Paul Cezanne. Viaţa şi activitatea
Cézanne provenea dintr-o familie de aristocraţi bogaţi. A primit o educaţie clasică la Colegiul Bourbon din Aix-en-Provence. În 1858, sub îndrumarea tatălui său – un bancher de succes care voia ca fiul lui să urmeze aceeaşi profesie-, Cézanne a intrat la Facultatea de Drept de la Universitatea din Aix-en-Provence. Nu i-a plăcut însă dreptul şi a decis destul de devreme să urmeze o carieră artistică. După doi ani şi-a înduplecat tatăl, cu ajutorul rugăminţilor stăruitoare ale mamei sale, să îl lase să studieze pictura la Paris.
Prima şedere a lui Cézanne la Paris a durat doar cinci luni. Personalitatea sa instabilă l-a aruncat într-o depresie gravă când şi-a dat seama că nu stăpânea la fel de bine tehnica picturii ca unii dintre studenţii Academiei Suisse, atelierul unde şi-a început pregătirea. A reuşit să rămână acolo doar datorită încurajării scriitorului Emile Zola, cu care legase o prietenie strânsă la Colegiul Bourbon. La întoarcerea în Aix, Cézanne a încercat să se resemneze cu munca în banca tatălui său, dar după un an s-a reîntors la Paris, foarte hotărât să rămână. În perioada sa de formare, între anii 1858 şi 1872, Cézanne a locuit în Paris, călătorind în acelaşi timp la Aix.
La începutul anilor 1860, activitatea literară şi artistică pariziană a cunoscut o perioadă de mare fervoare. Punctul culminant a fost atins prin conflictul dintre reprezentanţii curentului realist, în frunte cu Gustave Courbet, şi Academia de Arte Frumoase, care a respins din cadrul expoziţiei sale anuale – şi totodată din atenţia publicului – toate picturile care nu se încadrau în romantismul şi neoclasicismul academic. În 1863, împăratul Napoleon III a decretat deschiderea Salonului Refuzaţilor, pentru a atenua starea tensionată din cercurile artistice cauzată de pictorii respinşi de Salonul Academiei. Lucrările celor respinşi erau aproape în totalitate atacate de critici – reacţie care a consolidat spiritul revoluţionar al acestor pictori.
Cezanne in lumea noilor pictori
Cézanne, care s-a îndepărtat repede de normele academice, s-a alăturat celor mai de seamă reprezentanţi ai acestui grup, printre care Edouard Manet, Camille Pissarro, Claude Monet, Pierre-Auguste Renoir şi Edgar Degas. Majoritatea acestor artişti aveau în jur de 20 de ani (la fel ca şi Cézanne) şi abia îşi formau stilul. Cu excepţia lui Manet, ei aveau să formeze şcoala impresionistă. Zola, prietenul lui Cézanne, a fost foarte dedicat cauzei lor, însă prietenia lui Cézanne cu ceilalţi artişti a fost la început împiedicată de o sensibilitate şi o insolenţă voită, consecinţă a firii lui extrem de timide şi de schimbătoare, ofensată de jovialitatea acestora. Cu toate acestea, el a fost inspirat de spiritul lor revoluţionar când a încercat să sintetizeze influenţele lui Courbet, un pionier al modului prozaic de tratare a temelor banale, şi ale pictorului romantic Eugène Delacroix, ale cărui compoziţii – ce puneau accent pe culoare şi nu pe contur – l-au impresionat foarte mult pe Cézanne.
În această perioadă, Cézanne a început să dezvolte un stil violent şi sumbru;a pictat scene cu accente extreme de lumină şi de umbră, cu o lejeritate şi vigoare remarcabile pentru acea perioadă, dar care dezvăluie influenţa compoziţiilor tulburătoare ale lui Delacroix. Dinamismul sensibil al perioadei sale de tinereţe, plină de frenezie, prevestea inovaţiile îndrăzneţe ale fovismului şi expresionismului modern, în special lucrările lui Maurice de Vlaminck şi Georges Rouault.
În iulie 1870, odată cu izbucnirea războiului franco-german, Cézanne pleacă din Paris în Provence, în parte şi pentru a evita recrutarea. O ia cu el pe Marie-Hortense Fiquet, o tânără care devenise iubita lui cu un an în urmă şi cu care avea să se căsătorească în 1886. Familia Cézanne se stabileşte la Estaque, un sătuc de pe coasta de sud a Franţei, în apropiere de Marsilia. Acolo, el a început să picteze peisaje, explorând modalităţi de a zugrăvi cât mai fidel natura şi, în acelaşi timp, de a exprima sentimentele pe care i le inspira aceasta. A început să abordeze temele în modul în care o făceau prietenii săi impresionişti;în două din peisajele din acea perioadă, Zăpadă în Estaque (1870 – 1871) şi Piaţa de Vinuri (1872) compoziţia dezvăluie stilul său timpuriu, însă deja mult mai disciplinat şi mai atent în ceea ce priveşte calitatea atmosferică şi mai puţin cea dramatică a luminii.
În ianuarie 1872, Marie-Hortense a născut un fiu. La scurt timp, la invitaţia lui Camille Pissarro, Cézanne s-a stabilit la Pontoise, pe valea râului Oise. Acolo, şi în Auvers, un oraş din apropiere, Cézanne începe serios să înveţe tehnicile şi teoriile impresioniste de la Pissarro, singurul, dintre toţi prietenii săi pictori, care avea răbdare să îl înveţe, în ciuda personalităţii sale dificile. Cei doi artişti pictează împreună cu întreruperi în 1874, cărându-şi pânzele peste tot şi pictând în aer liber, o tehnică încă socotită radicală. De atunci încolo, Cézanne se va dedica în totalitate peisajelor, naturilor moarte şi, ulterior, portretelor. Pissarro l-a convins pe Cézanne să folosească culori mai luminoase şi i-a arătat avantajele folosirii tuşelor scurte şi accentelor de culoare, caracteristice pictorilor impresionişti, iar Cézanne a ajuns să folosească acest stil în mod regulat, deşi cu un efect diferit.
Chiar şi sub îndrumarea lui Pissarro, Cézanne picta foarte clar, evidenţiind viziunea sa unică şi scopul său, diferit de cel al impresioniştilor. Deşi folosea tehnicile acestor tineri artişti, el nu le împărtăşea interesul de accentuare a viziunii obiective prezentate de lumina emanată de un obiect;în schimb, cercetările sale subliniau structura fundamentală a obiectului pe care îl picta. În compoziţiile sale apăreau deja forme cubice şi linii arhitecturale;tuşele sale, spre deosebire de ale impresioniştilor, nu erau presărate de culoare, ci se completau una pe alta într-o unitate cromatică. Cel mai cunoscut tablou al său din acea perioadă, Casa spânzuratului (1873), ilustrează aceste influenţe.
În 1874, Cézanne s-a întors la Paris, expunând pentru prima dată împreună cu impresioniştii. Deşi picturile pe care Cézanne le-a etalat acolo şi la cea de-a treia expoziţie din 1877 au fost cele mai criticate lucrări dintre toate cele expuse, el a continuat să lucreze sârguincios, întorcându-se periodic la lumina din Provence.
A petrecut perioade scurte în Estaque, în 1876, şi în Aix-en-Provence în 1878, unde a trebuit să îndure insultele tiranicului său tată, de al cărui ajutor financiar avea nevoie ca să supravieţuiască, întrucât încă nu se găseau cumpărători pentru pânzele sale. Singura excepţie la această lipsă de cumpărători a fost Victor Chocquet, un cunoscător în alte artei, al cărui portret l-a pictat în 1877.
După a doua expoziţie impresionistă, Cézanne a rupt legătura profesională cu impresionismul, cu toate că a continuat să menţină relaţii de prietenie cu „umilul şi colosalul Pissarro”, cu Monet, „cel mai mare dintre toţi”, şi cu Renoir, pe care de asemenea îl admira. Demoralizat de reacţia publicului faţă de lucrările sale, s-a izolat tot mai mult, atât la Paris, cât şi la Aix. A pus definitiv capăt lungii sale prietenii cu Zola, dintr-un sentiment de neîncredere nevrotică şi gelozie, dar şi din cauza dezamăgirii provocate de scrierile „populare” ale lui Zola, pe care natura sa antisocială şi hotărâtă le găsea de neînţeles.
restul pe Istorii Regasite
