Tinereţea Marthei Bibescu - Prinţesa şi cele opt paradisuri

A te naște femeie în România sfârșitului de veac XIX nu părea să fie cea mai fericită soartă pe care ți-o putea hărăzi Dumnezeu. Într-o societate încă subdezvoltată economic, cu o preponderență covârșitoare a ruralului asupra urbanului, cu reflexe sociale și comportamentale proprii Evului Mediu, femeia trebuia să se supună de-a lungul vieții unui întreg set de constrângeri și prejudecăți care făceau din ea, în cel mai bun caz, un cetățean de rangul doi.

Martha Bibescu a evitat această soartă printr-un extraordinar concurs de împrejurări, care a făcut ca o femeie frumoasă, inteligentă și talentată să se nască într-o familie cu dublă ascendență nobiliară, Bibescu-Brâncoveanu și Mavrocordat, deci urmașii voievodului-martir și ai domnitorului fanariot (Constantin Mavrocordat) cu cele mai multe domnii (zece) din perioada 1711-1821. Noblețea și bogăția, premise ale împlinirii calităților sale native, au ajutat-o pe Martha Bibescu nu numai să nu devină un cetațean de rangul doi în România, ci să ajungă unul dintre cetățenii privilegiați ai lumii, un cetățean care se mișcă la fel de natural la Casa Albă, ca invitată a familiei Roosevelt, ca și în ermeticul apartament al lui Proust din Paris, să fie admirată și adulată de kronprinzul Germaniei și regele Spaniei, să-și legene pașii alături de Enescu pe sub bolțile brâncovenești de la Mogoșoaia, să fie confidenta reginei Maria, a lui Clemenceau sau Churchill. Martha a oferit lumii românitatea ei, aducând țării natale spiritul universal de care se lăsa impregnată în fiecare dintre peregrinările sale. 

Născută la Bucureşti, pe 28 ianuarie 1886, ca al treilea copil al cuplului Ion Lahovary-Smaranda Emma Mavrocordat, Martha își va petrece copilăria între Franța și România, tatăl ei fiind ministrul României la Paris. Tragedia pierderii fratelui ei mai mare, George, îi va afecta viața, mai ales prin prisma șocului suferit de către mama sa, niciodată consolată după pierderea unicului ei fiu. Nașterea a încă două fiice, Madeleine în 1893 și Marguerite în 1897, n-a făcut decât să amplifice în sufletul doamnei Lahovary sentimentul unei nedreptați nemeritate. „Prea creștină pentru a-l ataca pe Dumnezeu, a păstrat o ranchiună tainică fiicelor ei, pentru faptul de a trăi si a deveni frumoase atunci când fratele lor nu mai era decât o umbră în regatul morților” (Ghislain de Diesbach). 

Ca urmare, de educația Marthei se vor ocupa doi bărbați, tatăl ei şi bunicul matern, Alexandru Mavrocordat. Poreclit „ursul” în tinerețe, datorită staturii sale impunătoare și a unei suspiciuni maladive, nepăsător fața de soarta propriilor copii, Prințul Mavrocordat își deschisese inima și inteligența spre nepoatele lui, îndeosebi înspre Martha, pe care o trata de la egal la egal, inoculându-i ideea că face parte dintr-o specie aparte de oameni, hărăziți de Dumnezeu cu semnul autorității. „M-a convins că am primit viața în devălmășie, dar nu o singură viață, ci mii, toate cele moștenite de la el sau pe cele ce urma ca eu să le transmit” (Martha Bibescu).

Cu o mamă în cel mai bun caz absentă, tânăra Lahovary se va atașa natural de tată, dornic de altfel să preia integral creșterea fiicei sale. „El mi-a servit drept mamă”, va remarca adeseori Martha referindu-se la tatăl ei. Chiar și în problemele de strictă intimitate feminină, tânăra va apela tot la ajutorul tatălui: „A trebuit să recurg la consolatorul meu suprem, singurul în stare să pună capăt disperării, tatăl meu... Tatăl mi-a vorbit cum știa el să o facă... «Dumnezeu a hotărât să te naști femeie. Ai devenit acum, scumpa mea Martha. Nu spui oare în fiecare seară în rugăciunea ta: Facă-se voia ta și nu a mea?»”.

Între Paris, București și Biarritz, unde urmează pensionul doamnelor Dubuc, tânăra domnișoară Lahovary crește, devenind dintr-un copil destul de interiorizat o adolescentă frumoasă, cu gene lungi, care atrage atenția – şi nu doar reginei Carmen-Sylva, soția lui Carol I, dar și numeroșilor pretendenți care încep să roiască în jurul ei, spre disperarea neconsolatei sale mame. Trăiește în lumea bună, înconjurată de foste regine: Natalia a Serbiei, la Biarritz, și Principesa Maria a României, la București. Viitoarea suverană a României, mai mare ca Martha cu 11 ani, va recunoaște în memoriile ei: „Alături de ea simțeam că mă aflu în prezența cuiva mult mai în vârstă ca mine. Acest copil cu ochii pătrunzători și cu un spirit veșnic treaz nu avea nimic naiv în persoana sa”. Şi cât priveşte educaţia sa literară, Martha se atașează de copil de opera lui Chateaubriand (1768-1848), căreia îi va rămâne credincioasă toată viața.

George Valentin 

La nici 13 ani împliniți ai fiicei sale, mama Marthei antamase deja discuții cu familia Ghika, pentru un mariaj care ar fi unit noblețea și influența politică a Lahovarilor cu uriașa avere a prințului Ghika-Comănești, proprietar al zăcămintelor de petrol și cărbune de la Comănești. Proiectul va cădea, dar, printr-un ciudat capriciu al sorții, unica fiică a Marthei se va mărita, mai târziu, cu fiul celui care ar fi putut să devină soțul mamei ei...

Cel care avea să devină „ursitul” Marthei va fi în schimb un băiețel „foarte inteligent, vioi, interesat de jocuri și pasionat, nu îi păsa deloc de lectură, ci doar de calculul matematic, geografia, istoria și științele îl interesează; și în primul rând, mașinile!”, după mărturisirea mamei sale. Băiețelul se numește George-Valentin Bibescu, e vărul Marthei într-o lume în care fiecare e rudă cu fiecare, iar mama lui este o adevărată legendă a lumii mondene a celui de-al Doilea Imperiu (1852-1870).

Fiică a prințului de Chimay și a unei fiice nelegitime a lui Napoleon I, contesa Valentine de Riquet de Caraman se căsătorește, în 1861, cu prințul Paul de Bauffremont. Va fi una dintre „frumoasele” celui de-al Doilea Imperiu – şi unul dintre numeroșii ei curtezani se numește George Bibescu și este fiul domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-1848), detronat de revolutia de la 1848 din Țara Românească. Prințesa se îndrăgostește de nobilul valah, divorțează de Paul de Bauffremont, își câștigă și pierde cele două fiice din căsătoria cu acesta, renunță la o parte din avere, fuge în Germania pentru a se putea căsători cu Bibescu care, între timp, se duelase cu soțul înșelat, apoi se mută la București, nu înainte de a da naştere unei fetițe (1876), Nadejda, viitoarea soție a prințului Barbu Știrbey, și unui băiețel, George-Valentin, ivit pe lume la 3 aprilie 1880, la București. Trăită în întreaga Europă, prințesa Valentina „eșuează” în România, ai cărei locuitori i se par „hoți, mincinoși, guralivi, lăudăroși, leneși și vicioși”. 

Atât de critică cu românii, Valentina Bibescu își va crește fiul satisfăcându-i toate capriciile, tolerându-i toate toanele, lăsându-l să-și dezvolte, în voie, o fire ciudată și tiranică, cinică și lipsită de orice interes pentru plăcerile spiritului: „O fire care se bucură de plăcerile materiale și senzuale în stare brută, căci nu fusese influențat, trebuie recunoscut, nici prin morală, nici prin educație și nici prin religie” (Ghislain de Diesbach). Va fi pasionat însă de tehnică, devenind de mic un adevărat geniu al mecanicii, iar mai apoi, un automobilist de forță și unul dintre primii aviatori din lume.

„Ce caraghios! O să te căsătorești cu fiul pretendentului la tron” 

Cei doi viitori soți se vor întâlni pentru prima dată în saloanele palatului Știrbey, el, la 20 de ani, deja sublocotenent al regimentului 2 artilerie, ea o fetișcană de 15 ani, mlădioasă ca o trestie, cu ochi mari și languroși, bordați de gene lungi și negre.

Martha va rămâne „înfiorată”, potrivit propriei mărturisiri, la vederea tânărului prinț – George-Valentin o va privi însă ca pe cel mai prețios trofeu pe care viața putea să i-l aducă. Pentru un tânăr care poseda cea mai puternică mașină din București și cei mai frumoși cai din România era firesc să se căsătorească cu cea mai frumoasă fată din Capitală. Dac-ar fi fost după el, ar fi răpit-o imediat pe Martha, pentru a se bucura de ea. Noroc că familiile sunt mai prudente și-l conving pe năbădăiosul George-Valentin să se resemneze cu o logodnă secretă, încheiată în iunie 1901. Martha de-abia împlinise 15 ani.

Logodna oficială și publică va avea loc pe 24 octombrie 1901 în biserica „Domnița Bălașa”, ctitorie a strămoșilor lui George. Mai surprinsă decât de evenimentul logodnei rămâne Martha atunci când principesa moștenitoare, viitoarea regină Maria, îi spune: „Ce caraghios! O să te căsătorești cu fiul pretendentului la tron”. Niciodată Martha nu se gândise că familia în care urma să intre prin căsătorie ar putea fi rivala Hohenzollernilor la tronul României. Totuși, deși Bibeștii nu dăduseră decât un domnitor Țării Românești, familia era percepută încă drept o alternativă la dinastia germană a lui Carol I. Dar George Bibescu, viitorul socru al Marthei, renunțase de mult la orice veleitați politice, mulțumindu-se cu titlul de prinț și cu frumoasa Valentine de Bauffremont.

Paradoxal, exact moartea neașteptată a socrului ei, la 20 mai 1902, pe când ieșea dintr-o audiență de la sultanul Imperiului Otoman, va grăbi căsătoria Marthei. Fiul său, puțin dornic de ceremonii mondene, va folosi doliul pentru părintele său ca să încheie mariajul cu Martha, pe 21 iunie 1902, într-o biserică aproape goală, stârnind dezaprobarea protipendadei bucureștene, care se aștepta la o succesiune de baluri, recepții și serate. La urma urmei, această căsătorie era probabil cea mai ilustră cu putință în România acelor vremuri, unind destinele unei descendente – prin mama sa, Emma Mavrocordat – a 14 voievozi ai Țării Româneşti, dublă posesoare de sânge mușatin și basarab, cu urmașul Brâncovenilor și, prin mama sa, Valentina, posesor de sânge napoleonid.

După toate standardele, moderne sau de atunci, căsătoria a fost un eșec, deși a durat până la moartea lui George-Valentin, în 1941. Prea puțin tandru și înțelegător cu o soție care de-abia ieșise din copilărie, George-Valentin își va exercita drepturile conjugale ca și când ar fi avut de-a face cu o servitoare sau cu vreuna dintre numeroasele sale întreținute. Martha va resimţi acest prim contact sexual cu proaspătul soț ca pe o crimă, păstrând veșnic o anumită repulsie pentru plăcerile fizice. „Cine a pomenit de o fecioară dată pe mâna unui bărbat, ca o vioară Stradivarius, dată pe mâna unei maimuțe?” e cel mai sugestiv și impresionant comentariu pe care îl va face Martha despre începuturile căsniciei ei. „Fără îndoială că George-Valentin, fire senzuală și brutală, s-a purtat cu ea fără menajamente și delicatețe, ca și cum ar fi primit-o pe Martha din partea unei patroane de bordel, și nu din cea a virtuoasei doamne Lahovary” (Ghislain de Diesbach).

Totuși, relația lor, deși marcată de numeroase infidelități și momente de tensiune, va evolua spre o acceptare tacită a celuilalt, spre tandrețe și chiar grijă reciprocă adeseori. În momentele grele – intervenția chirurgicală a Marthei din 1924, accidentul aviatic al lui George din 1931 – se vor afla unul lângă celălalt, descoperind un sentiment ce, în alte condiții, ar fi putut să se transforme în iubire. Martha va și scrie în 1925, reflectând destul de melancolic la propria căsătorie: „George și eu am ajuns să nu mai așteptăm decât bătrânețea care ne va consola”.

 Până să se consoleze cu Martha, George-Valentin Bibescu își va lua brevetul în pilotaj la Pau, în Franța, în 1909, va înființa Automobil Clubul Român (1904), va întemeia Liga Aeriană Română (1910), va fi fondatorul Şcolii de aviație de la Băneasa (1910), va deveni primul comandant al celei dintâi escadrile militare de recunoaștere (1913), va fi președinte al Comitetului Olimpic Român (1920-1923) și va fi ales de zece ori consecutiv, începând cu anul 1930, președinte al Federaţiei Aeronautice Internaționale. Nu în ultimul rând, lui îi datorăm existența aeroportului Băneasa, fondat de prințul Bibescu pe moșia mătușii sale, Maria Bibescu, contesă de Montesquiou-Fezensac.

Cele două Valentine 

  O căsătorie începută prost pentru Martha continuă și mai prost. Voiajul de nuntă, desfășurat pe ruta München-Paris, are loc în prezența noii sale soacre și a unei bătrâne guvernante nemțoaice. Obișnuită încă din copilărie să-i spună prințesei Valentina mătușă, trebuie să accepte cererea acesteia ca de acum înainte să-i spună „mamă”, pentru a evita eventualele acuzații de imoralitate: „Nu doresc ca să-și închipuie conductorul vagonului de dormit că îmi închid nepoata și fiul în același compartiment”.

Nu-i va fi greu proaspetei mirese să se atașeze de mama soțului ei, cu atât mai mult cu cât, rămasă gravidă, singura care îi oferă sprijin este prințesa Valentina. „Din cauză că doar tu m-ai ținut în brațe, ți-am jurat dragostea mea de fiică, de care mama nu a avut nevoie”, îi declara Martha soacrei sale. Nașterea unicului ei copil, pe 27 august 1903, Valentina, botezată astfel în cinstea mamei soțului ei, o va surprinde pe Martha la fel de nepregătită ca și cu mariajul: „Nu voiam cu niciun preț să-mi iau în brațe fetița. Nu îmi făcea plăcere; nu o voiam. Ca să fiu cu totul cinstită... mă dezgusta... Acest copil îmi făcea silă mai mult ca altul pentru că știam de unde ieșise”. Medicul ei confirma: „Iată ce se întâmplă când copiii au copii”.

Același doctor îi interzice Marthei să mai aibă relații intime cu soțul ei timp de doi ani. „Dacă Martha se poate lipsi cu ușurință de plăcerile de acum înainte interzise, nu e aceeaşi situație pentru George, a cărui fire senzuală se resemnează greu cu castitatea forțată. De aici înainte, va avea o viață personală consacrată unei lungi serii de amante, unele trecătoare, capriciul unei seri sau al unei săptămâni, altele tenace, posesive și interesate, care se vor strădui să o înlăture pe Martha, în speranța de a deveni la rândul lor prințese Bibescu” (Ghislain de Diesbach).

„Sunt umilitoare fără să vreau” 

Ca urmare, relația celor doi se deteriorează rapid, mai cu seamă din cauza grobianismului lui George. „Mă silea – va scrie Martha – să mă așez pe genunchii lui când intra un servitor cu cafeaua sau jurnalele. O făcea pentru a arăta acelui om că îi aparțineam”. Rareori, George-Valentin își cerea scuze pentru proastele sale maniere, iar atunci când o făcea avea aerul că le face o favoare celor din jur. În fond, Martha plătea acum prețul pentru titlul de prințesă pe care și-l dorise atât de mult și care era fără îndoială cel mai prețios cadou pe care i-l putea oferi George.

Tinerii căsătoriți locuiau la Posada, într-o imensă casă în stil anglo-normand, ce se profila pe mirifica priveliște a Carpaților. Castelul avea și marele avantaj că se afla foarte aproape de Comarnic, acolo unde era fabrica de ciment a familiei Bibescu, pe care o administra George; fabrica va constitui până după cel de-al Doilea Război Mondial cea mai sigură și importantă sursă de venit a cuplului princiar.

Viața relativ anostă a Marthei la Posada, marcată de lungile absențe ale lui George, va fi înveselită doar de aparițiile celor doi veri primari ai soțului ei, Emanuel și Antoine Bibescu, dintre care primul va deveni destul de repede și prima ei mare dragoste adevărată. Până atunci însă, cei doi Bibești i-o recomandă pe Martha Elizei Brătianu, fosta soție a lui Alexandru Marghiloman, șeful Partidului Conservator, și viitoarea soție a lui Ionel Bratianu, șeful Partidului Național Liberal. Eliza e atrasă încă de la început de personalitatea Marthei: „Martha Bibescu e o ființă inteligentă, consecventă, concentrată și cu care mă înțeleg de minune”. Mai târziu, Eliza Brătianu va elogia astfel personalitatea noii sale protejate: „Martha are 20 de ani, Martha e frumoasă, Martha are un ten minunat, Martha e inteligentă, Martha are poate talent și, mai ales, mai ales, Martha vrea să placă! Câte crime!”

Crime de care celelalte personalități feminine proeminente ale societăţii româneşti nu o vor ierta. Prietenă sau rudă cu regina Maria, Maruca Cantacuzino, Elena Suțu, Elena Cretzeanu, Anna de Noailles sau Elena Văcărescu, Martha va avea cu ele relații ambigui, marcate uneori de admirație, alteori de dispreț sau adversitate. De fapt, cum să te comporți cu o femeie care afirmă fără jenă: „Sunt umilitoare fără să vreau”, referindu-se la darurile cu care fusese înzestrată: frumusețe, putere de seducție, inteligență, talent literar, statut social și financiar etc.

Cele opt paradisuri 

 Evadarea din plictiseala și monotonia vieții de la Posada vine tot de la George, care, dornic să-și relanseze într-un fel căsnicia eșuată, acceptă o misiune oficială din partea regelui Carol I, pe lângă șahul Persiei. Această adevărată aventură științifico-diplomatică se va constitui – dar Martha încă nu o știe – în subiectul primei sale cărți, Cele opt paradisuri, și al primului ei succes literar.

La expediție mai participă soții Pherekyde (Mihai şi Maria), veri cu Bibeștii, alt văr, Emanuel Bibescu, precum și Leon Leonida, împătimit automobilist, primul dealer de mașini din țara noastră. Amintirea lui trăiește prin garajele ce-i poartă numele, aflate lângă clădirea guvernului, dar și prin celebrul magazin din piața Romană, unde, în perioada comunistă, puteai găsi produse mai mult decât comestibile. Se alătură acestui comando automobilistic ce va străbate peste 3.000 de kilometri până la Ispahan și Claude Anet (1868-1931), scriitor și jucător de tennis (câștigător, în 1892, al turneului precursor actualului Roland Garros), cel care va evoca extrem de amănunțit această călătorie în a sa În Persia cu automobilul.

Plecarea în expediție are loc pe data de 11 aprilie 1905, din fața fostului și actualului hotel „Boulevard”, mai întâi cu trenul până la Giurgiu, apoi cu vaporul până la Galați, unde îi așteptau cele trei mașini: două Mercedesuri și un Fiat. Pleacă cu mașinile din Ismail, spre Cetatea Albă, apoi către Odessa și din nou cu vaporul până la Sevastopol. Într-o zonă încă bântuită de tulburările consecutive revoluției din 1905, Martha are prilejul să-l cunoască pe Maxim Gorki, aflat în domiciliu forțat într-o vilă de lângă Livadia. Deoarece în calitatea ei de prințesa Bibescu nu putea să-l viziteze pe proscrisul Gorki, care locuia împreună cu amanta sa, acceptă statutul de „interpretă” pe lângă Claude Anet, care îi ia un interviu lui Gorki pentru ziarul „Le Temps”.

După o obositoare călătorie cu vasul „Marele Duce Boris”, cei doi Bibescu și prietenii lor ajung la Batumi, de unde trebuia să înceapă călătoria lor terestră până la Ispahan. Chiar în prima zi de ședere, asistă la asasinarea a doi armeni pe stradă, semn al nesiguranței în care se va desfășura toată călătoria lor. Apoi, prin Baku, călătorii noștri ajung pe 8 mai la Lenkoran, în Persia. Fostul imperiu ahemenid e o țară înapoiată, cu drumuri proaste, hanuri sordide, banditism și locuitori care aruncă în femeile din Europa cu pietre deoarece nu poartă văl. Dar firea poetică a Marthei nu vede în Persia decât tărâmul de vis din cărțile copilăriei ei și cade în meditație: „Privesc cum o muscă se pierde, absorbită de albastrul înnebunitor al cerului. Vom regăsi vreodată, la aceeași oră, într-un alt loc din lume, aceeași lumină?”

Cu chiu cu vai, delegația română ajunge la Teheran, unde, în lipsa șahului, sunt primiți de regent. George Bibescu oferă pentru monarhul persan, din partea regelui Carol I, Marele Cordon al Ordinului Carol, rezervat doar suveranilor. Fiindcă eticheta de la Curte cerea invitaților ca domnii să poarte jobene, accesorii pe care uitaseră să le ia din România, șeful protocolului acceptă, in extremis, ca invitații să se prezinte la palat purtând căștile lor de automobilisti. După încă o săptămână de drumuri proaste și hanuri mizere, Martha ajunge, în sfârșit, în orașul mult visat: Ispahan. De-abia aici, tânăra prințesă retrăiește atmosfera de basm pe care i-o inducea în copilarie lectura celor O mie și una de nopți: „Acoperișurile egale, plate ca niste dale funerare; rectitudinea, rigiditatea turnurilor de azur asemănătoare, în depărtare, unor țâșnituri de apă înghețate în aer; și între aceste tulpini, umflătura ovală a cupolelor, inflexiunea voluptoasă a liniilor curbe”.

La începutul lui iunie, Martha și soțul ei se întorc prin Lenkoran, Baku și Tbilisi pe meleaguri mai cunoscute. Se vor reîntoarce în România, prin Constantinopol, unde Martha viziteaza Fanarul, în amintirea strămoșilor ei, Mavrocordații.

Emanuel 

Călătoria în Persia îi aduce însă Marthei mult mai mult decât o experiență fabuloasă sau materialul pentru prima ei carte. Tânăra prințesă se îndrăgostește pentru prima dată adolescentin, platonic, fără speranță. Subiectul adorației poartă același nume ca și ea, și e vărul soțului ei, Emanuel Bibescu. „Se întâmplase cu o lună mai înainte, la Odessa. Emanuel, care îi adusese un buchet de violete, s-a pomenit singur cu ea și, dintr-un impuls irațional, s-au aruncat unul în brațele celuilalt”.

Apoi, în drum spre Teheran, Martha retrăiește același sentiment de slăbiciune, cuibărindu-se în brațele lui Emanuel și încercând sentimentul nou al ocrotirii și tandreței la pieptul vărului ei. Pasiunea ei e în mod egal spirituală și trupească: „Să ai inima și spiritul viu, să ai un trup suplu, fără uzură și fericit de simpla armonie a mișcărilor lui! Ce bogație! Cei treizeci de ani ai tăi, atât de frumoși! Știi cât de mult plac ei celor nouăsprezece ani ai mei și cât de egale sunt tinerețile noastre? La cea mai timpurie înflorire a femeilor, sunt în deplină armonie cu apogeul tău lent de bărbat”, îi scrie, exaltată, Martha unui Emanuel mult mai puțin implicat emoțional în această relație.

Mai pudic și mai rezervat, Emanuel găsește cuvintele pentru a o consola pe Martha, dar în niciun caz nu răspunde pasiunii ei. Scrisorile Marthei devin însă tot mai ardente, „Îți dau din mine ceea ce nu mi-a cerut nimeni, întreaga mea inteligență, întreaga mea viață morală, oră cu oră, minut cu minut”, dar destinatarul răspunde greu și rar efuziunilor Marthei. Poate pur si simplu nu era îndrăgostit de ea sau, mai probabil, ideea de a atenta la stabilitatea mariajului vărului său îi repugna profund.

Gloria literară 

Respinsă de Emanuel, dezamagită de George, Martha nu-și dorește decât să moară: „Nu am avut niciodată o dorință atât de intensă de a mă omorî”, îi va scrie ea lui Antoine Bibescu, fratele lui Emanuel, bun prieten cu Marcel Proust și viitor ministru al României în Statele Unite și Spania.

Întoarsă în plictiseala de la Posada, Martha își împarte timpul între cele două Valentine, soacră și fiică, fără a se simți nici fiica primeia, nici mama celei de-a doua. Se plimbă prin pădure, ține contabilitatea casei, citește, joacă crichet cu Valentina cea mare și jocurile copilăriei cu Valentina cea mică. Dar, încetul cu încetul, mai face ceva: începe să scrie. Conştientă că „înseamnă să-ți dispreţuiești viața dacă la douăzeci de ani te apuci să scrii cărți”, pentru Martha scrisul devine o șansă de supravieţuire. Singurul lucru care o va deturna de la această activitate va fi izbucnirea răscoalei din 1907.

Guvernul conservator cade de la putere și, odată cu el, și tatăl Marthei, Ion Lahovary, care cumula funcțiile de ministru de Externe și de ministru la Agricultură, industrie, comerț și domenii. Profitând de faptul că viitoarea regină Maria se afla la ea în vizită în momentul izbucnirii răscoalei, Martha Bibescu se întoarce la București sub protecția escortei regale. La Bucureşti, în gară, sunt așteptate de George-Valentin, de Emanuel, dar și de prințul Barbu Știrbey și premierul Brătianu. Cât despre răscoală, aceasta pentru Bibești și rudele lor capătă accente de operetă. Țăranii răsculați vin și-și întreabă moșierii la ce hambare să dea foc ca să nu producă prea multe pagube!!! E adevărat însă că lui Emanuel îi incendiază conacul, pe care acesta îl va reconstrui ulterior, botezându-l cu umor negru „Cenușa”. Și pasiunea Marthei pare să fi ars odată cu castelul lui Emanuel. El nu-i mai scrie demult, iar ea, într-o ultimă misivă, trage concluzia unei iubiri devastatoare, dar neîmpărtașite: „În adâncul inimii mele se găsește o căsuță pe care nimeni nu o va mai reclădi pe lume”.

Eliberată de pasiunea pentru Emanuel, părăsită de George care se afișează cu femei de cea mai joasă speță, Martha se dedică scrisului. În toamna lui 1907 termină de scris Cele opt paradisuri și-i încredințează manuscrisul lui Maurice Barrès, scriitor consacrat în Franța, apostol al naționalismului și proaspăt membru al Academiei franceze. Alt academician, Alfred Mézières, trimite manuscrisul editurii Hachette al cărei director găsește lucrarea originală și o publică în februarie 1908. Porțile celebrității literare fuseseră deschise pentru tânăra prințesă româncă!

Paris 

 Martha fusese întotdeauna legată de Franța unde, în bună măsură, își petrecuse cea mai mare parte a copilăriei, ajungând să considere antica Gallie ca pe a doua sa patrie, dacă nu cumva chiar prima. De fapt, ca și mitologica Persefona, fiica Demetrei și soția lui Hades, zeul infernului, care își petrecea șase luni alături de soțul ei şi șase pe pământ, împreună cu mama, și Martha își va împărți anul între România (o fi fost pentru ea iadul?) și un Paris ce o va primi cu brațele deschise.

Ajunsă în Oraşul luminilor, alături de George, pentru a asista la lansarea primei sale cărți, Marthei i se deschid ușile tuturor saloanelor, grație uneia dintre numeroasele sale mătuși, contesa Greffulhe. Aceasta, supărată pe soacra Marthei, din cauza scandalului amoros din urmă cu 40 de ani, nu are nimic împotriva acestei nurori, tânără și fermecătoare, care nu poate decât să-i înnobileze și să-i împrospăteze salonul cu spiritul și verva ei. La rândul său, Robert de Montesquiou (1855-1921), promotor al estetismului și decadentismului, temut critic, dar și rudă prin alianță cu Martha, consacră volumului Cele opt paradisuri un lung și laudativ articol în „Figaro”.

Dar ceea ce a contat cel mai mult în reușita acestei prime apariții editoriale a fost promovarea – azi am spune PR-ul – făcut chiar de către autoare. „În ciuda incontestabilelor calități ale lucrării, ale stilului sobru și poetic în același timp, această primă carte nu ar fi cunoscut un asemenea succes dacă autoarea nu ar fi fost la fața locului pentru a-i servi ca reclamă. Văzând-o atât de tânără, încât unii o numesc «domnișoară», atât de frumoasă și de elegantă, nu îți vine să crezi că o astfel de femeie își pierde timpul înnegrind hârtia” (Ghislain de Diesbach). La dineurile unde este invitată, galantonii – aristocrați sau nu – francezi îi susură la ureche: „Iată-mă lângă al noulea paradis”.

Mai realistă, Eliza Brătianu conchide: „Am găsit cartea lipsită de o sinceritate adevărată și – de-abia îndrăznesc să o spun – se vede influența lui Ion Lahovary (tatăl Marthei – n.n) în acest volum: anecdotele și poveștile orientale au o notă ironică. Un adevărat talent de observaţie. Mai ales când e vorba de ființe românești. Acolo e adevărata ei menire, o cred în stare de toate intuițiile unei George Eliot (scriitoare britanică, 1819-1880, la mare modă în epoca victoriană – n.n), dar Martha nu o știe încă și face lirism care sună fals”. Cum-necum, Martha Bibescu își făcuse intrarea triumfală în lumea literelor, chiar în patria lor, Franța, acolo unde însă o așteptau alte două românce celebre să o sfâșie: Elena Văcărescu și Anna de Noailles.

Cele trei grații 

Martha fusese deja precedată atât în lumea mondenă a Parisului, cât și pe tărâmul literelor de alte două aristocrate românce, evident și ele verișoare cu ea, care, în momentul debutului scriitoricesc al prințesei Bibescu, aveau deja locul lor consacrat în literatura și societatea franceză. Apariția mai tinerei și frumoasei lor rude nu putea decât să le exacerbeze gelozia și orgoliul. Elena Văcărescu (1864-1947) – nepoată în linie directă a lui Ienachiță Văcărescu, al cărui testament poetic:„Urmașilor mei Văcărești/ Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Și-a patriei cinstire” Elena îl va respecta cu sfinţenie – intrase în atenția opiniei publice prin idila ei cu principele-moștenitor Ferdinand, legătură ce ar fi putut duce la căsătoria cu viitorul rege, dacă nu ar fi fost întreruptă, destul de brutal, de către regele Carol I.  

Elena se exilează la Paris, unde debutase deja în 1886 cu Chants d’Aurore (Cântecele zorilor), premiată de Academia franceză. Continuă cu Inima senină (1896) și Licăriri și văpăi (1903), ajungând în timp, grație meritelor sale literare, dar nu numai, cavaler al Legiunii de Onoare și prima femeie – alături de Anna de Noailles – membră a Academiei române, în 1925. Mult mai dedicată României decât verișoarele sale, Elena Văcărescu va publica și în limba română, va traduce din Eminescu, Blaga, Goga și Ion Vinea, dar mai ales va face parte din delegațiile României la Conferințele de pace de la Paris, consecutive celor două războaie mondiale, din 1919 si 1946. Va fi înmormântată în pământ românesc, la cimitirul Bellu.

Până atunci însă, instalată confortabil în literele franceze, mai puţin – după unii critici – prin calitatea operei, cât mai ales prin modul de a vorbi despre ea și de a o impune, Elena declara arogant în privința viitorului scriitoricesc al Marthei: „Dacă vrea să își facă o situație literară în Franța, va trebui să treacă pe la mine”. Evident, Martha nu va face acest gest de supunere, iar relațiile dintre cele două românce vor involua până la ură.

Din păcate pentru Martha, nici relațiile cu Anna de Noailles (1876-1933) nu vor fi mai pașnice, mergând și ele până la o dușmănie declarată. Născută Brâncoveanu, dar contesă de Noailles prin căsătoria cu contele Mathieu de Noailles, era și ea deja un nume consacrat în momentul apariției Marthei la Paris. Debutul ei fulminant se produsese în 1901 cu o operă, Le Coeur innombrable, premiată de Academia franceză, autoarea fiind aleasă imediat membră a Academiei Regale Belgiene de Limbă și Literatură franceze.

Şi dacă Elena pune la suflet succesul Marthei, Anna o tratează cu dispreț, afirmând la apariția primei poezii a Marthei în „Temps”: „M-am speriat degeaba!”. De la dispreț la ură însă nu e decât un singur pas și Anna îl va face, mai cu seamă după 1914, pe fondul divergenţelor de opinii privitoare la război, dar mai ales fiindcă orgoliul contesei de Noailles va fi iremediabil rănit de faptul că o mare parte a societății franceze preferă proza Marthei versurilor ei. Dar prințesa Bibescu are și admiratori printre scriitorii francezi, cel mai de seamă fiind Marcel Proust, prieten cu Anna de Noailes, dar și mai bun prieten cu frații Emanuel și Antoine Bibescu, verii preferați ai Marthei.

Proust și Bibeștii 

Marcel Proust (1871-1922) a fost fără îndoială unul dintre cei mai importanți scriitori francezi, reînnoind arta scrisului, dându-i noi valențe prin asimilarea teoriilor bergsoniene și freudiene în opera sa. Pionier al romanului de introspecție, Proust reușește prin capodopera sa, În căutarea timpului pierdut, să realizeze „cea mai mare ficțiune din toate timpurile până azi“ (Somerset Maugham). Proust a descris o lume ce se prăbușea și care, în mare parte, va dispărea după 1918: lumea aristocrației europene, aflată în decadență, o lume formată din „fantome, ființe a căror realitate, în mare parte, nu se afla decât în imaginația mea”, va recunoaște chiar el mai târziu.

 Iniţial, Marcel Proust se aflase oarecum în siajul Annei de Noailles, cu care se împrietenise în 1899, când își petrecuse vara la Amphion, pe malul lacului Leman, nu departe de vila Annei. Patru ani mai târziu, Proust îi scrie fără nicio reținere contesei de Noailles: „Dumneavoastră o depășiți până și pe Sfânta Fecioară, și la fiecare nouă revelație a marii și nemărginitei Dumneavoastră inimi, înțeleg mai bine temelia de neclintit, menirea pentru eternitate a geniului Dumneavoastră”.

Ulterior, frecventând salonul prinţesei Elena Bibescu, reputata pianistă, idolul marelui Paderewski (1860-1941) – celebru pianist și compozitor polonez, dar și primul premier al Poloniei renăscute în 1919 – Proust face cunoştință cu fiii acesteia, Emanuel și Antoine, de care îl va lega o prietenie profundă toată viața. „Prietenia lui Proust cu frații Anton și Emanuel Bibescu, prinți, tineri, frumoși și erudiți, precum și tonul scrisorilor pe care li le-a adresat la începutul relației lor au dat naștere unor anumite supoziţii” (Mihai Dim. Sturdza). Supoziţii deloc neîntemeiate, am spune, având în vedere înclinațiile homosexuale ale lui Proust, recunoscute la un moment dat chiar de scriitor. Şi poate așa se explică și reticența lui Emanuel de a răspunde pasiunii fizice pe care Martha Bibescu a manifestat-o față de el.

Oricum, prin intermediul celor doi frați, Proust intră în contact cu Martha, mai întâi cu opera ei. Emanuel îi oferă, ca din partea Marthei, Cele opt paradisuri, iar Proust, la fel de ditirambic ca odinioară cu contesa de Noailles, îi scrie Marthei: „Prințesă, sunteți un scriitor perfect și asta nu-i puțin atunci când, la fel ca dumneavoastră, prin scriitor înțelegem atâția artişti reuniți: un scriitor, un fabricant de parfumuri, un decorator, un muzician, un sculptor, un poet”. Martha intră în universul proustian destul de sfioasă, intrigată de scriitor și de anturajul acestuia: „Acest univers, unde Emanuel și Anton m-au introdus cu autoritate și aproape fără voia mea la început, avea Parisul drept planeta și arta drept soare... Eu am venit ultima, și am primit mai mult decât am dat; am sosit târziu într-un cerc deja închis; m-au numit cu un frumos nume: «Muncitorul de la ora unsprezece»”.

Martha Bibescu va evoca personalitatea lui Proust și relaţia cu el într-unul dintre cele mai bune romane ale ei, La bal cu Marcel Proust, apărut în 1928. „Este un roman document psihologic, bazat pe imaginația seducătoare a lui Marcel Proust, dar și pe dorința lui de a se apropia și cunoaște o tânără scriitoare, de o frumusețe deosebită, de a lua contact cu o țară magnifică precum România, pe care scriitorul dorea să o cunoască, să treacă prin ea în voiajul său preconizat spre Constantinopol, cunoscută deja din povestirile și relatările lui Anton și Emanuel Bibescu, și chiar ale prințesei scriitoare” (Ion Grecescu).

Până la a se reîntoarce în România, Martha mai face două victime. Una exotică și amuzantă, sultanul Zanzibarului, cucerit de frumusețea ei, trimițându-i într-un coșuleț de trandafiri o brățară cu rubine și diamante, semnată Cartier. Gestul, considerat mitocănesc în lumea bună a Parisului, provoacă reacția violentă a Annei de Noailles, care îi cere lui George-Valentin să înapoieze brățara expeditorului și să-l provoace la duel pe insolentul suveran african. Emanuel, mai diplomat, reușește să aplaneze situația, salvând onoarea Marthei și permițându-i să păstreze și bijuteria.

În schimb, a doua relație a Marthei va fi de durată și profundă. Este vorba de abatele Mugnier, pe care îl va cunoaște întâmplător la un prânz, la contesa Murat, dar care îi va influența decisiv viaţa. Acest „grangur mic și bătrân, având mișcările vii ale acestei păsări”, după cum îl descrie chiar prințesa, va deveni confidentul și sfătuitorul ei de taină, până la moartea lui, în 1944, fiind și cel care a patronat trecerea Marthei la catolicism, în 1912.

Kronprinzul 

Născută ortodoxă, convertită la catolicism, Martha Bibescu va trăi cea mai controversată poveste de dragoste cu un prinț protestant, nimeni altul decât Wilhelm (1882-1951), fiul cel mare al împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea, și principele moștenitor al imperiului până la abolirea acestuia, în 1918. A fost într-adevăr Martha amanta kronprinzului sau a fost doar o platonică poveste de iubire între frumoasa prințesă româncă și chipeșul moștenitor al coroanei imperiale germane? Iar această relație, reală sau imaginară, a făcut-o pe Martha să lucreze pentru nemți în timpul Primului Război Mondial?

Să rememorăm deci împrejurările acestei întâlniri, care pe Martha o va marca pentru întreaga sa viață. Ar fi fost relația prin care prințesa Bibescu ar fi putut influența într-adevăr politica lumii și care i-ar fi satisfăcut orgoliul de făuritoare a istoriei, nu doar de comentatoare a ei. „Martha încearcă iluzia de a domni asupra unui imperiu, domnind asupra unui om” (Ghislain de Diesbach). Pe 20 aprilie 1909, regele Carol I împlinea vârsta de 70 de ani. Cu această ocazie, împăratul Germaniei și șeful Casei de Hohenzollern, Wilhelm al II-lea, ca să onoreze loialitatea regelui român față de țara sa de origine, îi acordă titlul și bastonul de felmareșal al armatei germane, cinste de care se bucură, dintre suveranii străini, doar împăratul Austro-Ungariei, Franz-Joseph. Mai mult chiar, Wilhelm al II-lea, ca să sublinieze importanța gestului, îl trimite la Bucuresti chiar pe moștenitorul său, kronprinzul (prințul de coroană), Wilhelm-Frederic, pentru a-i înmâna lui Carol I bastonul de feldmareșal.  

Şi deoarece Curtea Regală a României nu are încă un automobil, se face apel la prinţul George Bibescu să-l primească și să-l însoțească pe kronprinzul german. Întâlnirea se produce în aceeași zi a sosirii prințului german, la palatul Știrbey, acolo unde Barbu și soția lui, Nadejda – sora lui George Bibescu și cumnata Marthei – dau o serată în cinstea kronprinzului. Martha, la cei 23 de ani ai ei e superbă, iar kronprinzul, îmbrăcat în uniforma albă de ofiţer de gardă, blond și suplu, atrage toate privirile. Deși așezat cu spatele la ea, kronprinzul se va întoarce tot timpul spectacolului de la palatul Știrbey spre Martha, aruncându-i ocheade, zâmbindu-i și provocând deja comentariile malițioase ale celor prezenţi.

A doua zi, Bibeștii îl însoțesc pe kronprinz la Comarnic și Buşteni, prilej pentru Wilhelm să îi declare Marthei că îi găsește și alte talente, în afara celor ale spiritului. Urmează o nouă zi la palatul Știrbei, prilej cu care kronprinzul, în timpul unui vals, îi cere Marthei nu doar Cele opt paradisuri, dar și o fotografie. Wilhelm pare vrăjit de Martha și îi murmură la ureche: „Deseară vom avea o oră a noastră, departe de mulțime, pentru a face filozofie”. Într-adevăr, seara, la balul dat de către familia regală la Cotroceni, cei doi se vor întreține timp de o oră într-un salonaș cu ușa deschisă, vegheată de generalul Mavrocordat, grijuliu cu reputația nepoatei sale. Asupra acestui prim tête-à-tête, Martha va lăsa zeci de versiuni, fiecare având mai multe amănunte decât precedenta. Cea mai fantasmagorică este cea în care kronprinzul îi cere sfatul dacă ar trebui să-și forțeze tatăl să abdice ca urmare a implicării unor prieteni de-ai săi într-un sordid scandal și proces de homosexualitate. Evident, Martha fabulează, deoarece episodul relatat și real, de altfel, avusese loc cu doi ani înainte. Prințesa Bibescu însă se autosugestionase probabil și, la curent cu această afacere, ce devenise publică, o introdusese în conversația pe care o avusese cu kronprinzul.  

Mult mai sigur este că discuția dintre cei doi vizase aspecte ale relațiilor franco-germane, știute fiind legăturile, informațiile și cunoștințele pe care Martha le avea în și despre societatea și politica înaltă a Franței. „Fără îndoială, cum scrie chiar ea în versiunea din 1909, prințul i-ar fi cerut doar să îl informeze asupra opiniei publice din Franța și poate că această cerere nu a constituit decât un pretext pentru a justifica o corespondență regulată cu o femeie frumoasă, fără a trezi bănuielile soțului ei sau pe cele ale propriei soții” (Ghislain de Diesbach). Gentleman – doar era strănepotul reginei Victoria – kronprinzul îi cere permisiunea prințului Bibescu de a coresponda cu Martha: „Sunt ofițer al unui regiment de elită, ca și dumneavoastră. Există între noi o lege nescrisă, care te împiedică să faci curte sau să încerci să seduci soția unui coleg de arme. Sunteti soțul celei mai frumoase și inteligente femei din România, recunoscută ca atare la Paris, unde locuiți o parte a anului. Vă cer îngăduința să-i scriu și vă rog să o autorizați să-mi răspundă. Aveți cuvântul meu”. Fără îndoială că permisiunea princiară a fost dată deoarece corespondența dintre kronprinz și Martha va fi extrem de intensă până la începutul Primului Război Mondial și sporadică până la sfârșitul lui.

România n-ar fi România dacă n-ar fi țara bârfelor, singura distracție – după cum spunea Dostoievski – care nu costă nimic. De-abia plecat principele german din România și se dezlănțuie corul gaițelor. Prima pe listă, totuși o persoană cultivată, Nadejda Știrbei, cumnata Marthei, care-i scrie un bilețel cu final ipocrit: „Se spune că Kronprinzul a plecat cu totul topit după tine. Pot să-l înțeleg. Sărmana Cecilia (ducesa Cecilia de Mecklenburg-Schwerin, soția prințului moştenitor al Germaniei – n.n)” . Zvonurile însă au ajuns până la Berlin, unde împăratul Wilhelm al II-lea își întreabă fiul dacă are de gând să divorțeze.  

Cât o privește pe Martha, singurul gaj al eventualei ei iubiri este o fotografie pe care i-o trimite kronprinzului prin intermediul principesei moștenitoare Maria. Viitoarea regină a României îi comunică Marthei impresia făcută kronprinzului de poza ei: „Fotografia dumitale i-a făcut mare plăcere, dar a spus că nu trebuie să o priveasca prea mult. Are inima foarte ușor inflamabilă și e înclinat să cedeze farmecelor feminine, mai ales ale unor femei cu păr negru”. Dar nu prințesa Maria trebuia să-i spună Marthei cât de captivat era kronprinzul de ea, ci însuși îndrăgostitul, care îi scrie că: „arde de dorința de a o îmbrățișa”. Trebuie să recunoaștem că această declarație era cam departe de standardele și promisiunile făcute de kronprinz în scrisoarea către George Bibescu.

Clipa astrală a Marthei 

Vara anului 1909 Bibeștii și-o petrec, ca de obicei, la Paris, unde se află în plină desfășurare sezonul monden de baluri, serate, recepții. Pe 13 iunie pleacă în Germania, unde fuseseră invitați de kronprinz, la Berlin. Întâlnirea dintre cei doi îndrăgostiți se petrece sub ochii indiferenți ai lui George. „Mor de emoție... Nu știm ce să facem nici unul, nici celălalt, atât suntem de jenați de propria noastră bucurie”, va descrie Martha acest moment.

Ziua de 15 iunie însă va fi cea mai luminoasă din viata Marthei, ziua în care i se pare că are un imperiu la picioare. „Soarele care se înalță pe 15 iunie 1909 va lumina cea mai glorioasă zi din viața Marthei Bibescu, apogeul existenței ei, o zi cu ore strălucitoare, a cărei amintire îi va ilumina lunga viață și a cărei ultimă rază va îmblânzi crepusculul final” (Ghislain de Diesbach). Într-adevăr, Berlinul este scăldat într-o lumină aurie de vară liniștită, iar kronprinzul vine personal la hotel, într-un Mercedes lung, să o plimbe pe Martha pe bulevardele largi și drepte ale orașului peste care va împărăți cândva.

O duce la palatul în care copilărise cândva, dar mai ales o trece pe entuziasta prințesă în mare viteză pe sub poarta Brandenburg, onoare de care se puteau bucura doar membrii familiei imperiale. Martha este copleșită, și peste ani va evoca, nu fără nostalgie, amintirea acelei zile: „O, acea poartă a Brandenburgului prin care a trecut Napoleon și pe care a ocolit-o Chateaubriand s-a deschis pentru trecerea mea în 1909. Istoria cu «I» mare îmi strânge inima cu o spaimă pe care nu îndrăzneam să o recunosc a fi încântătoare”.

Martha avea însă din nefericire tendința de a-și hrăni orgoliul cu iluzia că e nu doar confidenta sau amanta unor oameni importanți, dar și inspiratoarea unor decizii politice cu impact european sau universal. Va mai trăi acest sentiment și la începutul anilor ’30, când va deveni iubita premierului britanic Ramsay Macdonald. Dar pentru moment, prințesa noastră se bucură de viață, are 23 de ani, e frumoasă, inteligentă, bogată, faimoasă, adulată, scriitoare de succes, e publicată de Hachette, stă la Ritz, e prietena intimă a viitoarei regine Maria etc. Oricum, zilele lui iunie 1909 sunt dedicate în întregime kronprinzului care o plimbă pe Martha prin toate locurile dragi lui, neuitând însă să o prezinte soției, dar și tatălui sau, împăratul Wilhelm al II-lea, cu ocazia regatei de la Kiel.

Kaiserul, infatuat ca de obicei, îi prezintă Marthei cabinetul său de lucru, apoi adaugă emfatic: „De aici guvernez imperiul”, apoi continuă, bulversant și fals flatant: „Astăzi însă îmi revine o obligație mai importantă, să vă arăt locuința mea marină. Imperiul poate să aștepte”. Faptul că Wilhelm al II-lea își închipuia că Martha va cădea pe spate la aceste ziceri arată cât de puțin se pricepea împăratul Germaniei la oameni. După o nouă escapadă pariziană de două săptămâni, prințesa se reîntoarce în Germania pentru a-l întâlni pe kronprinz în orașul lui Goethe, la Weimar. În acest răstimp de 15 zile, Martha primește nu mai puțin de șase scrisori și paisprezece telegrame de la fiul împăratului. În orașul ce păstrează încă amintirea lui Goethe, prințul devine tot mai pasional. „Parfumul dumneavoastră, mirosiți atât de frumos”, „aș dori să vă sărut piciorul”, îi declara el Marthei. Pe 19 iulie 1909 se despart. Nu se vor mai revedea niciodată.

Ce rămâne din povestea de iubire a Marthei cu moștenitorul imperiului german? A fost Martha Bibescu agent secret sau cel puțin agent de influență al celui de-al II-lea Reich în timpul Primului Război Mondial? Sau a fost doar o idilă de tinerețe între un prinț cu apucături de licean întârziat și o femeie mai matură, dar idealistă, ce visa să conducă lumea prin intermediul amorezului ei?

În lipsa documentelor sau a unor mărturii credibile, e foarte greu de susținut că prințesa a fost agentă germană. Însăși Martha Bibescu a lăsat mai multe versiuni asupra relaţiei ei cu kronprinzul, fiecare dintre ele fiind mai bogată în detalii, dar și mai contradictorie decât precedenta. Cea mai demnă de încredere rămâne, probabil, ultima ei mărturie, asemănătoare cu o spovedanie, într-un interviu, în februarie 1966, la 15 ani după moartea kronprinzului: „Gurile rele au spus că mi-a fost amant. Nu este adevărat. Nu am fost niciodata metresa lui. A fost cu totul altceva. Dar cui s-o spun? Nimeni nu m-ar crede dacă aș spune-o. Dragostea cavalerească e un sentiment care nu mai are valoare, la fel ca aurul și ca monedele antice... Aceste piese devin desuete înainte de a deveni medalii. După aceea capătă o altă valoare. La fel se întâmplă și cu un sentiment care nu mai are curs și despre care cei mai mulți dintre oameni au încetat să mai creadă că mai există. Și totuși, am avut experiența acestui sentiment cu fiul împăratului, care ar fi putut deveni împărat și nu avea să fie, din nenorocire pentru el și pentru mine, pentru soarta Europei și a lumii. Mă întorc la acest sentiment și am să mă întorc fără încetare. Nu există o altă interpretare în afara celor istorisite de mine”.

Amantul francez

Va fi o relație complicată, cu despărțiri și regrete, dar și cu multă pasiune carnală, fapt neobișnuit pentru Martha. Făcând naveta în vara anului 1909 între seratele pariziene și regatele de la Kiel, Martha este invitată la un bal, la prințesa Eugene Murat. Acolo remarcă privirea insistentă a unui distins bărbat de 30 de ani, privire care o deranjează. „Nu-mi place să fiu privită astfel”, îi spune ea lui Emanuel, care o însoțea la bal. Replica spiritualului său văr vine promptă: „Martha, dar toată lumea te privește astfel”.

Tânărul insistent era prinț și aparținea unei vechi familii nobiliare din Anjou: Beauvau-Craon. Necăsătorit încă, spre marea disperare a mamei lui care vedea cum se stinge stirpea, Charles-Louis avea: „un chip ascuțit, ochi albaștri, foarte limpezi, dinți puri și albi ca cei de lapte. Capul mic pentru talia lui înaltă și aerul de a fi fost șlefuit, lustruit, mângâiat și glasat ca o operă de artă, zămislită pentru a plăcea doar unora, nimic nu poate sugera idea unei astfel de grații în purtare, a unei maniere pe cât de suplă pe atât de agilă de a se prezenta, de a saluta, de a merge, de a dansa sau de a se așeza. Această perfecțiune în mişcări este de o eleganță atat de inimitabilă, încât va fi imitată, dar niciodată egalată”, după cum îl descrie însăși viitoarea sa iubită.

Furtunoasa relație dintre cei doi va fi permanent monitorizată de cele două prințese, mamele soțului şi amantului. „Prințesa-mamă de Beauvau, născută Gontaut-Biron, nu este femeia să se lase impresionată de titlurile Bibeștilor și de nenumăratele portofolii ministeriale ale Lahovarilor. Chiar dacă religia ortodoxă recunoaște divorțul, fiul ei nu se poate căsători cu o femeie divorțată. Astfel încât se pronunță cu fermitate împotriva acestui proiect. Pentru a se opune mai eficient, se decide să își însoare fiul și începe vânătoarea de moștenitoare” (Ghislain de Diesbach).

Bătrâna prințesă de Beauvau va face apel chiar la Martha să rupă relația cu fiul ei. O întâlnire extrem de tensionată, în urma căreia Martha se duce a doua zi la ginecolog pentru a afla dacă poate sau nu să mai aibă copii. Este evident că dorea să-i ofere un moștenitor lui Charles-Louis, deoarece cu George-Valentin lucrul acesta era imposibil, el îmbolnăvindu-se de o rușinoasă boală venerică căpătată de la amanta sa oficială, o anume Victoriţa. Şi dacă pentru George faptul că nu mai putea avea moștenitori nu prezenta nicio importanță, pentru prințul de Beauvau, și mai ales pentru mama sa, lucrul acesta era esențial. Martha află că poate avea copii în continuare, dar totuși nu se poate hotărî să-și părăsească soțul.

Va fi contat probabil promisiunea pe care soacra sa, disperată, o obține de la ea. Conștientă de comportamentul inacceptabil al fiului ei, prințesa Valentina face apel la mila Marthei, conjurând-o: „Unei alte femei nu i-aș fi cerut-o, dar ție ți-o cer: nu-l părăsi niciodată”. Până și egoistul și inconstantul George-Valentin, dându-și seama prin ce criză profundă trece soția lui, solicită sfatul abatelui Mugnier, confesorul Marthei. Soțul îi declară abatelui: „Martha are un caracter infernal, dar e adorabilă”.

Între timp, Martha și Charles-Louis își consumă pasiunea de-a lungul și latul Europei, la Paris, Posada, Graz, Londra, Triest sau Florența. Când nu sunt împreună, își scriu nesfârșite scrisori de dragoste, Martha făcând declarații rezervat-filozofice: „Aș putea dacă ați fi cu mine, să mă ofer din punct de vedere intelectual, ceea ce este mai înainte de orice adevărata mea pasiune”, Charles-Louis răspunzându-i mult mai pasional și devoalând acordul lor carnal: „Niciodată un alt corp nu o să mă facă atât de fericit ca al tău”.

 Idila lor se intersectează cu vajnica – la propriu și figurat – adversară a Marthei, Elena Văcărescu. Din întâmplare, Elena pune mâna pe un bilet al Marthei, adresat surorii ei, Jeanne, căsătorită Văcărescu, expediat de la un hotel din Graz, răstimp în care și prințul de Beauvau era acolo. O clipă, Elena Văcărescu trăiește cu senzația că o poate distruge pe tânara și frumoasa ei rivală, ignorând faptul că atât soacra, cât și soțul Marthei erau la curent cu relația acesteia cu prințul francez. Moartea lui Jeanne, pe 27 noiembrie 1911, victimă a holerei, va rupe definitiv relațiile dintre Elena Văcărescu și Martha Bibescu, ultima neezitând să o catalogheze drept „scroafă” pe urmașa Văcăreștilor, în timp ce Elena va duce o furibundă campanie mediatică împotriva Marthei, după 1918, acuzând-o de colaboraționism cu autoritățile germane.

Şi deși Martha îi devenise amantă, Beauvau e încă bântuit de gânduri negre: „O lună întreagă, în fiecare seară, mi-am privit cu tentație revolverul; ideea unei înmormântări civile e singura care mă oprește”. Martha, la rândul ei, nu vrea să divorțeze riscând să-și piardă titlul de prințesă româncă, fără a fi sigur de cel de prințesă franceză, se consolează cu ideea că îi va alege iubitului ei soția: o tânără din lumea bună, cu bani, dar fără farmec și frumusețe.

Convertirea 

Dar mai ales se gândește la credință și convertire. În plus, ce loc ar fi mai bun, pentru a scăpa de insistențele lui Beauvau, decât o mănăstire? Așa încât, în noiembrie 1911, se îmbarcă la Marsilia, pentru a traversa Mediterana și a se reculege în liniștea mănăstirii carmelitelor din Alger, unde stareță e vara sa, Jeanne Bibescu. Doar că Jeanne însăși se pregătește să revină în lumea mondena a Parisului, îndrăgostită fiind de primul ministru francez, Émile Combes, aprig dușman al bisericii și autor al legilor ce separau biserica de stat. Nebănuite sunt într-adevăr căile Domnului!!! 

Nedescurajată de acest prost exemplu, Martha se convertește totuși la catolicism, într-o splendidă dimineață de 18 aprilie 1912, la capela Saint-Joseph de Cluny, unde abatele Mugnier, după ce îi primește spovedania, îi oferă comuniunea. Martha nu fusese niciodată o fire foarte religioasă, dar, ființă eminamente intelectuală, nu-i era străină relația ei cu transcendentul. Crescută de mică într-un pension de călugarițe catolice, i se părea că religia catolică e credința ei firească. Problema divorțului de George și a unei eventuale căsătorii cu Beauvau, nerecunoscută de către biserica catolică, o fac pe Martha mai atentă la aspectele religioase ale vieții ei. Iar din moment ce Beauvau îi propune într-un moment de exaltare: „moartea vieții, la care nu mai ținem nici unul, nici altul”, ce moarte, fără să comită păcatul sinuciderii, ar fi mai bună decât retragerea într-o mănăstire?  

Nici măcar descurajarea produsă de Jeanne Bibescu, devenită dintr-o stareță respectată ghicitoare în cărți, nu o fac pe Martha să dea înapoi. „Cea mai puternică convingere catolică îmi izvorăște din faptul că am putut să rezist la dezgustul și dezamăgirea produse de ea (Jeanne Bibescu – n.n)“. Deși, ca să scape de obsesia ei pentru Beauvau, îl convinge pe acesta să plece în Statele Unite și Canada, totuși intensitatea sentimentelor ei nu scade deloc. „Deși ea l-a determinat să facă acea calatorie, se alarmează văzând că începe să-i placă, iar cand Beauvau o anunță că își prelungește șederea cu o lună, Martha se irită ca de o trădare” (Ghislain de Diesbach).

Împăcată cu Dumnezeul pe care și l-a ales, Martha încearcă să dea o nouă șansă și mariajului ei: „Mă încumet să-l întreb (pe George Bibescu – n.n) dacă vrea să încerce să reînceapă cu mine o viață omenească”, dar tot ea concluzionează, amar: „Nu am nicio speranță”. Iluziile Marthei privitoare la bunele intenții ale soțului ei vor fi fost probabil alimentate de telegrama pe care o primise de la George, pe când se pregătea să plece în Algeria, prin care acesta îi comunica că a cumpărat domeniul și palatul de la Mogoșoaia. Martha e încântată de acest dar, căruia îi va dedica o bună parte din viață, însă George se consideră derobat de orice răspundere de a încerca măcar să fie mai amabil cu soția lui. Își va continua, imperturbabil, șirul aventurilor sordide, făcând-o pe însăși mama lui să-i dea următorul sfat Marthei: „Fă-ți viața separat și poartă-te ca o ușuratică”.

La începutul lui decembrie 1912, Beauvau revine din Statele Unite și Martha își recapătă tonusul aflând că iubitul ei francez dorește încă să se căsătorească cu ea. „Suntem din nou fericiți”, se destăinuie ea exaltată jurnalului ei. Paradoxală, ca de obicei, își încheie acest an plin promițându-și un lucru destul de ciudat, și pe care evident îl va uita curând: „Dorința fermă de a-mi petrece viața dedicată religiei, dacă mai am timp”.

Alexandru Asiaticul 

Abatele Mugnier îi spusese înainte de convertire Marthei că el crede mai mult în vocația ei de scriitoare decât de ființă dedicată Domnului – și prințesa Bibescu se grăbește să-l confirme. Exact la începutul lunii aprilie 1912, la câteva zile după convertire, Marthei îi apare la editura Hachette al doilea roman: Alexandru Asiaticul. Cartea e mai mult o suită de crochiuri literare referitoare la viața lui Alexandru cel Mare, și mai puțin o biografie completă a ilustrului rege al Macedoniei – dar laudele și adulațiile criticilor și lumii mondene nu întârzie să o copleșească pe Martha. O singură voce critică, Gustave le Bon, care consideră cartea prințesei Bibescu prea siropoasa și sentimentală. Dar ce mai contează, când însuși regele Carol I îl felicită pe Ion Lahovary, în plin Consiliu de miniștri, pentru izbânda literară a fiicei sale, decorând-o pe aceasta cu „Meritul Românesc”.  

Mai realistă, Martha e conștientă de valoarea noii sale cărţi: „Dacă textul lui Alexandru Asiatic s-ar pierde..., nu cred că toate scrisorile de entuziasm primite ar putea da cea mai vagă idee de ce era cartea despre care vorbeau”. Norocul Marthei la onoruri pare să se reverse și asupra lui George care, la insistențele socrului, Ion Lahovary, primește „Legiunea de Onoare” în grad de ofițer. Prilej pentru soție să dea un mare dineu la Mogoșoaia. De fapt, între George și Beauvau, marea iubire a Marthei devine Mogoșoaia: „Posada îmi era Occidentul, Mogoșoaia era Orientul” (Martha Bibescu).

Mogoşoaia 

Dacă sentimentele materne pentru Valentina au apărut încetul cu încetul, pentru Mogoșoaia Martha Bibescu a avut o dragoste fulgerătoare, constantă și profundă. Construit de către Constantin Brâncoveanu, în 1702, pentru al doilea său fiu, Ștefan, palatul Mogoșoaia, în pofida destinului tragic al comanditarului și familiei sale, va rămâne în posesia Brâncovenilor până în 1832, când moare ultimul descendent în linie directă din familie, Grigore Brâncoveanu (1767-1832). Acesta o adoptase pe nepoata soției sale, Zoe Mavrocordat, lăsându-i acesteia nu doar numele, ci și proprietatea de la Mogoșoaia. Prin căsătoria Zoiei Mavrocordat-Brâncoveanu cu Gheorghe Bibescu, viitorul domn al Țării Româneşti (1842-1848), domeniul Mogoșoaia își va uni destinul cu cel al familiei Bibescu, până la confiscarea lui de către comuniști, în 1947. Palatul va fi moștenit de către al doilea fiu al lui Gh. Bibescu, Nicolae, apoi de către una dintre cele șase fiice ale lui Nicolae, Marie-Nicole Darvari. Vor trebui multe negocieri pentru ca Marie-Nicole să se decidă să vândă Mogoșoaia vărului ei primar, George-Valentin. „Au trebuit ani îndelungați până să hotărască Martha pe Marie-Nicole să vândă Mogoșoaia lui G.V.B., să o pună pe numele ei, și ani și ani mulți până să se reclădească palatul, biserica și clopotnița, casa, bucătăriile vechi etc.” (Constantin Argetoianu).

Mogoșoaia pare să fi avut un rol esențial în situația matrimonială a Marthei. Ghislain de Diesbach, autoarea cele mai solide monografii despre Martha Bibescu, consideră gestul lui George-Valentin Bibescu ca fiind singurul mod prin care acesta și-a putut smulge soția din brațele lui Charles de Beauvau-Craon, o idilă ce practic i-ar fi putut ruina mariajul: „E o manevră măiastră, inspirată poate de mama lui, căci perspectiva de a reface această clădire, la care ține, e singurul mijloc de a o lega pe Martha nu numai de România, dar și de o viață activă”.  

Veneţia de la porţile Orientului bizantin 

Martha Bibescu începe, încă din septembrie 1912, lucrările de restaurare a palatului, apelând la serviciile arhitectului italian, Domenico Rupolo (1861-1945). Arhitect-șef al Veneției, de unde și provenea, Rupolo va fi cel care va imprima fațadelor palatului un aspect venețian, răzuind vechea tencuială și trecând la caramidă aparentă. Lucrările însă au evoluat încet, atât datorită complexității lor, cât mai ales din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. „Totuși, aici, la porțile Orientului bizantin, regăsim o Veneție a secolului al XVIII-lea, evocată și înviată de castelul de la Mogoșoaia și de anexele sale dimprejur” (Mihai Dim. Sturdza).

Indiferent însă de starea restaurării, Martha primea permanent la Mogoșoaia vizitatori, printe cei mai constanți fiind regina Maria (care va recunoaşte că Martha „era plină de un aprig interes pentru felul priceput în care restaura vechiul palat brâncovenesc”), primul-ministru Ionel Brătianu și soția sa, Eliza, născută Știrbei, Simona Lahovary, vara gazdei și prietena apropiată a reginei Maria, I.G. Duca și nelipsiții frați Anton și Emanuel Bibescu.

Revenită definitiv în România în 1920, Martha continuă lucrările de restaurare ale Mogoșoaiei, mai întâi sub conducerea aceluiași Domenico Rupolo, apoi sub cea a arhitectului G.M. Cantacuzino, nepotul de soră al lui George-Valentin Bibescu. G.M. Cantacuzino își va aminti mai târziu: „În vara anului 1921 lucram la restaurarea palatului brâncovenesc din Mogoșoaia... Încetul cu încetul, bolțile prăbușite se refăceau, crăpăturile adânci ale zidurilor se umpleau, pietrele căzute se puneau la loc și întreg palatul ieșea la iveală din țărâna adunată la picioare de vânturile vremii și ale uitării”. Restaurarea costă enorm, dar Martha găsește întotdeauna banii necesari, confirmând parcă aprecierea amantului ei, Henry de Jouvenel: „Mogoșoaia este pentru tine ceea ce este pentru un bărbat o femeie întreținută somptuos. Cu cât o întreține mai scump, cu atât o vede mai frumoasă”.

Odată restaurat edificiul, Martha nu precupețeşte nimic pentru a-l transforma într-o „reședință unică în Țara Românească și probabil în tot răsăritul Europei“ (Constantin Argetoianu). Sunt strânse aici cele mai valoroase obiecte de artă, legate de familiile Brâncoveanu, Mavrocordat, Bibescu, Pellapra și Chimay. Astfel, Émilie Pellapra, fiica lui Napoleon I și bunica lui George-Valentin Bibescu, este reprezentată într-un tablou pictat de Pierre-Narcisse Guerin, în 1809, prințul și prințesa de Chimay sunt imortalizați în trei tablouri aduse chiar din castelul de la Chimay, iar în mica sală a tronului este adus chiar tronul domnitorului Gheorghe Bibescu.

Astfel restaurat și amenajat, palatul de la Mogoșoaia s-a bucurat de prezența unor invitați de mare prestigiu, precum patriarhul Miron Cristea, Nicolae Iorga, Pamfil Șeicaru, Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărescu, Mihail Sebastian, Grigore Gafencu, dar și diplomați străini precum Reginald Hoare, ministrul Marii Britanii la București, Franklin Mott-Gunther, ministrul S.U.A în România, omologul său francez Adrien Thierry sau cel elvețian, Rene de Weck. Pentru scumpul ei palat de la Mogoșoaia, Martha Bibescu nu ezită să se certe cu ministrul Culturii din guvernul Antonescu, Ion Petrovici, care dorea ca restaurările de la Mogoșoaia să fie executate sub supravegherea ministerului pe care îl conducea, de către arhitecți agreați de autorități. Răspunsul Marthei rămâne antologic, o adevărată profesiune de credință în valorile istorice naționale: „Am urmărit timp de douăzeci de ani, cu cea mai mare pietate față de comorile arhitecturale și artistice ale Țării și mai presus de toate față de memoria sfântă a lui Constantin Vodă Brâncoveanu, ctitor al Neamului, ai cărui urmași și moștenitori suntem, restaurarea Palatului Brâncovenesc de la Mogoșoaia, și totodată Sfântului Lăcaș drept Paraclis Domnesc, care se regăsește în incinta grădinilor noastre. Pentru opera noastră patriotică care va urma la infinit și după noi, prințul Bibescu și cu mine n-am primit niciodată vreun ajutor, vreo mulțumire, de la diferite guverne, care au beneficiat, direct sau indirect, de opera noastră înfăptuită numai de dragul țării și al trecutului nostru, de altfel fără nicio năzuință egoistă sau speranță de a fi recompensați, altfel decât prin mulțumirea noastră sufletească”. După bombardamentele anglo-americane din aprilie 1944 asupra capitalei României, Martha va închiria Mogoșoaia Legației elvețiene de la București. Evident, în schimbul frumoasei sume de 100.000 de lei lunar.

Odată cu venirea comuniștilor la putere, moșia Marthei este expropriată, iar în martie 1949, palatul și parcul sunt trecute în proprietatea statului. De-abia în 1957 se va organiza aici un muzeu de artă brâncovenească, dar și o vilă de creație a Uniunii Scriitorilor, loc unde își va găsi sfârșitul, pe 16 mai 1980, marele scriitor Marin Preda. Fără îndoială că dacă domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost primul ctitor al palatului de la Mogoșoaia, Martha Bibescu a fost cea de-a doua ctitoriță a acestui splendid edificiu și nu putem decât să ne alăturăm aprecierii unui cinic (totuși!) și extrem de puțin indulgent cu contemporanii săi: „Oricât de sever ar fi judecată încă această femeie excepțională pentru multele prostii pe care le-a săvârșit, pentru această faptă mare și bună însă, generațiile viitoare se vor pleca cu evlavie și cu recunoştință în fața amintirii ei“ (Constantin Argetoianu).  

Prima care îi spune Mariei „Majestate”

Pentru a scăpa de acest linșaj mediatic, Martha pleacă pentru câteva săptămâni la Londra. Amintirea cea mai pregnantă din acest voiaj britanic rămâne, pentru ea, întrevederea cu Eugenia de Montijo, fostă împărăteasă a Franței, văduva lui Napoleon al III-lea (1852-1870), ajunsă acum la venerabila vârstă de 90 de ani.

Niciodată consolată după pierderea soțului (în 1873), și mai ales a unicului ei fiu (în 1879), fosta contesă de Teba, ajunsă împărăteasă a francezilor, nu-și pierduse interesul pentru politică, declarându-i prințesei Bibescu: „România va primi Transilvania și Bucovina, luate pe nedrept de către Habsburgi, dar nu și acea parte din Banat locuită de ruteni”. Evident, bătrâna împărăteasă făcea o confuzie între ruteni și sârbi, dar profeția ei se va îndeplini totuși peste patru ani. Până atunci, Martha nu se poate abține să nu comenteze ironic: „Parcă depindea de ea să mi-i dea și de mine ca să îi primesc”.

De-abia întoarsă la București, Martha trebuie să o conducă pe ultimul drum pe soacra ei, victimă a unui atac cerebral. Deși revenită in extremis la catolicism, ceremonia funerară are loc la biserica „Domnița Bălașa”, ctitorie brâncovenească. Procesiunea funerară e salutată militărește de toți polițiștii bucureșteni, prilej pentru Nadejda Știrbey, soția prințului Barbu Știrbey, să comenteze melancolic: „Biata mama! Ce mult îi plăcea să fie salutată... Cât ar fi fost de încântată azi!”. Nu e singurul deces de care, într-un fel sau altul, e legată Martha. O lună mai târziu după prințesa Valentina, moare regele Carol I, iar cea care îi dă această veste Mariei, principesa moștenitoare aflată în vizită la Mogoșoaia, este chiar Martha. Iar Martha Bibescu este, de fapt, primul român care i se adresează Mariei cu apelativul de „Majestate”.  

Colonelul englez 

Dar evenimentul care va marca cel mai mult viaţa Marthei va fi cunoştința cu Christopher Thomson, noul atașat militar al Angliei la București, care „va reprezenta pentru ea o dragoste stabilă și protectoare, întotdeauna gata să compenseze prin statornicia și devotamentul ei infidelităţile unora și inconsecvențele altora” (Ghislain de Diesbach). Născut în 1875, în India, Christopher Birdwood Thomson luptase atât în războiul anglo-bur (1899-1901), cât și pe frontul de vest, până a i se încredința misiunea de a încerca, în calitate de atașat militar, să convingă oficialitațile române să intre în război de partea Antantei.  

Frumoasa prințesă româncă și chipeșul ofițer englez se întâlnesc prima dată într-un cadru destul de oficial, la palatul Cotroceni: Martha, la braț cu regele Ferdinand, Thomson, în ținuta oficială. Cadrul este romanțat însă de acordurile wagneriene din „Tristan și Isolda” și de scânteierea celebrelor smaralde „Bibescu”, pe care Martha le poartă la gât. Englezul e copleșit de acest amestec de rafinament, eleganță, distincție și frumusețe, făcând-o pe Eliza Brătianu să-i șoptească Marthei: „Cred, draga mea, că acest frumos colonel englez are un ochi în urechea stângă, căci continuă să te privească. Nu se uită decât la tine și deloc la Majestatea Sa”.

Thomson rămâne vrăjit pentru totdeauna de Martha care, la rândul ei, regăsește în înaltul ofițer englez cavalerul copilăriei ei: „Când aveam 15 ani, credeam în cavalerii rătăcitori. Îl așteptam pe cel care urma să mă scape de marile primejdii... Cu timpul, rațiunea a triumfat asupra imaginației – sau, cel puțin, așa credeam eu. Am abandonat căutarea unui Lancelot printre contemporanii mei și mă resemnasem cu ideea că genul lor dispăruse... Apoi, în martie anul acesta, la întoarcerea mea de la Londra și Paris, am întâlnit un om care mi-a schimbat ideile asupra vieții și asupra epocii în care trăim. Dragul meu Kit (diminutiv cu care era alintat Thomson de către cei apropiaţi – n.n.), am început prin a fi circumspectă, pot să ți-o spun acum... Dar când muzica s-a oprit și i-am vorbit, am crezut că văd în el cavalerul pe care l-aș fi așteptat dacă n-aș fi abandonat speranța. Am râs apoi de fanteziile mele. Timpul lor a trecut... dar l-am privit din nou... În timp ce se apropia, am avut impresia că văd cavalerul rătăcitor al basmelor mele înaintând călare spre mine, desprins din paginile uitate ale cărților mele atât de iubite”.

Topită după englez, Martha își trăieşte pasiunea într-o croazieră superbă pe Dunăre, până la Constanța. Vizitează împreună ruinele Tomisului, scoase la iveală de Vasile Pârvan chiar cu un an înainte, în 1914. Extazul însă le este întrerupt de către George, care intră precipitat în camera soției sale cu o telegramă în mâna: „S-a întâmplat o nenorocire tatălui tău”. Prăbușită pe o canapea și intuind vestea, Martha murmură în lacrimi: „Nu lui, ci mie”. Într-adevăr, Ion Lahovary, ajuns între timp președintele Partidului conservator, murise singur în casă, victimă a unui atac cardiac. Pentru Martha, o întreagă lume se prăbușeste. Dincolo de iubirile ei, de succesele ei literare, tatăl reprezentase punctul ei de sprijin, omul care o crescuse, o iubise și-i oferise confortul afectiv necesar. A doua zi după funeraliile naționale organizate de către guvernul Brătianu pentru tatăl ei, Martha notează melancolic în jurnal: „Azi nu-mi vine să cred că această inimă, după care am încercat să mi-o formez pe a mea, încă din copilarie, a încetat să mai bată, că această judecată atât de limpede a încetat să mai existe și că eu trăiesc, atunci când cel care mi-a dat viață și conştiință a încetat să mai fie”.  

Dar Martha nu are prea mult timp să-şi jelească tatăl, fiindcă întreaga lume o luase razna. România încă nu intrase în razboi, dar principalele puteri, în frunte cu Franța, Anglia, Germania și Austro-Ungaria, făceau tot posibilul pentru a o atrage de partea lor. Nu se precupețeau presiunile diplomatice, promisiunile, cumpărările de conștiinţe, spionajul etc. Thomson, în calitatea sa de atașat militar, se afla în vârtejul acestor lucruri și apelează la Martha pentru a-l ajuta să ascundă cele mai importante documente ale Legației britanice de la București. Era însă o naivitate de care doar un englez putea da dovadă, să crezi că în România un secret putea fi păstrat. Mai ales că Bucureștiul era un oraș înțesat de agenții secreți ai marilor puteri. Așa încât în noaptea de 24 spre 25 septembrie 1915 un violent incendiu mistuie castelul de la Posada, unde Thomson adăpostise, în urmă cu nouă zile, zeci de cutii cu documente secrete. În timp ce Thomson nutrește convingerea fermă că incendiul este de natură criminală pentru a distruge arhiva ascunsă acolo, Martha refuză să creada că locuința ei a fost sacrificată intereselor superioare ale Intelligence Service-ului britanic. Dar, fără îndoială, spectacolul o impresioneaza profund: „M-am dus la Posada ca să văd casa devorată de flăcări. Sus pe munte, o torță vie”.

Două săptămâni mai târziu, Martha pleacă din România, împreună cu sora sa Marguerite, pentru a-și vizita mama stabilită la Lausanne după moartea soțului ei. Prilej pentru a-și revedea și cealaltă soră, Madeleine, căsătorită încă din februarie 1915 cu un diplomat italian, Giulio Quaranto di Zulino. Moartea tatălui o apropie pe Martha de mama ei, în care vede doar o femeie încercată de dureri, incapabilă să depășească nenorocirile prin care trecuse.