupele ONU se uită impasibile cum e bătut Lumumba

Din nefericire, Patrice Lumumba întârzie nepermis de mult pe drum. Pe de o parte, din cauza ploilor torenţiale, pe de alta, din cauza opririlor pe parcurs, pentru a se adresa mulţimii entuziaste. Pe 1 decembrie 1960, la ora 11 noaptea, Patrice Lumumba trece râul Sankuru în pirogă. Pe malul celălalt îl aşteptau soldaţii lui Mobutu. Aceştia îl arestează şi-l lovesc, sub privirile militarilor din forţele ONU, care nu-i sar în ajutor.

Însuşi Larry Devlin, şeful Staţiei CIA în Congo, e nevoit să recunoască:

„Unii dintre suporterii lui Lumumba clamează că trupele ghaneze au refuzat să-i sară în ajutor.

Comandantul ghanez, totuşi, a cerut permisiunea de la Cartierul General ONU să-l salveze pe Lumumba, dar Generalul von Horn, comandantul militar, a răspuns că solicitarea a fost respinsă”.

A doua zi, Patrice Lumumba a fost adus cu un avion la Leopoldville. Pe 6 decembrie 1960. NBC difuzează înregistrarea secvenţei de coborâre din avion, la Leopoldville, a lui Patrice Lumumba. Imaginile sunt cutremurătoare.

Patrice Lumumba e scos din aparat cu mâinile legate la spate cu o frânghie. Un soldat congolez îl ia de păr şi-i ridică brutal capul spre camera video, pentru ca aceasta să-i înregistreze faţa însângerată.

Un altul trage în chip gratuit de frânghie, provocându-i prizonierului o grimasă de durere.

Un soldat mototoleşte hârtia cu un discurs scris de Lumumba şi i-o vâră în gură. Tânărul comandant congolez îşi priveşte surâzând oamenii cum abuzează un prizonier.

De la aeroport a fost transportat direct la locuinţa fostului său amic şi admirator Mobutu. Potrivit documentelor, colonelul Mobutu, stând cu braţele încrucişate, „a privit calm cum soldaţii îl loveau pe prizonier şi-l trăgeau de păr”.

De aici, Patrice Lumumba e dus la tabăra militară Hardy de la Thysville, la sud de capitală. În noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1961, în tabăra militară Hardy, şi în tabăra Sonankalu, amândouă din Thysville, izbucnesc rebeliuni militare. Soldaţii congolezi revendică mărirea soldelor, eliberarea lui Lumumba şi formarea unui nou Guvern. Kasavubu, Mobutu, Bomboko şi Nendaka se precipită în dimineaţa de 13 ianuarie 1961 la Thysville. Bomboko promite mărirea soldelor.

Prizonierii politici – cu excepţia lui Patrice Lumumba – sunt scoşi din celule pentru a discuta cu Kasavubu. La Leopoldville e panică.

Se discută cine să-l omoare pe Lumumba

Pe 13 ianuarie 1960, publicaţia „Présence Congolaise” anunţă că partizanii lui Lumumba vor ataca oraşul între 21 şi 25 ianuarie 1961. Belgienii, americanii, britanicii intră în alertă. Patrice Lumumba rămâne un pericol câtă vreme e în viaţă.

Planurilor de asasinare de către CIA sau de către Serviciile secrete belgiene le ia locul Planul belgian de a-l da pe mâna duşmanilor săi congolezi. Se discută dacă să-l omoare Moise Ciombe din Katanga sau Albert Kalonji, din Sud-Kasai.

Se optează până la urmă pentru Moise Ciombe.

În septembrie 1999, sociologul belgian Ludo De Witte publică în flamandă volumul De Moord Op Patrice Lumumba (Asasinarea lui Patrice Lumumba). Pe 12 ianuarie 2000, apare la editura Karthalo varianta franţuzească L’assasinat de Patrice Lumumba.

Pe baza documentelor de arhivă, a investigaţiilor la faţa locului, a interviurilor cu principalii actori, De Witte demonstrează implicarea belgienilor şi a americanilor. 

Concluzia e răsunătoare:„Asasinarea lui Patrice Lumumba e cel mai important asasinat al secolului XX”.

Ecoul stârnit de lucrare în Belgia şi în lume în general obligă Parlamentul belgian să reacţioneze. Pe fondul campaniei de presă, în 8 decembrie 1999, au loc interpelări în Parlament. Pe 2 februarie 2000, Comisia de Relaţii Externe a Parlamentului belgian adoptă în unanimitate Propunerea unui Grup de deputaţi de a se institui o Comisie de anchetă parlamentară „însărcinată cu stabilirea circumstanţelor exacte ale asasinării lui Patrice Lumumba şi eventuala implicare a responsabililor politici belgieni“.

Propunerea a fost adoptată de şedinţa plenară a Parlamentului în 24 februarie 2000. Ca urmare a unor prelungiri autorizate de Cameră, Comisia prezintă Raportul abia pe 16 noiembrie 2001, în limbile flamandă şi franceză.

În faţa Camerei reprezentanţilor, pe 5 februarie 2007, prin vocea Ministrului Afacerilor Externe al Belgiei Louis Michel cere scuze în numele Guvernului poporului congolez pentru responsabilitatea Belgiei în asasinarea lui Lumumba.

Pentru realizarea acestui Raport, Comisia a ţinut 60 de reuniuni. Ea a stat 61 de ore şi 51 de minute în şedinţe publice şi 88 de ore şi 37 de minute în şedinţe cu uşile închise.

CIA s-a temut de noul preşedinte!

Printre altele, raportul evidenţiază că operaţiunea asasinării lui Patrice Lumumba a fost urgentată şi de momentul intrării în funcţie, la 20 ianuarie 1961, a noului preşedinte al Americii, John F. Kennedy. Apăreau semne clare că noul preşedinte avea o nouă politică faţă de Congo.

E limpede că Agenţia, cea care-l manipulase pe Eisenhower în direcţia unei politici colonialiste faţă de Patrice Lumumba, intră în fibrilaţie la gândul că noua administraţie ar putea să-l salveze pe Patrice Lumumba.

Între 4-7 ianuarie 1961 se desfăşoară la Casablanca o reuniune prezidată de regele Marocului, cu participarea unor şefi de stat africani, inclusiv a preşedintelui Abdel Naser al Egiptului. 

Rezoluţia reuniunii cere ONU:

1) Dezarmarea şi dizolvarea „bandelor ilegale ale lui Mobutu”.

2) Eliberarea din închisoare a tuturor membrilor Parlamentului şi a Guvernului legitim al Republicii Congo.

3) Reuniunea Parlamentului.

4) Plecarea din Congo a întregului personal militar şi paramilitar belgian.

5) Să se remită Guvernului legitim al Republicii Congo toate aeroporturile civile şi militare, staţiile de radio şi alte instituţii retrase ilegal guvernului.

6) Să-i împiedice pe belgieni să utilizeze teritoriul Ruandei, aflat sub tutela ONU, ca bază de agresiune, directă sau indirectă, contra Republicii Congo.

Scrisoarea somează în final:

„În cazul în care ONU nu va acţiona în sensul acestor exigenţe, ţările semnatare sunt hotărâte să-şi retragă personalul care operează în cadrul ONU. 

Ele îşi rezervă dreptul de a angaja orice acţiune corespunzătoare pentru a păstra integritatea teritorială a Congo şi a religitima Parlamentul ales şi Guvernul legal constituit la 30 iunie 1960”.

Și pe teren, în Congo, situaţia e gravă pentru Regimul Mobuto. Pe 12 decembrie 1960, la Stanleyville, Antoine Gizenga proclamă oraşul sediul guvernului central al Republicii Congo. Pe 1 şi 2 ianuarie 1961, un alt lumumbist, Anicet Kashamura, fost ministru al Informaţiilor în Guvernul Lumumba, preia puterea la Bukavu. La 7 ianuarie 1961, trupele lumumbiste din Stanleyville ocupă Manono, centrul important din Katanga de Nord.

Belgienii intră în panică. Pe 6 ianuarie 1961, Contele Harold d’Aspremont Lynden trimite din Bruxelles o telegramă lui André Lahaye, consilierul belgian al lui Victor Nendaka, şeful Serviciului Secret în Guvernul Mobutu, prin care-i atrage atenţia asupra consecinţelor dezastruoase ale eliberării lui Lumumba.

Câteva zile mai târziu, acelaşi Ministru belgian al Afacerilor Africane insistă ca „eliberarea lui Lumumba să fie prevenită cu orice preţ, repet, cu orice preţ”.

Pe 14 ianuarie 1961, colonelul Louis Marlière trimite comandantului Armand Verdikt, ofiţer de informaţii al Jandarmeriei din Katanga, următorul Mesaj:

„Cere acordul Evreului (numele de cod al lui Ciombe – n.n.) pentru a-l primi pe Satan (numele de cod al lui Patrice Lumumba – n.n.)”. Moise Ciombe ezită, conştient că i se sugera o crimă.

Pe 16 ianuarie 1961, ministrul Afacerilor Africane al Belgiei, îi trimite lui Moise Ciombe, prin intermediul consulului belgian la Elisabethwille, un alt Mesaj:„Ministrul Afacerilor Africane, Aspremont, insistă personal pe lângă preşedintele Ciombe pentru ca Lumumba să fie transferat în Katanga în cel mai scurt timp”.

Şeful Securităţii lui Mobutu e un anume Victor Nendaka, fost amic de-al lui Lumumba, recrutat între timp de CIA.

Victor Nendaka e astfel descris de Larry Devlin:

„L-am întâlnit pe Nendaka întâia oară la Bruxelles, unde participa la Masa Rotundă, în prima parte a lui 1960.

Fusese vicepreşedinte al Aripii Lumumba a Mişcării Naţionale Congoleze, dar o rupsese cu Lumumba înainte de a-l întâlni (...)

Nendaka a venit la Ambasada SUA de la Bruxelles şi l-a avertizat pe ofiţerul politic că Lumumba lucra deja îndeaproape cu sovieticii. Ofiţerul, ştiind de viitoarea mea numire în Congo, mi l-a prezentat pe Nendaka. (...)

Deşi nu avea nici o experienţă în Intelligence, el a dovedit că ştie să înveţe repede. Recunoaştea că suportul american era esenţial în succesul noului Guvern şi a început să-i cultive pe cei mai importanţi oficiali ai ambasadei noastre, aşa cum şi eu am început să mă concentrez asupra lui.”

Pe 17 ianuarie 1961, la 4:30 dimineaţa, Victor Nendaka se prezintă la intrarea în tabăra militară Hardy. A ales ora asta – înainte de trezirea militarilor – pentru a evita intervenţia Căştilor albastre în apărarea lui Lumumba.

Însoţit de trei soldaţi într-un convoi de două maşini, Victor Nendaka, aduce cu el alţi doi foşti demnitari de-ai Guvernului Lumumba:Maurice Mpolo, fost ministru al Tineretului şi Sportului, şef de stat major pentru scurt timp, şi Joseph Okito, vicepreşedintele Senatului. La ora 5:30, Patrice Lumumba şi ceilalţi doi sunt luaţi din tabăra militară.

Comandantul taberei – Luis de Gonzague Robozo – expediază o telegramă la Leopoldville:„Coletul a plecat!”

Prizonierii sunt duşi pe un drum ca vai de el, cale de 60 de kilometri, timp de o oră şi jumătate la un mic aeroport al companiei de Ciment Congo. O oră mai târziu, un aparat Dragon uşor al companiei Air Brousse, pilotat de francezul Jean Beaumont, aterizează şi-i ia pe cei trei prizonieri însoţiţi de trei soldaţi din ANC, brute sângeroase, bete moarte. Brutele se apucă să-i bată pe prizonieri atât de tare că pilotul trebuie să intervină, pentru a nu i se destabiliza avionul. 

La 9:30, avionul aterizează la Moanda, staţiune balneară la malul Atlanticului, unde nu sunt Căşti albastre. De aici, Patrice Lumumba şi cei doi foşti demnitari sunt luaţi de un aparat DC4, având deja la bord doi comisari de-ai lui Mobutu, plus patru oameni din echipă, toţi belgieni.

La ora 10:00, DC4 decolează spre Elisabethville. Timp de şase ore cât durează zborul, cei trei prizonieri, legaţi la ochi şi la gură, sunt maltrataţi sălbatic. Patrice Lumumba e lovit cu bocancii în burtă, i se smulge barba şi e obligat s-o mănânce, lentile ochelarilor îi sunt sparte prin lovirea de faţa tumefiată.

După-amiază, înainte de aterizarea avionului, la ministrul de Interne se desfăşoară o reuniune sub conducerea Comisarului belgian din Katanga, Frans Verscheure, şi a căpitanului Julien Gat.

Cât timp avionul e ţinut în aer, se decide ducerea prizonierilor în vila neocupată a unui colonist belgian, Lucien Brouwez, rechiziţionată pe loc de comisarul Frans Verscheure.

După aterizarea avionului, la 16:50, prizonierii, mai mult morţi decât vii, sunt târâţi din avion, loviţi cu bâtele şi aruncaţi într-un jeep ca nişte saci. Cei şase soldaţi din Forţele ONU asistă impasibili la această scenă inumană. Au ordine clare să nu intervină.

La 17:20, cei trei sunt închişi în vilă sub paza a şapte poliţişti katanghezi şi şase oficiali belgieni. Belgienii au ordin clar de a trage dacă forţele ONU vin să-l elibereze pe Patrice Lumumba. Dacă sunt depăşiţi, trebuie să-l omoare pe loc.

La 17:30 vin la vilă oficiali katanghezi, în frunte cu Moise Ciombe. Şi aceştia se apucă să-i lovească pe prizonieri. La ora 18:30 are loc o reuniune ministerială condusă de Moise Ciombe.

Comisarul Frans Verscheure, adevăratul călău, îi anunţă pe ceilalţi belgieni că Guvernul katanghez i-a condamnat la moarte pe cei trei. La ora 20:30, de la vilă pleacă un convoi de şase maşini, în care se află printre alţii Moise Ciombe şi sinistrul comisar belgian. 21:40. Sub comanda căpitanului Julien Gat, cei trei sunt împuşcaţi pe rând (ultimul e Patrice Lumumba) şi aruncaţi în groapă comună.

Comandantul belgian al poliţiei din Katanga, Gérard Soete, împreună cu un amic, merg la locul execuţiei, dezgroapă cadavrele, le taie în bucăţi cu securea, le sparg craniile şi aruncă totul în acid sulfuric.

În 2008, în colecţia Asasinate politice, sub direcţia lui Michel Noll, apare filmul documentar „Un mort de style colonial (Patrice Lumumba” (O moarte în stil colonial:Patrice Lumumba), realizat de Thomas Giefer. 

În deschiderea filmului, comisarul belgian Gérard Soete, care s-a ocupat de dizolvarea în acid sulfuric a celor trei corpuri, arată jurnaliştilor, după ce desface cu greu pacheţelul (cineva îi dă un cuţit), un dinte de-al lui Patrice Lumumba şi un glonte din craniul lui Lumumba.

Abia pe 13 februarie 1961, un Comunicat al autorităţilor din Katanga anunţă că Lumumba şi doi dintre aghiotanţii săi fugiseră din arest şi fuseseră ucişi de săteni.

Textul pe care-l citeşte presei Munongo, se încheie astfel:

„Ne veţi acuza că l-am asasinat.

Vă răspund:

Dovediţi-o!”

N-a crezut nimeni.

În întreaga lume s-au organizat manifestaţii de protest. Ambasadele belgiene au fost luate cu asalt. Patrice Lumumba a devenit martir.

CIA a ştiut de planul de asasinare

A fost sau nu implicată CIA în asasinarea lui Patrice Lumumba? Raportul Church concluzionează:

„Staţia din Congo cunoştea în detaliu planul guvernului central de a-l transporta pe Lumumba în mâinile celor mai aprigi duşmani ai săi, unde cel mai probabil avea să fie ucis. Dar nu există nicio dovadă pentru a concluziona că CIA a conspirat în acest plan sau că a avut vreo legătură cu evenimentele din Katanga ce au dus la moartea lui Lumumba”.

Fiind vorba de un asasinat cu note de sălbăticie, CIA a făcut totul ca să iasă cu mâinile curate din afacere. Documentele invocate de Raportul Church sugerează că Agenţia a ştiut în fiecare moment tot ce i se pregăteşte şi tot ce i se întâmplă lui Patrice Lumumba. Să nu uităm că regizorul predării lui Lumumba în mâinile lui Ciombe era nimeni altul decât Victor Nendaka, omul lui Larry Devlin din Guvern.

Pe 14 noiembrie 1960, Larry Devlin expediază lui Tweedy o cablogramă în care dezvăluia ce aflase:

„Susţinătorii politici ai lui Lumumba din Stanleyville doresc ca acesta să scape din detenţie şi să pornească către acel oraş cu maşina pentru a se implica în activitate politică *** Decizia de a evada se va lua curând. Staţia aşteaptă să fie sfătuită de către agent asupra deciziei luate *** Staţia are câţiva posibili agenţi pentru a folosi în caz de evadare şi studiază mai multe planuri de acţiune”.

O altă cablogramă – cea din 27 noiembrie 1960 – după evadare, informează despre implicarea CIA în capturarea lui Patrice Lumumba:„Staţia lucrează cu Guvernul congolez pentru a bloca drumurile, iar trupele, sunt în alertă la o posibilă cale de scăpare”.

După capturarea lui Patrice Lumumba şi închiderea la Fort Hardy, Staţia din Congo dă semne de nelinişte majoră în privinţa pericolului întruchipat de Patrice Lumumba. O cablogramă din ianuarie 1961 alertează, iar posibila redeschidere a Parlamentului congolez sub supravegherea ONU i se pare lui Devlin inacceptabilă:

„Combinaţia puterilor lui Lumumba ca demagog, folosirea sa abilă de găşti de bătăuşi şi propaganda şi spiritul de înfrângere din interiorul coaliţiei de guvernare ce ar creşte rapid sub asemenea condiţii ar asigura mai mult ca sigur victoria lui Lumumba în Parlament. *** Refuzul de a întreprinde paşi drastici în acest moment va duce la înfrângerea politicii SUA în Congo”.

Aceste cablograme exprimă o prea mare nelinişte ca să credem că Agenţia habar n-avea de ceea ce i se întâmpla lui Patrice Lumumba.

Mai mult ca sigur, oamenii CIA din Guvern, în frunte cu Mobutu, au raportat Staţiei fiecare pas făcut pe calea asasinării lui Patrice Lumumba. Câtă vreme treburile murdare asumate de alţii – belgienii, de exemplu – mergeau strună, ce rost avea ca CIA să intervină?! 

Să intervină pentru asasinarea lui Patrice Lumumba. 

Că doar n-am crede c-ar fi fost în stare să intervină pentru salvarea lui Patrice Lumumba!