Barbu Ştirbey – Portret subiectiv

“Barbu Ştirbey avea asupra regelui [Ferdinand] ca şi asupra reginei [Maria] o influenţă atotputernică şi, de fapt, în tot cursul crizei din care a ieşit întregirea neamului românesc, el a fost adevăratul suveran al României.

Nepot de domn, frumos, iubit de femei, elegant, plin de farmec, de o neobişnuită distincţiune şi foarte bogat, legăturile lui Ştirbey cu curtea princiară dăinuiau de pe la 1907, din vremea însângeratelor răscoale. La moartea lui Kalinderu, regele Carol îl numise administrator al Domeniilor Coroanei după îndemnul lui Seculici. Fiind un vechi om de casă al familiei Ştirbey, bătrânul curtean nădăjduia, se vede, ca prin tânărul principe Barbu să-şi păstreze influenţa şi sub noua domnie pe care o simţea apropiată. Fapt este că la începutul domniei celei noi Ştirbey se găsea, deci, într-o situaţiune precumpănitoare şi oficială, bucurându-se deopotrivă de încrederea reginei cât şi a regelui.

Multă vreme se spusese şi despre dânsul că e o personalitate lipsită de orice relief şi de orice însemnătate. Ce e drept, aparenţele autorizau asemenea verdicte. Într-o ţară de vorbăreţi nu am cunoscut om mai tăcut, într-o societate preocupată să facă efect, nu am văzut om afectând o mai mare modestie şi, aş zice, o mai perfectă neînsemnătate a propriei persoane. Şi totuşi, sub această banală înfăţişare se ascundea o nespus de interesantă personalitate, o inteligenţă pătrunzătoare, o excepţională abilitate şi o mare ambiţie;un amestec ciudat de voinţă şi de lene, de hotărâre şi de fatalism, de indiferenţă şi de şiretenie. Curajos, uneori chiar îndrăzneţ, deşi prefera întunerecul luminii, iubitor de combinaţii, deşi nu practica intriga, Ştirbey era tipul boierului român care ştie să se mlădie ca să se strecoare.

Destul de occidental ca să nu părăsească atitudinile demne ale unui civilizat, prea oriental însă ca să aibă puterea de convingere a Apusului şi ca lucrurile omeneşti să nu i se prezinte sub prisma filozofică a nesiguranţei, şi a provizoratului. Dar ceea ce răscumpăra la el acest scepticism şi i-a permis să aducă României servicii, pe care totuşi e bine că istoria să le înregistreze şi să le consfinţească, este că avea idei democratice şi îşi iubea sincer ţara şi neamul.

Fără îndoială că intelectualitatea lui nu avea nimic strălucitor.Nu-şi dăduse niciodată osteneala să-şi împodobească mintea printr-o cultură aleasă;nu avea nici preocupări literare, nici gusturi artistice. Era spiritual, singurele sclipiri ale unei inteligenţe, încolo indolent. Dar n-am întâlnit un bun simţ mai fără de greş, un instinct politic mai sigur. La el nimic nu era la întâmplare sau improvizaţie, totul era multă vreme întors, sucit, gândit şi răsgândit. Meditaţiile lui încete, pline de luciditate şi de fineţe, îl aduseseră repede la concluzia că în vremurile noastre omenirea evoluează spre democraţie, iar dibăcia sa îi arătase că era mai cuminte şi mai prevăzător să nu te împotriveşti atotputerniciei unui asemenea curent.

Dispreţuind tradiţiunile şi neîncurcându-se cu prejudecăţi, i-a fost aşadar lesne să se emancipeze cu desăvârşire de mentalitatea mediului său, să fie în chip natural, fără afectaţiune, cel mai înţelegător dintre boieri, cel mai înaintat dintre bogătaşii noştri. Lui i se datorează, în bună parte, toate reformele democratice ale regelui Ferdinand, fără dânsul ele ar fi rămas numai gânduri împărtăşite, intenţii neîndeplinite.

De asemenea, Ştirbey era un patriotîn cel mai adânc înţeles al cuvântului. Nu a trăit decât în ţară şi la ţară. Numai pe pământul strămoşesc se simţea el bine acasă, în străinătate nu putea sta fără să-l apuce dorul de patrie. Aspiraţiunile neamului îi mişcau inima, altcumva cam egoistă şi indiferentă. Iar numele pe care îl purta, averile pe care le moştenise, i se păreau daruri ale soartei, care printr-un fel de lege a compensaţiunilor şi, poate, ca o poliţă de asigurare, îl îndatorau să pună toată situaţia sa socială în slujba binelui şi a măririi României. Nimeni mai mult decât el n-a contribuit ca în ceasul hotărâtor Coroana să fie cu adevărat Coroana Română, ca ea să se identifice în totul cu aspiraţiunile seculare ale neamului.

Fiind cumnatcu Brătianu, a lucrat mână în mână cu el, i-a fost poate cel mai apropiat şi mai preţios colaborator în greaua sarcină a înfăptuirii idealului nostru naţional. Nu a făcut-o însă din simpatie personală, sau din preocupări de partid, cum au şoptit-o clevetitorii, cum au susţinut-o numeroşii săi duşmani. A făcut-o fiindcă era convins că, din toţi oamenii de guvern de care România dispunea atunci, Brătianu era cel mai capabil, a făcut-o fiindcă conştiinţa îi zicea că aşa o cer interesele cele mai înalte şi cele mai sacre ale neamului. Dacă ar fi avut la îndemână vreun alt om politic mai de seamă, l-ar fi întrebuinţat pe acela şi dacă ar fi socotit că interesele naţionale sau interesele dinastice sunt cumpănă cu interesele de partid, n-ar fi stat o clipă pe gânduri. De altminteri în tinereţe nimerise în rândurile conservatoare carpiste, nidodată nu a fost liberal, întotdeauna s-a considerat deasupra partidelor. Nu era destul de convins ca să fie un fanatic şi era prea şiret ca să fie un partizan.

*****

I.G. Duca, Amintiri politice, vol.I, Jon Dumitru, Munchen, 1981, pag. 124-126

sursa:istoriiregasite.wordpress.com