Aspasia - o istorie a amantelor

Pe la jumătatea secolului al V-lea î.Hr., oraşul-stat Atena eclipsa restul Greciei;democraţia care domnea acolo era cea mai mare realizare a Greciei antice. Dar epoca de aur ateniană nu influenţa şi viaţa femeilor, care îşi petreceau majoritatea timpului stând în casă. Femeile străine erau de două ori condamnate, atât prin sex, cât şi prin castă. Una dintre ele, Aspasia, o imigrantă venită din cetatea Milet, din Asia Mică, a încercat să îşi compenseze statutul social prin relaţia ei cu Pericle, cel mai de seamă om de stat din Atena.

Aspasia a sosit în Atena în urma războaielor persane, care au secătuit resursele Atenei şi s-au încheiat cu armistiţiul de cinci ani din 451. Ea venise la Atena cu rudele ei, pe care circumstanţe necunoscute le forţaseră să părăsească Miletul, în ciuda prezenţei familiei şi a originii sale nobile, care îi asigura relaţii bune, ea nu avea resurse financiare şi a fost obligată să-şi caute o slujbă. Din nefericire pentru Aspasia, sosirea ei în Atena a coincis cu un val de imigraţie postbelică, care l-a făcut pe Pericle să instituie măsuri draconice, pentru a asigura superioritatea socială a cetăţenilor atenieni. A acordat cetăţenie ateniană doar celor care aveau doi strămoşi atenieni şi a limitat drastic drepturile străinilor de felul Aspasiei şi a familiei ei. Oricine era prins dându-se drept cetăţean atenian risca să fie condamnat la sclavie.

În conformitate cu legislaţia promovată de Pericle, Aspasia nu putea să se mărite cu un atenian sau să se bucure de cele câteva drepturi de care beneficiau femeile ateniene. Dar şi drepturile acestora erau puţine la număr. Spre deosebire de bărbaţii atenieni, femeile nu puteau deveni soldaţi, aşa că pruncii de sex feminin erau adesea lăsaţi pradă intemperiilor sau fiarelor sălbatice. Copilele cărora li se acorda privilegiul de a trăi erau crescute cu indiferenţă, ţinute acasă sub cheie şi învăţate numai gospodărie. La începutul activităţii sexuale, de obicei pe la paisprezece ani, părinţii le măritau cu bărbaţi mult mai în vârstă care îşi făcuseră stagiul militar şi erau, în fine, liberi să se căsătorească.

Viaţa maritală nu reprezenta nicidecum o eliberare, căci nevestele grecilor trăiau ascunse în noile lor cămine. Căminele atenienilor, ca toate casele greceşti în general, reflectau statutul superior al bărbatului. Erau mici, pentru că bărbaţii îşi petreceau majoritatea timpului în altă parte, în compania altor bărbaţi. Cele mai multe camere dădeau într-o curte interioară. Sufrageria era cea mai mare şi mai bine utilată cameră din casă, pentru că bărbaţii primeau acolo vizite. Dar ei le excludeau pe neveste, fiice şi alte femei de la aceste evenimente. Adesea invitau hetaire – curtezane de lux – sau, dacă erau mai săraci, prostituate, ca să îi distreze.

Femeile Atenei antice nu prea aveau drepturi şi puteau divorţa doar dacă era de acord şi bărbatul. Numai dota lor le mai putea asigura o oarecare protecţie financiară, într-o societate care preţuia matroana decentă, supusă şi muncitoare, femeia putea aspira, cel mult, la o bună reputaţie.

Ce să facă o străină în acest oraş al bărbaţilor? Aspasia nu era doar frumoasă, ci şi deosebit de inteligentã şi, spre deosebire de majoritatea femeilor ateniene, reuşise să îşi facă o educaţie, deşi nu a dezvãluit niciodată cum. Începu să predea retorică şi filozofie şi curând îşi câştigă o repuţie atât de bună, încât însuşi Socrate o ridică la rang de profesor.

Este foarte posibil ca Aspasia să-şi fi câştigat existenţa la început aderând la misterioasa castă a hetairelor, femei de origine străină care ofereau sex, companie şi prietenie, în schimbul cadourilor valoroase şi al banilor. Spre deosebire de prostituate (şi de majoritatea soţiilor), hetairele erau femei educate şi cultivate, elegante şi sofisticate. Spiritul lor, cunoştinţele şi uşurinţa conversaţiei le deosebeau de celelalte grecoaice, ele pricepându-se să poarte dispute cu bărbaţii de pe poziţii egale din punct de vedere intelectual. Vasele pictate le arată ca pe nişte femei atletice, cu piept plat şi îmbrăcate somptuos, uşor de deosebit de matroanele masive şi neîmpodobite.

Aspasia avea în jur de douăzeci şi cinci de ani când l-a întâlnit pe Pericle şi i-a insuflat acestuia dragostea pătimaşă care a durat până la moartea sa. Dar tocmai legile promulgate de Pericle o condamnau la o viaţă de concubinaj, interzicându-i mariajul. Pentru că nu putea trăi fără ea, Pericle a adus-o pe Aspasia la el acasă. Când Aspasia îi născu un fiu, statutul nelegitim al acestuia nu l-a deranjat pe Pericle, care deja avea doi copii legitimi.

Pericle nu era nici pe departe singurul admirator al Aspasiei, o prezenţă deopotrivă erotică şi intelectuală. Când ea înfiinţă un loc de dezbateri, cei mai mari intelectuali învăvaţi şi oameni de stat s-au înghesuit să facă acolo politică şi filozofie.

Aspasia nu s-a limitat la treburi de stat. A practicat şi raţionamentul socratic riguros, aplicîndu-l la relaţiile maritale, un subiect pe care cu siguranţă că statutul ei a îndemnat-o să îl studieze. Autorii ulteriori precum Cicero şi Quitilian relatează un dialog între Aspasia şi soţia lui Xenofon, la care ar fi fost martor filozoful.

-Spune-mi, întrebă Aspasia, dacă giuvaierurile alese ale vecinei tale ar fi mai frumoase, le-ai vrea pe ale tale sau pe ale ei?

-Pe ale ei.

-Şi dacă veşmintele şi podoabele ei ar fi mai scumpe ca ale tale, pe care le-ai prefera?

-Pe ale ei, desigur.

-Ei bine, dacă soţul ei ar fi mai bun ca al tău, l-ai dori pe acela sau pe al tău?

Soţia lui Xenofon se înroşi. Aspasia sparse liniştea jenantă. Pentru a satisface dorinţa de perfecţiune a partenerului, explică ea, eşti obligat să fii perfect. Deşi erotismul este dimensiunea prin care bărbaţii şi femeile îşi exprimă devoţiunea unul faţă de altul, elementul esenţial al atracţiei este virtutea.

Inventată sau reală, această discuţie ne sugerează părerile Aspasiei despre relaţia dintre bărbat şi femeie:cei doi pornesc de la aceleaşi condiţii şi trebuie să fie la fel de preocupaţi de a căuta calea virtuţii. Cu alte cuvinte, se pare că amanta lui Pericle era un avocat al egalitarismului, într-un fel care se opunea monumental stratificării rigide şi inegalităţii prescrise de lege la ora şi locul în care ea trăia.

Între timp, Pericle îşi petrecea o mare parte din timp acasă, pentru a putea fi cu Aspasia, fără a neglija însă guvernarea şi restaurarea templelor ateniene, distruse în timpul războaielor persane. Atenienii sprijineau masiv politica administrativă a lui Pericle, dar nu şi viaþa lui particulară, care nu le era tocmai necunoscută. Cetăţenii îi reproşau că a izgonit-o din casă pe soţia sa pentru a o aduce pe Aspasia, ignorând faptul că el divorţase de soţia sa cu mai mult de zece ani înainte de a o întâlni pe Aspasia. Se mai murmura că ar fi trebuit să o ţină pe amantă ascunsă, aşa cum făceau ceilalţi, un sfat pe care Pericle l-a nesocotit mereu. Treptat, se formă un adevărat curent potrivnic Aspasiei, iar ea a fost cea care l-a primit din plin, şi nu Pericle. Fu defăimată fără milă în locuri publice. Poeţii comici se întrecură pe ei înşişi în zicători deocheate, comparând-o cu Thargelia, puternica soţie şi curtezană ionianã care avusese paisprezece bărbaţi şi care se folosise de imensa ei influenţă pentru a ajuta duşmanul în timpul războaielor persane.

În 440 î.Hr., când cetatea Samos s-a revoltat împotriva Atenei, campania contra Aspasiei s-a intensificat. Deşi Pericle a înăbuşit revolta, până la urmă, opozanţii săi l-au acuzzat că amanta sa, Aspasia, din motive personale care ţineau de originele sale miletiene, îl convinsese să pornească războiul cu Samos. În Cheirones, autorul satiric Cratinus îi ridiculizează atât pe Pericle, cât şi pe Aspasia, pe care o numeşte Târfa cu Ochi de Câine. Această etichetă a prins, aşa că tot mai mulţi atenieni au început să o condamne pe Aspasia ca pe o stricată de cea mai joasă speţă. Reputaţia ei de hetairă evocă alte imagini, cele explicit sexuale de pe vasele greceşti şi cupele de băut unde hetaire goale îşi ridică hainele pentru a-şi expune organele genitale potenţialilor clienţi. Pe ceramica vaselor arse în cuptoare, aceste hetaire fac sex în grup, stau aşezate în diverse poziţii şi chiar se apleacă, sprijinindu-se cu braţele de podea, pentru a permite sexul anal. Uneori, clienţii sunt înfăţişaţi bătându-le la fundul gol cu un pantof sau cu alt obiect, pentru a le obliga să întreţină un act sexual neplăcut sau dureros.

Comparaţia cu aceste caricaturi a fost cea mai penibilă în cruciada iniţiată împotriva Aspasiei, intelectuala rafinată, mama devotată şi a tovarăşă de viaţă a lui Pericle. Adevăratul motiv al acestei înverşunări amare şi al urii împotriva Aspasiei era faptul că ea ameninţa structura socială a Atenei, construită pe relaţii de sclavie şi condusă de bărbaţi, societate în care femeile erau tratate ca nişte trântori sau, în cazul celor de origine străină, obligate la o existenţă şi mai sordidă. Aspasia, femeie şi străinã, ar fi trebuit să accepte acest dublu handicap conform statutului stabilit prin lege. Dar reuşise cumva să se eschiveze şi îl îmbrobodise şi pe conducătorul lor bătrân şi nebun, care îi trecuse cu vederea statutul. În mod cert, Aspasia era un pericol pentru ordinea prestabilită, o revoluţionară deghizată seducător.

Timp de un deceniu după dezastrul războaielor samiene, viaţa Aspasiei a continuat să fie la fel de armonioasă în particular şi la fel de bogată intelectual, dar coşmarul social a continuat, în 431 î.Hr., la începutul războiului pelopnesiac, atacurile verbale s-au intensificat. Poetul comic Hermippus a lansat un nou atac, acuzându-o că se comportă neruşinat şi că este codoaşa lui Pericle, furnizându-i ateniene libere. A reuşit să stârnească o furtună publică atât de puternică, încât au fost formulate acuzaţii de imoralitate şi trădare contra Aspasiei. În pofida opoziţiei lui Pericle, voinţa populară a avut câştig de cauză.

Ca străină, Aspasia nu putea să compară în faţa judecătorilor pentru a se apăra. Pericle a pledat în favoarea ei. Plângea în timp ce vorbea, cu vocea tremurându-i de emoţie. A pledat cu atâta elocvenţă şi convingere, încât juriul a acceptat argumentul calomniei şi a achitat pe Aspasia. Această victorie contra răutăţii şi calomniei i-a legat şi mai strâns pe cei doi. Curând după aceea, ea a fost recunoscută public ca perechea lui Pericle.

Dar cuplul de îndrăgostiţi nu avea să se bucure de o bătrâneţe tihnită împreună. Strategia militară a lui Pericle, de a proteja imperiul atenian prin baricadarea cetăţenilor şi a armatei în interiorul zidurilor cetăţii, a dus la suprapopulare severă şi molime. În 430 î.Hr., o epidemie teribilă de ciumă a ucis o treime din soldaţi şi un sfert din populaţia civilă. Pericle însuşi şi-a pierdut primii doi fii, sora şi o mare parte din rude şi prieteni.

Dar cei mai mulţi atenieni suferiseră pierderi teribile şi, în durerea lor sălbatică, au căutat un ţap ispăşitor. L-au găsit uşor în persoana lui Pericle, care a fost demis din funcţie, acuzat şi condamnat pentru luare de mită. Pericle era acum în dizgraţie, dezonorat şi fără moştenitori. Oricât de rău se prezenta situaţia, pentru Aspasia a fost un beneficiu neaşteptat, căci statutul fiului mai mic al lui Pericle s-a îmbunătăţit. Pericle, disperat să aibă un moştenitor, a trebuit să pledeze înaintea mai-marilor cetăţii pentru recunoaşterea statutului fiului său, pe care legislaţia xenofobă promovată de propriul lui tată îl considera drept bastard. În cele din urmă, atenienii se îndurară de bătrânul Pericle şi îi acordară tânărului Pericle cetăţenia, dar nu şi Aspasiei.  Cu toate acestea, succesul fiului trebuie sãăi fi oferit Aspasiei o mare satisfacţie.

Pericle şi Aspasia se bucurară pentru o vreme de linişte, scăpând de persecuţii. El a fost reabilitat şi reinstaurat în funcţie. Dar ciuma făcea ravagii prin Atena şi, în curând, îl ucise şi pe el, lăsând-o pe concubina sa singură şi lipsită de apărare în oraşul bântuit de boală. Fără Pericle, sau, mai bine zis, după Pericle, Aspasia se orientă către alt bărbat, un negustor de oi, care era şi un general foarte popular. Graba cu care a stabilit această relaţie pare să demonstreze nesinceritatea afecţiunii ei pentru Pericle. Probabil că nu era la ananghie, fiul ei moştenise averea lui Pericle. Poate că a simţit nevoia de a fi protejată de cetăţenii care o urau. Poate că o şi atrăgea Lysicle, care era dinamic, ambiţios, bogat şi mult mai apropiat de ea ca vârstă decât Pericle. Şi probabil că ea s-a gândit cã, de vreme ce legea ateniană tot o stigmatiza ca pe o străină, iar atenienii o persecutau, cel mai înţelept lucru ar fi fost să stabilească o relaţie similară cu cea pe care o avusese cu Pericle şi să devină concubina altui bărbat puternic, capabil să o apere de numeroşii săi duşmani.

Este aproape sigur că Aspasia l-a cunoscut pe Lysicle prin Pericle. Poate că Lysicle s-a numărat printre bărbaţii impresionaţi de inteligenţa şi frumuseţea ei. De asemenea, este posibil ca statutul de concubină a lui pericle s-o fi făcut mai atractivă;pentru că, până la urmă, Pericle sfidase întregul popor pentru a trăi alături de ea şi a o onora cum cuvine.

Oricare ar fi fost motivul acestei uniuni dintre Aspasia şi Lysicle, relaţia lor a fost de scurtă durată. El a murit pe câmpul de luptă tocmai când ea îi născuse un fiu. Aspasia se văzu iarăşi singură şi fără apărare, de data aceasta cu un copil nelegitim.

Dar atenienii nu îi dădeau pace. Când Aspasia împlini patruzeci şi cinci de ani, Aristofan lansă un nou atac fulgerător. În piesa Acharnians, o acuză, nici mai mult nici mai puţin, că provocase războiul peloponesiac. Personajul Dikaeopolis enumera evenimentele care au dus la izbucnirea războiului. Conform poveştii, câţiva tineri beţi se strecuraseră în cetatea Megara şi furaseră o prostituată pe nume Simaitha. Furioşi, megareenii se răzbunară furând două fete de la Aspasia, pe care o numeau codoaşă. Înfuriată de furtul fetelor ei, Aspasia l-a sfãtuit pe Pericle să declanşeze războiul peloponesiac.

Nu ştim ce s-a mai întâmplat cu Aspasia după moartea lui Lysicle, deşi povestea ei generează dezbateri şi analize până în ziua de azi. Ceea ce ştim cu siguranţă este că Aspasia era suficient de isteaţă ca să îşi evalueze situaţia la vârsta de mijloc, aşa cum reuşise şi în tinereţe:  femeie străină într-o societate care se temea de ea şi o dispreţuia. Avea câteva atuuri:o frumuseţe pe cale de a se ofili, o reputaţie de inteligenţă sclipitoare şi o raţiune imbatabilă, precum şi un fiu care era moştenitorul legitim al lui Pericle. Şi reputaţia unei hetaire, ceea ce cu siguranţă îi atrăgea pe unii bărbaţi.

După toate probabilităţile, Aspasia a căutat refugiu şi protecţie la alt bărbat, aşa cum făcuse şi după moartea lui Pericle. Potrivit unui scenariu mai puţin probabil, fiul ei mai mare, Pericle, şi-ar fi asumat rolul de protector al mamei. Dacă ar fi fost aşa, ar fi trebuit să fi rămas şi vreo aluzie literară. Dar călăii dramaturgi ai Aspasiei au tăcut, şi ce ne putem imagina este că Aspasia s-a aliat cu un bărbat prea insignifiant pentru a fi menţionat, s-a mutat din Atena sau a murit în obscuritate.

Judecând după sursele de care dispunem, învăţăturile şi credinţa Aspasiei făceau din ea un exemplu de echilibru într-o lume dezechilibrată. Dar ea rămânea o străină şi o femeie marcată de moravurile aspre ale Atenei, aşa că a trebuit să se sprijine pe relaţia cu Pericle pentru a dobândi putere şi siguranţă materială.

Elizabeth Abbott, O istorie a amantelor, Ed. Lider, Bucureşti, 2005

http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/08/08/aspasia-o-istorie-a-amantelor/