Carlo Bugatti, arhitectul datorită căruia Europa a (re)descoperit mobilierul oriental

Cine spune Bugatti se gândește mai întâi la celebrul constructor de automobile de lux și de sport din perioada interbelică. Numai că Ettore Bugatti provenea dintr-o adevărată dinastie de creatori, care s-au afirmat mai întâi în artă. Şi dacă spiritul creator, imaginaţia ar putea fi cuantificate, atunci Ettore, care a imaginat faimosul automobil Bugatti Royale Type 41, ar fi depășit de către tatăl său, Carlo Bugatti, designerul unor remarcabile piese de mobilier și al unor interioare de inspirație orientală. Despre Carlo şi creaţiile sale va fi vorba în cele ce urmează...

Fără îndoială că în ziua de 2 februarie 1856, arhitectul Giovanni Luigi Bugatti din Milano – oraș care, la vremea respectivă, era capitala regatului Lombardiei, una dintre multele entități statale incluse în Imperiul Austro-Ungar – a fost cât se poate de fericit, pentru că soția sa, Amelia, i-a dăruit un fiu.

Şi probabil că Giovanni Luigi a visat și el, ca orice tată, ca fiul său să devină cineva – iar așteptările sale au fost întrecute de (pe-atunci) micuțul Carlo, care avea să facă numele Bugatti faimos în întreaga lume.

Un personaj excentric

De la tatăl său, Carlo a moștenit pasiunea pentru sculptură, fapt care l-a determinat pe Giovanni Luigi Bugatti să-l înscrie la Brera Belle Arti – Accademia di Belle Arti di Brera, prestigios institut de învățământ superior artistic milanez, fondat în anul 1776.

Aici, foarte rezervatul și puțin comunicativul vlăstar al familiei Bugatti și-a făcut un prieten: pictorul peisagist Giovanni Segantini, care, în 1881, avea să-i devină cumnat, însurându-se cu sora lui Carlo, Luigia. În anul 1875, după ce a absolvit Brera Belle Arti, tânărul Carlo Bugatti s-a înscris ca student la Académie des Beaux-Arts din Paris, secția de arhitectură.

În 1880, anul finalizării studiilor sale artistice, tânărul arhitect pasionat de sculptură s-a întors la Milano, angajându-se în atelierul faimosului ebenist Mentasti, care crea mobilier de lux pentru înalta societate italiană. Aproape imediat, Carlo s-a însurat cu Teresa Lorioli, care i-a dăruit trei copii: pe Ettore Arco Isidoro (viitorul creator de automobile, născut în 1881), urmat de o fiică, Deanice (născută în 1883), și în cele din urmă de Rembrandt Annibale (născut în 1884, sculptor extrem de talentat, dar chinuit de o depresie care avea să-l împingă la sinucidere înainte de a împlini 32 de ani).

Carlo Bugatti, în anul 1920

Personaj excentric, arhitectului devenit creator de mobilă de lux îi plăcea să-i lase mască pe milanezi, nu numai cu barba sa foarte lungă și blondă, ci și graţie vestimentației: Carlo Bugatti purta mereu haine lungi, de inspirație spaniolă, cu nasturi mari, și pălării foarte largi; aceasta, într-o epocă în care conformismul era literă de lege. Cei care nu-l cunoșteau îl luau drept un pastor protestant elvețian, după cum se poate vedea și din statuia de bronz realizată de prietenul său, prințul Pavel Trubețkoi, sculptor şi descendent al unei vechi familii nobiliare din Imperiul Rus.

În anul 1888, artistul a izbutit să devină propriul său patron, deschizându-și un atelier de mobilă în Milano (C. Bugatti & C., Fabbrica Mobili Artistici Fantasia), pe strada Castelfidardo, la numărul 6. Aici au mai lucrat pentru el, în afară de cumnatul său, Giovanni Segantini, pictorul Emilio Longoni și ebenistul Eugenio Quarti, care aveau să devină și ei artiști apreciați în Peninsulă.

„Bugatti e singurul italian care nu se limitează să viseze la un mobilier modern; el chiar îl face!”

În anul deschiderii atelierului, Carlo Bugatti a participat şi la Târgul de Arte Frumoase din Milano, unde nu i-a fost deloc greu să iasă în evidență datorită creațiilor sale unice. Trebuie precizat aici că stilul Art Nouveau a căpătat o estetică și o denumire diferite în funcție de spațiul cultural în care s-a manifestat: Art Nouveau în Franța şi Belgia, Secession în Austria şi Germania, Liberty în Italia, Art & Crafts în Marea Britanie şi Statele Unite – și chiar Rusia a avut propria sa manifestare Art Nouveau, cu puternice influențe etnografice.

Designer de excepție, Bugatti avea să se înscrie în rândul celor mai importanți arhitecți ai sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX. Dar, spre deosebire de colegii săi de breaslă, Victor Horta, Henry Van de Velde, Hector Guimard etc., Bugatti dă o interpretare cu totul personală stilului Art Nouveau. Viziunea sa aproape futuristă asupra arhitecturii mobilierului o putem considera ca prima formă de interpretare modernă a structurilor arhitecturale islamice.

Birou de budoar, purtând inconfundabila semnătură Bugatti, circa 1902, vândut de Casa de licitaţii Christie’s cu 169.000 de euro

Fapt cu totul neobișnuit pentru acea epocă în Europa Occidentală, mobilierul creat de Bugatti este un colaj din lemn, pergament, tablă de cupru și inserții de sidef, materiale folosite în arta mobilierului din lumea arabo-musulmană. Creațiile sale au un design cu totul remarcabil, apropiat ca îndrăzneală a formelor de cele ale celebrului Antonio Gaudi, care era și el un talentat ebenist. La toate acestea se mai adaugă și influența stilului gotic, pe care Bugatti și l-a însușit de la arhitectul francez Eugen Emmanuel Viollet-le-Duc (cel care a restaurat Notre-Dame de Paris și numeroase castele medievale din Franța).

Vorbind despre viziunea sa artistică, Bugatti avea s-o definească în 1896: „Construiesc mobilă într-un stil extrem de original, care are ceva atât din stilul bizantin, cât și din cel maur, fără a fi însă tributar nici unuia, nici altuia...”.

Set pentru ceai, din argint aurit şi fildeş, creat de Carlo Bugatti în 1907 şi realizat de argintarul francez A.A. Hébrard; din colecţia Muzeului de Artă din Cleveland

Nu este de mirare că, atunci când, în anul 1906, regina Italiei, Elena de Savoia, l-a complimentat pentru „minunatul său stil maur”, Carlo Bugatti i-a replicat ofuscat: „Maiestate, ăsta nu e stil maur, e stilul meu!” Și chiar așa după cum se spunea pe-atunci, „Bugatti e singurul italian care nu se limitează să viseze la un mobilier modern; el chiar îl face!”

În plus, nonconformistul artist nu a creat doar mobilier. El a desenat, de asemenea, modele și pentru piese de argintărie, ceramică, instrumente muzicale, fiind totodată un pictor talentat și un scenograf important.

De la faliment la recunoaștere internațională

Pentru că la Târgul de Arte Frumoase din Milano lucrările sale au avut un succes enorm, Carlo Bugatti a fost invitat să participe la Expoziția Italiană care a avut loc la Londra (tot în 1888), unde a câștigat Diploma de Onoare.

Dar artiștii mai au uneori și ghinion: în 1891, Carlo Bugatti a dat faliment și, pentru a scăpa de creditori, a fugit în Franța. Nu s-a dat însă bătut, ci a continuat să creeze. La Paris a lucrat pentru marile magazine Dufayel și Le Bon Marché, realizând diverse obiecte din metal prețios. Cu mari eforturi, în 1896, Bugatti a izbutit să-și plătească datoriile și s-a putut întoarce la Milano. Pe ușa din față!

Salonul turcesc al Hotelului Waldorf Astoria din New York, creat de Carlo Bugatti

Au urmat expozițiile internaționale de la Anvers și Amsterdam, iar în anul 1900 a fost premiat cu medalia de argint la Expoziția Universală de la Paris. Tot în acel an, artistul avea să-și deschidă un al doilea atelier în capitala Franței. Doi ani mai târziu, în 1902, Bugatti participă la Expoziția Internațională de la Torino, unde s-a remarcat cu „Camera Melcilor”, o cameră de baie în spirală, ale cărei decorațiuni cuprindeau inclusiv faimoasele sale scaune-cobră, denumire care face inutilă orice descriere.

Nu este, deci, de mirare că au început să vină și comenzi importante din partea unor personaje cu multă dare de mână, din lumea bună, cum ar fi aristocrați britanici care au ținut morțiș să aibă mobilier Bugatti în castelele lor. De remarcat că piese create de Bugatti au fost semnalate și în colecții private din România constituite tot în acea epocă. Datorită faimei astfel câștigate, conducerea Hotelului Waldorf Astoria din New York i-a comandat artistului un „salon turcesc”, al cărui mobilier purta semnătura Bugatti.

Și-a găsit alinarea în pictură

În anul 1903, Carlo Bugatti a decis să se stabilească în Franța, iar în 1904 s-a mutat de la Paris la Pierrefonds, oraș din departamentul Oise, al cărui primar avea să devină în 1914.

După sinuciderea celui mai mic fiu al său, Rembrandt, artistul s-a închis și mai mult în sine, găsindu-și alinarea în artă, mai ales în pictură. A avut, totuși, parte și de o bucurie: fiul său cel mare, Ettore, care i-a moștenit creativitatea, a devenit un constructor de automobile apreciat în întreaga lume, ducând cu cinste mai departe numele Bugatti.

În 1935, Carlo Bugatti, ajuns la venerabila vârstă de 79 de ani, s-a mutat din nou, de data aceasta în orașul alsacian Molsheim, unde fiul său Ettore, cel pasionat de automobile, își stabilise cartierul general. Aici avea să se stingă din viață, în luna aprilie a anului 1940, lăsând în urma sa o minunată moştenire.