Barbu Catargiu, primul prim-ministru al României: „Totul pentru ţară, nimic pentru noi”

Cariera politică a lui Catargiu începea în 1837, când a devenit membru în Adunarea Obştească a Ţării Româneşti. Pe 20 decembrie 1842 a fost numit director al Departamentului Dreptăţii (să reţinem această dregătorie), iar pe 23 aprilie 1843 devine clucer (şi pe aceasta) şi este trecut în arhondologie (cronica rangurilor domneşti).

Deşi se raporta critic la domnia lui Gheorghe Bibescu și împărtășea ideile „Societății Filarmonice”, Catargiu nu a participat la mişcările revoluţionare din 1848, preferând să călătorească în Anglia, Franţa și Austria, unde a avut contacte cu diverse oficialităţi politice. Șederea aceasta în Occident a fost un prilej pentru el de a studia viaţa civilă şi de stat de acolo. După calmarea evenimentelor a revenit în țară și a fost reconfirmat în funcţia de director al Departamentului Dreptăţii. Ulterior a fost desemnat suplinitor la Sfatul Vistieriei, iar după un an a fost ridicat la rangul de vornic al poliţiei.

După alegerea ca domnitor a lui Barbu Știrbei, fost coleg de cameră la Paris cu Catargiu, acesta din urmă a fost numit judecător la Înalta Curte de Justiţie (de reținut și această dregătorie). Neînţelegerile cu Divanul Ţării l-au făcut să-și prezinte demisia în ianuarie 1856.

„Obşteasca Adunare“ din Bucureşti, la 1837; litografie de epocă

Fiind unul dintre fruntașii conservatori din Muntenia, Catargiu a avut importante activităţi unioniste. A fondat „Comitetul Conservator al celor nouă”, o organizație politică de la care au emanat, la 19 martie 1859, cele opt puncte fundamentale destinate dezbaterilor şi hotărârilor Divanului ad-hoc. Catargiu nu a reuşit să se afle printre cei aleși în acest for din cauza intrigilor liberale şi ale atacurilor adversarilor politici. El a fost totuși invitat să facă parte din Consiliul de Miniştri, ocupând portofoliul Finanţelor. La alegerile pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, care avea să aleagă noul domnitor conform Convenţiei de la Paris, a candidat în judeţul Dâmboviţa.

În primul guvern numit de Cuza în Muntenia, Catargiu a primit din nou portofoliul Finanţelor, activând concomitent ca membru în Comisia Centrală de la Focşani însărcinată cu elaborarea legilor comune ale celor două Principate. Ulterior, între aprilie și mai 1861, a fost preşedintele Consiliului de Miniştri muntean. Ataşat ideii de consolidare a statului român, Catargiu exprima în Adunarea Deputaţilor necesitatea unei uniri efective la nivel uman: „Nu este destul unirea între ţările surori”, zicea el. Era nevoie de „unirea între fiii ei”. El a lansat și o lozincă pe care o dorea scrisă pe steag: „Totul pentru ţară, nimic pentru noi”. În decembrie 1861 în discursul ținut la Cameră avea formulări fondatoare: „Ceea ce Dumnezeu a unit oamenii să nu mai îndrăznească a despărți”.

Portret al primului prim-ministru al României, Barbu Catargiu. Sursă foto: MNIR

Catargiu s-a afirmat ca lider incontestabil al conservatorilor, cel mai puternic grup politic, reuşind să ralieze în jurul aceluiaşi program diferitele facţiuni. Faptul acesta a adus după sine, fără doar și poate, desemnarea sa, la 22 ianuarie 1862, ca președinte al primului guvern, cu alte cuvinte primul prim-ministru al României. Acestui cabinet i-au revenit importante măsuri pentru uniformizarea administrativă a formulei statale românești rezultată din Unire. Au fost desfiinţate Comisia Centrală, ministerele din Moldova, instituindu-se în locul lor, ca măsură de tranziţie, directoratele, iar Şcoala militară de la Iaşi s-a mutat la Bucureşti.