De Gaulle, omul care a spus ”Nu!” capitulării

Exilat la Londra în iunie 1940, cu Franța aflată pe marginea prăpastiei, Charles de Gaulles a ținut un discurs la radio ce era menit să creeze o legătură puternică între el și țara sa.

Dimineața de 18 iunie 1940 a fost un moment intens pentru Winston Churchill și Charles de Gaulle. La Whitehall, premierul britanic făcea ultimele modificări discursului care avea să devină celebru-This was their finest hour.Undeva în Londra, într-un aparament pe care i-l împrumutase un ofițer francez, generalul de Gaulle, care fugise din Franța cu o zi înainte în timp ce guvernul său negocia un armistițiu cu germanii, schița textul unui Apel către Poporul Francez prin care îi îndemna să nu abandoneze lupta împotriva invadatorilor naziști.

Discursul lui de Gaulles a fost rezultatul ofertei pe care i-o făcuse Churchill, aceea de a se adresa Franței prin intermediul BBC-ului. Avea să ajungă cel mai cunoscut și apreciat discurs al generalului-L’Appel du 18 juin–iar data avea să devină o zi simbolică pentru el și țara sa. Cuvintele rostite la radio de către generalul în vârstă de 49 de ani aveau să fie baza a ceea ce s-a transformat în gaullismși l-au propulsat la conducerea națiunii franceze. Discursul i-a constituit o imagine specială, aceea a ”omului care a spus nu”, și i-a confirmat destinul istoric într-un moment în care statul francez era învins, iar Republica a III-a, ce condusese Franța pentru mai bine de șase decenii, se prăbușea sub armele germanilor. Însă acest faimos discurs a fost cât pe ce să nu fie difuzat.  

Cabinetul britanic s-a întâlnit în acea dimineață fără Churchill, care era ocupat cu retușarea discursului. Ministrul Informațiilor, Duff Cooper, a menționat că de Gaulle avea de gând să vorbească la BBC în acea seară și a rezumat ceea ce francezul plănuia să spună. Cabinetul a decis că discursul era ”indezirabil”. Marea Britanie spera să păstreze o relație cordială cu guvernul franez stabilit la Bordeaux condus de Mareșalul Pétain, pentru a evita alinierea acestuia la politica nemților. În plus, Churchill însuși era îngrijorat ca puternica flotă franceză să nu ajungă pe mâinile germanilor.

Între timp, de Gaulle lucra la discursul său. Apoi a luat prânzul cu Duff Cooper, care nu i-a spus de decizia guvernului. Acesta vorbise însă cu Edward Spears, generalul care fusese trimisul personal al lui Churchill pe lângă fostul guvern francez și cel care-l adusese pe de Gaulle în Anglia. Spears a vorbit cu Churchill în acea după-amiază și a susținut că generalul trebuie să vorbească la BBC pentru a motiva rezistența franceză și, poate, pentru a convinge forța aeriană franceză (sau ce mai rămăsese din ea) să zboare peste Canal pentru a se alăutra englezilor. Churchill a spus însă că va autoriza transmisia radio doar dacă membrii cabinetului său se răzgândesc. Astfel, Spears a plecat să vorbească cu fiecare ministru în parte.

Întors în apartamentul său, de Gaulle și-a terminat discursul și i l-a dat lui Elisabeth de Méribel, membru al misiunii economice franceze la Londra, care l-a tipărit. Între timp, Spears i-a convins pe miniștri să-și dea acordul pentru discursul generalului francez. La începutul serii, de Gaulle a luat un taxi și a mers la sediul BBC.

Declinul Franței

Trecuseră doar 13 zile de când de Gaulle, soldatul de carieră, ajunsese în atenția publicului general după ce fusese numit ministru adjunct al apărării în guvernul condus de Paul Reynaud. De Gaulle își făcuse un nume în anii '30 ca un strateg militar oarecum neortodox, având idei ce nu conveneau establishment-ului militar francez.  Se distinsese conducând unități de blindate împotriva germanilor, acțiuni care, deși eșuate, i-au adus promovarea la rangul de general de 2 stele. În fața dezastrului în care a ajuns armata franceză, el a militat pentru continuarea rezistenței și, dacă ar fi fost cazul, pentru mutarea guvernului pe malul celălalt al Mediteranei, într-una din posesiunile coloniale din Nordul Africii.

Cu toate acestea, susținătorii încheierii unui armistițiu cu nemții au câștigat din ce în ce mai multă influență după mutarea guvernului de la Paris la Bordeaux. Printre ei se număra și Mareșalul Pétain, în vârstă de 84 de ani, care era al doilea cel mai important om al administrației Reynaud, și comandantul șef al armatei, Maxime Weygand, și el destul de bătrân, având 73 de ani. Pentru ei, situația era fără ieșire. Britanicii își evacuaseră soldații la începutul lunii (faimoasa evacuare de la Dunkerque), armata germană avansa incredibil de repede și milioane de refugiați încerceau să se retragă din fața acesteia. Franța era în cădere liberă.

Ministrul de Interne, Georges Mandel, dorea continuarea luptei, dar Reynaud era de neclintit, mai ales sub presiunea amantei sale filogermane, Contesa de Portes. De Gaulle rămăsese printre singurii care susțineau că Franța nu trebuie să se predea. Pétain, care fusese mentorul generalului înainte de ruptura dintre ei de la mijlocul anilor '30, spunea despre el că e vanitos și nerecunoscător;Weygand îl numea ”copil”, iar comandantul marinei, François Darlan, spunea despre de Gaulle că e nebun. Iar Dominique Leca, șeful cabinetului lui Reynaud, spunea-și a avut dreptate! -că tănârul ministru se comporta ”ca o vedetă” pentru că realizase că Franța avea să aibă nevoie de ”un mit al reînvierii” dacă avea să-și revină după înfrângere, mit pe care de Gaulle l-a construit ulterior în jurul său.

Una din responsabilitățile lui de Gaulle era reglementarea legăturilor militare cu englezii. Astfel, el călătorește pentru prima oară la Londra pe 9 iunie pentru a încerca să-l convingă pe Churchill că trebuie să angajeze mai multe forțe pentru apărarea Franței. Explicându-i de ce așa ceva este imposibil, premierul britanic i-a ținut lui de Gaulle un discurs impresionant, jumătate în engleză și jumătate în franceză. Deși de Gaulle nu a obținut nimic, din moment ce Churchill intenționa să păstreze resursele Angliei pentru bătălia ce avea să urmeze căderii iminente a Franței, vizita sa la Londra a fost importantă pentru viitoarele contacte ale lui de Gaulle cu Churchill. Acesta a fost încă și mai impresionat de generalul francez atunci când a fost în Franța pe 10 iunie, unde s-a întâlnit, lângă Orléans, cu liderii francezi. Aici, el a descoperit că de Gaulle era printre puținii care încă doreau să lupte. Oliver Harvey, de la ambasada britanică, l-a descris pe de Gaulle ca fiind ”singurul soldat calm și inteligent rămas”.

Omul Destinului

Înapoi la Londra, Churchill le-a spus colegilor săi că îl apreciază mult pe general. În timpul unei de-a doua vizite în Franța, de data aceasta la Tours, l-a întâlnit iar pe de Gaulle, care a ajuns însă când întâlnirea se sfârșise. Văzându-l stând în ușă, Churchill a murmurat – după cum mărturisește în memoriile sale – ”l'homme du destin”.

Pe 14 iunie guvernul francez s-a stabilit la Bordeaux în timp ce germanii ocupau Parisul. De Gaulle a plecat iar Londra pentru a obține de la englezi sprijin naval în cazul unei evacuări a guvernului în Nordul Africii. A ajuns la Plymouth în dimineața de 16 iunie, apoi a luat trenul spre Londra. Aflat la hotel, a primit o vizită de la ambasadorul francez, Charles Corbin, și Jean Monnet, pe atunci bancher și responsabil cu achiziționarea de arme de la englezi.  Ei au pus la punct o propunere extraordinară ce imagina o uniune politică franco-britanică. Încă și mai uimitor a fost că englezii au fost de acord cu propunerea!

Reynaud a salutat propunerea ca fiind senzațională, dar când guvernul francez s-a întâlnit în acea seară, defetiștii erau pregătiți. Hélène de Portes citise textul dictat la telefon de la Londra, iar telefonul lui Reynaud era, probabil, urmărit. Crezând că victoria germanilor asupra englezilor este inevitabilă, Pétain a declarat că uniunea avea să lege Franța de un cadavru. Amanta lui Reynaud i-a trimis un bilet prin care îi spunea că speră că el nu avea să acționeze ca regina Isabel, din secolul al XV-lea, care a acceptat căsătoria fiicei sale cu Henry al V-lea al Angliei, acordând englezilor succesiunea la tronul Franței. Reynaud a demisionat, iar bătrânul mareșal a fost însărcinat cu formarea unui nou guvern. ”Cu inima îndurerată, vă spun astăzi că lupta trebuie să se sfârșească”, a declarat apoi Pétain la radio.

De Gaulle a aflat de evenimentele de la Bordeaux abia atunci când s-a întors în Franța, în aceeași noapte. S-a întâlnit cu Reynaud la orele 23.00 și i-a spus că intenționeze să plece în Marea Britanie pentru a continua lupta. Fostul prim-ministru a aranjat ca de Gaulle să primească 100.000 de franci din fondurile secrete ale guvernului, deși era de părere că generalul greșește. El i-a declarat unui membru al staff-ului săi că ”De Gaulle face lucrul greșit; el e indisciplinat.”

Fuga la Londra

De Gaulle a ajuns la Londra pe 17 iunie. În ciuda ajutorului pe care i l-a acordat generalului în 1940, între Spears și de Gaulle a avut loc, uletrior, o ruptură din cauza chestiunii din Siria și Liban. De aceea, gaulliști și majoritatea istoricilor francezi ce au scris biografii ale generalului încearcă să minimalizeze rolul lui Spears în ajutorarea lui de Gaulle.

În timpul nopții de 16 iunie, generalul și-a informat staff-ul de decizia de a părăsi Franța. ”Nu doream să iau după mine un întreg trib”, a declarat el mai târziu. În dimineața următoare, în drum spre aeroport, el a spus că ”Germanii au pierdut războiului. Ei sunt învinși și Franța trebuie să continue lupta.”

După traversarea Canalului, avionul a făcut o primă oprire pentru realimentare. Spears i-a oferit o ceașcă de cafea generaluli. Acesta, luând o gură, a crezut că îi fusese servit ceai. ”A fost prima lui întâlnire cu lichidul călduț care, în Anglia, trece drept ori una, ori alta”, a scris mai târziu Spears. ”Martiriul său începuse.”

Vorbind în numele Franței

Aflat la studiorile BBC pentru discurs, de Gaulle a fost rugat să spună ceva pentru a verifica sunetul. A rostit un singur cuvânt: ”Franța”. Apoi și-a început discursul. Ziua de 18 iunie, aniversarea bătăliei de la Waterloo, nu era tocmai cel mai bun moment pentru a declara că ”Franța a pierdut o bătălie, dar nu și războiul”. Washingtonul și Moscvoa recunoscuseră guvernul Pétain, Stalin rămânea aliat al Berlinului, iar Roosevelt le promitea mamelor din America că nu le va trimite fiii să lupte pe pământuri îndepărtate.

”A fost ultimul cuvânt spus?”, întreba retoric de Gaulle. ”Trebuie ca speranța să dispară? Este înfrângerea finală?”. Întrebări la care avea un răspuns simplu: ”Nu!” Franța nu era singură în ceea ce era un război mondial. Avea, în plus, posesiunile de peste mări ce se puteau alinia Imperiului Britanic pentru a ”folosi fără limită imensa industrie a Statelor Unite”. Apoi i-a invitat pe ofițerii și soldații francezi care se aflau în Franța (mulți dintre ei ajunși acolo după Dunkerque) să intre în legătură cu el.

Discursul a fost înregistrat pentru a fi transmis la 22.00. La ora aceea, puțini francezi l-au auzit (printre ei, mama generalului). Deși ziarele din Bordeaux nu au scris nimic despre el, presa din Lyon și Marsillia a publicat câteva materiale despre Apel. Reacția guvernului francez a fost reținută: ambasadorul francez de la Londra a primit instrucțiuni să le spună britanicilor că a fost ”un gest neprietenos” să permită unui ofițer francez să țină un discurs împotriva administrației Pétain.

Aveau să mai treacă câteva zile pentru ca de Gaulle să-și asume cu adevărat conducerea Forțelor Franceze Libere. Discursul din 18 iunie a fost punctul de cotitură pentru un om care avea un simț puternic al propriului destin de mai bine de două decenii. La urma urmei, era un general recent promovat într-o serie de comandanți condusă de două figuri legendare în Franța, eroi în Primul Război Mondial, Pétain și Weygand. De Gaulle s-a dezis de cei doi și a sfidat un guvern constituit în mod legal. Nu fusese ales în niciun post și făcuse parte din guvern, într-o poziție secundară, doar 12 zile. Nimeni important nu-l acompania la Londra. Și deși Churchill l-a primit călduros, ceilalți membri ai administrației britanice au fost mai rezervați.

Churchill: ”Ești singur. Și ce dacă? Te recunosc singur.”

Dar generalul era gata să-și asume riscursi extraordinare pentru a-și îndeplini țelurile, pentru Franța și pentru sine. A făcut asta atunci când s-a impus în fața Rezistenței în 1944, când a demisionat doi ani mai târziu și când și-a orchestrat în mod genial întoarcerea la putere în 1958.

Când guvernul Pétain a semnat armistițiul cu germanii pe 22 iunie, de Gaulle a vorbit iar la radio, asumându-și conducerea francezilor liberi: ”Onoarea, bunul simț și interesele superioare ale națiunii comandă tuturor francezilor liberi să continue lupta oriunde se află și oricum pot... Eu, Generalul de Gaulle, pun bazele acestei sarcini naționale aici, în Anglia. Îi invit pe toți francezii ce vor să rămână liberi să mă asculte și să mă urmeze.”

Când eforturile britanice de a-i convinge pe liderii francezi importanți, precum Mandel, să vină în Anglia au eșuat, englezii n-au mai avut nicio altă alternativă: trebuiau să colaboreze cu Generalul.  Pe 23 iunie de Gaulle i-a scris lui Churchill pentru a-i propune formarea unui Comitet Național Francez care să continue războiul alături de englezi. Propunerea a fost imediat acceptată și făcută publică. Obiectivul declarat al comitetului era ”menținerea independenței Franței, onorarea alianțelor sale și contribuirea la efortul de război al Aliaților.”

La sfârșitul lunii, englezii l-au recunoscut în mod oficial pe general ca ”Lider al tutuor Francezilor Liberi, oriunde s-ar afla, care i se alătură în sprijinul Cauzei Aliate”. Churchill i-a spus lui de Gaulle: ”Ești singur. Și ce dacă? Te recunosc singur.”

Uriașul singuratic

În public, de Gaulle își urma propriul sfat conform căruia liderii trebuie să arate o ”demnitate rece”. Cei care i s-au alăturat după iunie 1940 au găsit un de Gaulle rezervat, distant. Înălțimea sa (avea aproape 2 metri) avea un impact puternic asupra tuturor, mai ales când era îmbrăcat în uniformă. Albim Chalandon, care avea să devină ministru în timpul celei de-a V-a Republici, a fost uimit de privirea pătrunzătoare a generalului, dar și de modul în care acesta părea să fie mereu cu gândurile în altă parte: ”era impenetrabil”. Jurnalistul Pierre Maillaud, care l-a vizitat pe de Gaulle imediat după difuzarea la radio a discursului,   scria despre general că ”trăsăturile lui evocă, la început, un desen medieval. În ochii lui stă un foc abstract, capabil de a se aprinde subit... o noblețe și reticență, o timiditate superficială și o mândrie singurală”.

De Gaulle s-a arătat permanent dezamăgit de eșecul oamenilor din jurul său de a se ridica la standardele sale. În opinia sa, poporul francez nu era demn de grandoarea națiunii lor.

Churchill vedea în partenerul său un om cu ”o mare capacitate de a simți durerea”. O persoană care l-a vizitat în 1940 spuea că a văzut în ochii generalului tristețea ”celor care știu că istoria este tragică și care descoperă, brusc, că ei sunt cei care o fac”. Întreaga sa viață, remarca de Gaulle, a constat în a-i convinge pe oameni să facă ceea ce nu doreau să facă. Tragedia lui a fost că ”îi respect doar pe cei care rămân fermi în fața mea, dar acești oameni sunt intolerabili”.

De Gaulle a fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Franța și, la scurtă vreme după aceea, a fost martorul atacului englezilor asupra flotei franceze din Nordul Africii. Dar nu mai exista cale de întoarcere. Maillaud, unul din primii săi suporteri, a declarat că pentru general, ”era totul sau nimic”. Când un jurist, René Cassin, l-a întrebat pe ce bază justitfică mișcarea Francezilor Liberi, răspunsul gaullist a fost foarte simplu: ”Noi suntem Franța.”

Textul original al Apelului

"Les chefs qui, depuis de nombreuses années, sont à la tête des armées françaises, ont formé un gouvernement.

Ce gouvernement, alléguant la défaite de nos armées, s'est mis en rapport avec l'ennemi pour cesser le combat. Certes, nous avons été, nous sommes, submergés par la force mécanique, terrestre et aérienne, de l'ennemi.

Infiniment plus que leur nombre, ce sont les chars, les avions, la tactique des Allemands qui nous font reculer. Ce sont les chars, les avions, la tactique des Allemands qui ont surpris nos chefs au point de les amener là où ils en sont aujourd'hui.

Mais le dernier mot est-il dit ? L'espérance doit-elle disparaître ? La défaite est-elle définitive ? Non !

Croyez-moi, moi qui vous parle en connaissance de cause et vous dis que rien n'est perdu pour la France. Les mêmes moyens qui nous ont vaincus peuvent faire venir un jour la victoire.

Car la France n'est pas seule ! Elle n'est pas seule ! Elle n'est pas seule ! Elle a un vaste Empire derrière elle. Elle peut faire bloc avec l'Empire britannique qui tient la mer et continue la lutte. Elle peut, comme l'Angleterre, utiliser sans limites l'immense industrie des Etats-Unis.

Cette guerre n'est pas limitée au territoire malheureux de notre pays. Cette guerre n'est pas tranchée par la bataille de France. Cette guerre est une guerre mondiale. Toutes les fautes, tous les retards, toutes les souffrances, n'empêchent pas qu'il y a, dans l'univers, tous les moyens nécessaires pour écraser un jour nos ennemis. Foudroyés aujourd'hui par la force mécanique, nous pourrons vaincre dans l'avenir par une force mécanique supérieure. Le destin du monde est là.

Moi, Général de Gaulle, actuellement à Londres, j'invite les officiers et les soldats français qui se trouvent en territoire britannique ou qui viendraient à s'y trouver, avec leurs armes ou sans leurs armes, j'invite les ingénieurs et les ouvriers spécialistes des industries d'armement qui se trouvent en territoire britannique ou qui viendraient à s'y trouver, à se mettre en rapport avec moi.

Quoi qu'il arrive, la flamme de la résistance française ne doit pas s'éteindre et ne s'éteindra pas.

Demain, comme aujourd'hui, je parlerai à la Radio de Londres."

Surse:www.historytoday.com, http://www.charles-de-gaulle.org