Nichita Stănescu, plătit regeşte, dar risipitor: „Era sărac pentru că dăruia tot ce câştiga. Averea lui era o colecţie de fiare de călcat vechi şi monede“
Faimosul poet Nichita Stănescu cheltuia lunar în jur de 10.000 de lei, iar banii se duceau pe petrecerile cu prietenii, dar şi pe pasiuni trecătoare, ca monedele şi ceasurile vechi. Nichita era „jumulit“ de profitori, însă nu putea să refuze pe nimeni.
Pe 31 martie se împlinesc 83 de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu, cel mai important poet al neo-modernismului românesc, dar şi unul dintre cei mai mari scriitori români. Viaţa sa a fost, atât în timpul vieţii, dar mai ales după, sub lupa contemporanilor, mulţi încă în viaţă, de la colegi de şcoală şi scriitură, până la prieteni. Amintirile calde despre poet au atins, deseori, şi aspecte mai puţin cunoscute, unul dintre ele fiind relaţia specială a lui Nichita cu banii.
Spre deosebire de majoritatea poeţilor de oriunde, Nichita Stănescu a fost un scriitor foarte bine plătit. A cunoscut celebritatea chiar din timpul vieţii, regimul îl considera „o mare valoare naţională“, iar cărţile sale aveau tiraje imense şi se epuizau imediat. Majoritatea veniturilor sale proveneau din drepturi de autor, plătite consistent, dar şi din diverse colaborări. Astfel, în ultimul an al vieţii, în 1983, potrivit cifrelor făcute publice de televiunea de stat şi de radioul public, Nichita a câştigat de la cele două instituţii, 50.000 de lei. De asemenea, potrivit cunoscuţilor, poetul câştiga aproximativ 5.000 de lei pentru un post onorific la „România literară”. În acea perioadă, un salariu din România varia între 1.000 de lei şi 2.500 de lei.
Prozatorul Ştefan Agopian, unul dintre apropiaţii lui Nichita, a estimat că poetul cheltuia în jur de 10.000 de lei pe lună, o sumă uriaşă. Banii se topeau, însă, la întâlnirile prelungite din garsoniera poetului cu prietenii şi admiratorii, întâlniri stropite din belşug cu alcool. Lui Nichita nu îi plăceau berea şi vinul, astfel că plătea şi 2.500 de lei în câteva zile pe tării, în general votcă şi pălincă, vicii care îi vor aduce, într-un final, şi sfârşitul. De asemenea, când avea o bucurie, chema pe toată lumea şi dădea o masă la restaurant.
Colecţia de „antichităţi“. Poetul era jumulit de profitori
Într-o perioadă, pasionat de monede, ceasuri şi tot felul de obiecte vechi, Nichita cheltuia sume uriaşe pe tot felul de statuete şi „antichităţi“. De multe ori, cunoştinţele îi vindeau falsuri, pe care le plătea fără să clipească, chiar dacă ştia că este păcălit, iar Ştefan Agopian pune această atitudine pe seama unei „mari delicateţi“ a lui Nichita cu prietenii săi. Prozatorul a amintit, într-un interviu, despre pasiunea de colecţionar de ceasuri, samovare, fiare de călcat sau monede a lui Nichita.
„A strâns ceasuri, dar într-o zi s-a plictisit de ele şi a început să le arunce pe fereastră: «E foarte plăcut, bre, să arunci ceasuri pe fereastră». «Le-ai aruncat pe toate?», am întrebat eu. «Nu, bre, că nu eram nebun! Ce n-am aruncat, am dat cadou». Mai târziu a început să strângă fiare de călcat, dar s-a plictisit repede şi de ele... Pe urmă a făcut o pasiune pentru samovare, i-am dat şi eu unul cadou, dar nici samovarele, cu toate că era pe jumătate rus, nu l-au făcut fericit decât prea puţin timp. Nichita cheltuia enorm pe monede. Numismaţii negustori profitau de faptul că Nichita nu se uita la bani atunci când îi plăcea vreo monedă şi-l păcăleau. Îi vindeau falsuri, imitaţii, câteodată destul de reuşite, după monede antice celebre şi, când îl certam că arunca cu banii aiurea, zâmbea şi zicea: «Lasă, bre, ce dacă sunt falsuri, nu vezi ce frumoase sunt?»“', a povestit Ştefan Agopian într-un interviu.
Şi scriitorul Alex Ştefănescu a povestit despre relaţia lui Nichita cu banii şi „antichităţile“ colecţionate: „M-a impresionat sărăcia princiară a lui Nichita Stănescu (asemănătoare cu aceea a lui Eminescu). Multă vreme Nichita Stănescu n-a avut o locuinţă, iar când a obţinut un apartament de două camere într-un bloc din Piaţa Amzei, averea lui consta într-o colecţie de fiare de călcat vechi, într-o colecţie de piuliţe de aramă şi într-o colecţie de monede. Nichita Stănescu era sărac pentru că dăruia tot ce câştiga (şi câştiga mult), nu avea nevoie de bunuri materiale“.
Alex Ştefănescu punctează şi faptul că, în comunism un scriitor câştiga mai mult decât azi, dar era un avantaj-capcană. „Partidul comunist încerca să cumpere conştiinţe, să-i transforme pe scriitori în propagandişti. Unii scriitori întorceau lucrurile în favoarea lor: se lăsau plătiţi bine, dar – surpriză − nu făceau propagandă comunistă, dimpotrivă“, notează scriitorul.
Nichita avea oroare de morală
Această aparentă naivitate a lui Nichita în relaţia cu profitorii era subiect de predici din partea prietenilor, dar Nichita avea oroare de morală.
„Am ţinut foarte mult la Nichita, încercam şi eu să-l mai influenţez să se menajeze, să fie mai puţin risipitor, să nu se lase jumulit material de toţi profitorii care îi speculau marea bunătate şi sufletul curat. Nichita dacă simţea un atac frontal nu riposta, dar pe nesimţite te deplasa într-un alt domeniu extrem de interesant, lansa nişte teorii strălucitoare, încât nu-ţi puteai permite să opreşti răbufnirea de geniu pentru o biată morală“, îşi aminteşte Mircea Gociman, un fost prieten apropiat al lui Nichita din Ploieşti, pe gociman.com, un blog dedicat şi amintirilor cu poetul.
Cuplul Ceauşescu a cheltuit două milioane de lei pe tratamentul lui Nichita
Apreciat de cuplul Ceauşescu care îl vedea ca „un bun naţional“, Nichita a beneficiat în ultima perioadă a vieţii de tratamente costisitoare, plătite la comanda Elenei Ceauşescu.
Foarte bolnav din cauza consumului de alcool şi a epuizării fizice, poetul a fost trimis aproape forţat la Mangalia, pentru un tratament la ficat. „Tratamentul a costat pe vremea aceea (1979-1980) aproximativ două milioane de lei, fiindu-i administrate cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie făcută aproape pe nesimţite prin care a fost convins să bea alcool mai rar şi mai puţin“, notează Mircea Gociman.
Nichita a revenit însă la stilul său rebel de viaţă, iar crizele hepatice s-au înrăutăţit în 1981, provocându-i decesul doi ani mai târziu, pe 13 decembrie 1983.
Carneţelul cu datornici
S-a avansat teoria că Nichita nu cunoştea exact noţiunea banului, dar, deşi cheltuitor peste măsură, poetul îşi contabiliza atât chefurile cât şi împrumuturile pe care le făcea altor scriitori. Avea un carneţel în care trecea toate cheltuielile, inclusiv „datornicii”.
