«Căpcăunul» din Kampala: Idi Amin Dada

Deceniile postindependență au reprezentat, pentru tinerele țări africane, o epocă a încercărilor. Ucenicia noului „deal” a debutat cu însușirea culturii libertății. Simultan, au fost inaugurate și marile „șantiere”: edificarea instituțiilor statale, promovarea identității naționale, crearea unui spațiu socio-cultural care să reconcilieze tradiția africană cu aspirația spre modernitate.

După 1990 s-a produs și saltul calitativ, accentul fiind pus pe buna guvernare și pe edificarea unor societăți pluraliste funcționale (cu recunoașterea multiculturalismului și alterității ca factori intrinseci ethos-ului african). Schimbarea din ultimele două decenii este impresionantă, cu atât mai mult, cu cât, în anii Războiului Rece, Africa a fost bântuită de flageluri precum proasta guvernare, corupția instituționalizată, lovituri de stat în cascadă, proliferarea regimurilor dictatoriale.

Moda ideologiilor de import, bazate pe gândirea uniformă și stilul puterii personalizate, a generat un univers baroc de figuri sinistre și grotești: Mobutu Sese Seko (Zair), Gnassingbé Eyadema (Togo), Moussa Traoré (Mali), Fran cisco Macias Nguema (Guineea Ecuatorială), Jean Bédél Bokassa (Republica Centrafricană), Mohammed Siad Barré (Somalia), Hissène Habré (Ciad), Samuel Doe (Liberia). Din această galerie nu putea lipsi figura emblematică: ugandezul Idi Amin Dada. Pe bună dreptate s-a afirmat că „el este dictatorul cel mai cunoscut din istoria Africii contemporane și unul dintre cei mai celebri din secolul al XX-lea”¹.

Amin – creația sistemului colonial britanic

Idi Amin a fost o creație a sistemului colonial britanic: un produs minor care, beneficiind de arbitrarul istoriei, s-a metamorfozat într-un produs major. Oportuniști, cum îi știm, britanicii au încercat să tragă profituri maxime. Numai că „their friend from Kampala” s-a dovedit imprevizibil și incontrolabil. Dilemele Londrei vis-à-vis de Idi Amin și-au găsit reflectarea și în presa panafricană, pe baza documentelor declasificate recent de Foreign & Commonwealth Office (FCO). Generalul Idi Amin Dada a preluat puterea în Uganda prin lovitura de stat militară din 25 ianuarie 1971, în timp ce președintele constituțional, Milton Obote, se afla la summit-ul Commonwealth-ului de la Sin gapore. Evenimentul a fost aplaudat la Londra, care acuza pe Obote de „comunism”. De altfel, astăzi se spune deschis că Idi Amin a beneficiat de „sprijinul Marii Britanii și al SUA”².

Totuși, în cercurile politice din capitala britanică, euforia nu era sinonimă cu pierderea lucidității. La două zile după puci (a 25-a lovitură de stat de pe continentul negru, în acel moment), un analist al FCO, Horace Smedley, îi scria lordului Lothian, superiorul său: «Nu trebuie să vărsăm lacrimi pentru plecarea dr. Obote. Dar nici să ne înșelăm că Uganda va fi mai bine condusă de succesorul său. Amin este corupt și lipsit de inteligență... [Cu el] vom putea beneficia, însă, de schimbarea politicii față de sectorul privat. Bine că s-a terminat cu socialismul lui Obote»³. În încheierea memorandumului său, Smedley reamintea că «interesele britanice cer ca noi să ne extindem influența cât mai repede posibil, după formarea noului guvern»⁴.

Britanicii și liderul cu patru clase

Britanicii jubilau că au scăpat de Obote, „un om înfumurat, sigur de el, vanitos”⁵, dar priveau cu incertitudine pe Amin, care „abia făcuse patru ani de școală elementară”⁶ și „citea cu dificultate în engleză”⁷. Iată de ce, într-o ședință a guvernului de la sfârșitul lui ianuarie 1971, premierul Edward Heath își exprima dorința de a recunoaște «cât mai repede posibil»⁸ regimul Amin, însă își exprima și temerea ca gestul să nu fie interpretat «ca și cum noi am fi responsabili de lovitura de stat a armatei»⁹.

De aceea, guvernul conservator de la Londra a recurs la o stratagemă: a cerut statelor africane anglofone moderate (Nigeria, Kenya și Ghana) să dea ele tonul recunoașterii regimului Amin. Demersul englezilor era justificat și de atitudinea țărilor „progresiste” (Tanzania, Zambia, Guineea și Somalia) care au condamnat, fără echivoc, lovitura de stat de la Kampala. În acest sens, generalul Mohammed Siad Barré (Somalia) declara acuzator că lovitura «a fost organizată de imperialiști» și aprecia că «este de datoria statelor africane independente să condamne în modul cel mai clar preluarea puterii de către forțele armate ugandeze și să nu tolereze acest fapt»¹⁰.

Generalul Barré concluziona că «Somalia sprijină fără rezerve pe fostul președinte, dr. Milton Obote, pe care-l consideră președintele legal al Ugandei»¹¹. La rândul său, președintele Tanzaniei, dr. Julius Nyerere, diagnostica puciul ca pe un «act de trădare al cauzei progresului și libertății popoarelor africane»¹². Sugerând premeditarea loviturii de stat, Nyerere se arăta intrigat de prilejul ales: exact în momentul în care «Africa are nevoie de unitate în fața amenințărilor rasiste și imperialiste»¹³.

Necruțător, liderul de la Dar es Salaam denunța și gama de complicități externe: «Este o uneltire josnică. Acum, dușmanii Africii se pot bucura»¹⁴. Guvernul Heath a perceput exact măsura frustrării lui Nyerere. Având în vedere că Obote primise azil politic în Tanzania, cabinetul de la Londra se temea ca determinarea lui Nyerere să nu se transforme într-o «posibilă amenințare militară»¹⁵, la adresa Ugandei.

Idi Amin acordând un interviu unui jurnalist european

Prin urmare, serviciile secrete britanice au făcut și o investigație specială în urma căreia au conchis că «nu există o amenințare reală din partea Tanzaniei»¹⁶. Liniștiți cu privire la soarta protejatului lor, englezii și-au reluat diligențele pe lângă guvernele moderate ale Africii. Ei își puneau speranțele în bătrânul președinte Jomo Kenyatta (Kenya) care «a refuzat cererea de ajutor a lui Obote, dar în secret și-a exprimat sprijinul pentru Amin»¹⁷, în premierul conservator al Ghanei, dr. Kofi A. Busia (care nu-i putea ierta lui Obote prietenia cu primul președinte al Ghanei, dr. Kwame Nkrumah) și în liderul militar al Nigeriei, generalul Yakubu Gowon (care le era dator pentru susținerea din timpul războiului din Biafra).

În ciuda disponibilității afișate, liderii de la Nairobi, Accra și Lagos nu se precipitau cu gesturi publice. În consecință, guvernul Majestății Sale și-a schimbat tactica. El a propus celor trei țări să participe la instalarea oficială a lui Amin, insinuând că «participarea la depunerea jurământului nu poate fi interpretată ca o recunoaștere»¹⁸. Însă, artificiile diplomatice erau doar pentru marele public. Încă de atunci, analiștii FCO considerau în mod realist că «ceremonia reprezenta o excelentă oportunitate pentru statele prezente să dovedească faptul că acceptă noul regim»¹⁹.

Deci, o recunoaștere tacită! În final, eforturile britanice s-au dovedit productive. La exact patru săptămâni după uzurparea puterii, generalul Amin depunea jurământul ca președinte al Ugandei în fața delegațiilor sosite din Ghana, Nigeria, Rwanda, Burundi, Congo Kinshasa, Su dan, URSS, RFG, SUA, R.P. Polonă, Belgia, Olanda, Suedia și Marea Britanie²⁰. Englezii obținuseră chiar mai mult decât au sperat. Dar, pe cât s-au bucurat atunci, pe atât aveau să regrete apoi.

Influența nefastă a lui Kadhafi și antisemitismului lui Amin

Idi Amin a ieșit, brusc, de sub tutela britanicilor în martie 1972, după o vizită în Libia, la colonelul Muammar Kadhafi. Atras de mirajul petrodolarilor liderului libian, la reîntoarcerea la Kampala a decis ruperea relațiilor diplomatice cu Israelul, punând capăt „unei lungi și avantajoase cooperări ce asigura [Ugandei] o treime din ajutorul acordat de Israel întregii Africi”²¹ De acum înainte, Amin avea să-și cultive constant sentimentele antisemite (deși obținuse brevetul de parașutist chiar în Israel!).

În acest sens, în septembrie 1972, el îl asigura pe liderul palestinian, Yasser Arafat, „că Hitler a acționat «cu justețe» împotriva evreilor”²², iar secretarului general ONU, austriacul Kurt Waldheim, îi scria că «Hitler și poporul german știau că israelienii nu sunt preocupați de soarta omenirii și de aceea i-au trimis la camerele de gazare»²³.

Criză, abuz și teroarea „soldățoiului”

A urmat, în octombrie 1972, expulzarea celor 80.000 de asiatici din Uganda (dintre care 50.000, cu pașaport britanic). Motivul invocat părea o farsă a unui personaj aflat în delir: Idi Amin afirma, fără a clipi, că „a primit ordin, în vis, de la Dumnezeu”²⁴. În majoritate indieni și pakistanezi, asiaticii reprezentau „coloana vertebrală a economiei ugandeze”²⁵. Alungarea lor a provocat „un dezastru economic: producția s-a prăbușit, comerțul s-a dezorganizat, impozitele s-au evaporat, deficitul bugetar (deja umflat de cheltuielile militare) s-a agravat, penuria alimentară s-a instalat temeinic, iar serviciile sociale s-au degradat”²⁶.

Criza economică avea să accentueze latura tiranică a „soldățoiului”: pe plan intern s-a produs „o deteriorare istorică a drepturilor omului”²⁷, în timp ce, pe plan extern, s-a dovedit „un bufon mediatic”²⁸. Multe din aceste aspecte, ce relevă un veritabil caz patologic, au făcut subiectul unui studiu anterior²⁹. Nararea noastră își propune ca, în continuare, pe baza documentelor Foreign & Commonwealth Office, să evidențieze și alte momente din prestația publică a controversatului dictator ugandez. Esența acestor momente o reprezintă impasul crescând din raporturile Ugandei cu fosta metropolă.

Astfel, într-o telegramă din 28 mai 1973, adresată premierului conservator Edward Heath, Idi Amin se vedea mediator în criza din Ulster: «ofer bunele mele oficii părților în conflict din Irlanda de Nord»³⁰, propunând negocieri directe la Kampala, «departe de teatrul operațiunilor militare și al antagonismelor [locale]»³¹. Pe măsura deteriorării relațiilor între cele două capitale, Idi Amin folosea un ton tot mai insolent. Iată ce îi scria reginei Elisabeta a II-a, în ianuarie 1975: «Scumpa mea Regină, mi-ar plăcea să organizați pentru mine o vizită în Scoția, Irlanda [de Nord] și Țara Galilor pentru a mă întâlni cu șefii mișcărilor revoluționare [de aici], ce luptă împotriva opresiunii voastre imperialiste»³².

Însă, un adevărat „război psihologic”, punctat de accente comice, s-a consumat tot pe parcursul anului 1973. Astfel, criza petrolului din toamna aceluiași an a avut efecte devastatoare asupra Marii Britanii: șomaj record, greve neîntrerupte, săptămâna de lucru de... trei zile! Malițios, Amin și-a propus, nici mai mult, nici mai puțin, decât să «salveze Coroana [britanică] de la ruină»³³. Arătându-se preocupat de soarta «sărmanilor englezi»³⁴, el le oferea, în decembrie 1973, un ajutor financiar de... 10.000 șilingi ugandezi (echivalentul, astăzi, a 4,35 euro!).

Apoi, pe 21 ianuarie 1974, ugandezul anunța că locuitorii din districtul Kigezi au pregătit englezilor „un camion încărcat cu legume și făină”³⁵. Precizând apoi sarcastic: «trebuie să veniți să-l luați repede, până nu se strică încărcătura»³⁶.

În vara lui 1976, pe vremea guvernării laburiste James Callaghan, Idi Amin arunca noi „săgeți otrăvite” în direcția fostei metropole: «Seceta actuală din Marea Britanie reprezintă o pedeapsă divină. Britanicii sunt astfel pedepsiți pentru că au ucis atâția kikuyu în Kenya înainte de independență [este vorba de faimoasa rebeliune „Mau-Mau”, desfășurată între 1952-1956, la reprimarea căreia a participat și Idi Amin ca soldat în King’s African Rifles – nota ns.], pentru că au lăsat Israelul să ocupe Palestina și pentru că sunt responsabili de tulburările provocate de Rhodesia și Africa de Sud [conduse atunci de regimuri ale populației albe minoritare – nota ns.]»³⁷.

Idi Amin a atins culmea sfidării tot în 1976 când, având în vedere unele tendințe iredentiste locale, s-a proclamat... rege al Scoției! Pentru a-și certifica noul statut, el s-a intitulat „Învingătorul colonialismului britanic”, conferindu- și două „superbe” imitații ale celor mai înalte distincții din Regatul Unit: „Crucea onoarei militare” și „Crucea victoriei”. Dar, Idi Amin a luat în derâdere și pe cel mai fidel aliat al Angliei, SUA. Astfel, în același an 1976, el îl invita la „odihnă” în Uganda pe Richard Nixon «pentru a-și reveni în urma afacerii Watergate»³⁸.

Asasinarea – singura soluție?

Confruntați cu reacțiile lui Amin, britanicii au fost, la început, intrigați. Pe măsura acu mulării provocărilor, ei au devenit indignați și, apoi, de-a dreptul furioși. S-a ajuns până acolo încât, exasperat, ministrul laburist de externe, David Owen (1977-1979), a propus, într-o ședință a cabinetului, asasinarea dictatorului ugandez³⁹.

Faptul a fost recunoscut chiar de cel implicat, într-un interviu acordat în 2003, postului de radio BBC. Lordul Owen a mărturisit că „guvernul a considerat această propunere ca fiind revoltătoare și a respins-o”⁴⁰. Însă, el a conchis că „nu se simte rușinat de propunerea făcută deoarece regimul stabilit de Idi Amin a fost unul foarte asemănător cu cel al lui Pol Pot”⁴¹.

Uganda – un imens cimitir

Într-adevăr, Amin a transformat Uganda într-un imens cimitir. Mii de cadavre pluteau pe Nil, putrezeau în lacuri ori zăceau aruncate în păduri și chiar pe marginea drumurilor⁴². La sfârșitul regimului său abominabil, după opt ani, două luni și trei săptămâni de atmosferă „suprarealistă” (11 aprilie 1979), Amnesty International aprecia numărul victimelor represiunii politice la 300.000 de morți⁴³ (unele surse indică 500.000 de persoane ucise).

La rândul său, „Conferința Panafricană a Bisericilor” a recenzat, chiar în 1979, 200.000 de văduve și 800.000 de orfani⁴⁴. În pofida dramei provocate propriului popor, Idi Amin a petrecut aproape un sfert de veac de exil „aurit”, în Arabia Saudită. S-a stins din viață la 16 august 2003, fără a răspunde în fața justiției pentru crimele comise. Împăcat cu sine, el declara unui ziarist, la sfârșitul anilor ’90: «Sunt un bun musulman. Tot ce mă interesează are legătură cu islamul: recit din Coran, cânt la orgă... De asemenea, îmi place să înot și să pescuiesc. [Aici] am o viață liniștită. Credeți-mă, nu am remușcări, ci doar nostalgie [subl. ns.]⁴⁵. Acesta era Idi Amin Dada, supranumit și „căpcăunul” din Kampala!