Aristip din Cirene, un apologet al plăcerii jpeg

Aristip din Cirene, un inventator al plăcerii

Aristip (~435-350 a.Hr) este unul dintre reprezentanții de seamă ai hedonismului. Este o reputație nu prea îmbucurătoare într-o lume care consideră de obicei că filosofia este incompatibilă cu venerarea oricăror forme de plăcere şi concentrarea pe conceptualizări şi abstracțiuni. Cine ar lua în serios un filosof care vine parfumat în agora şi e amator de bordeluri?

Marginalizarea şi ridiculizarea hedoniştilor, mai ales a cirenaicilor care suferă şi din pricina unei cantități reduse de informații, s-a datorat neînțelegerii şi condamnării precipitate a termenului de plăcere. Ceea ce a rămas permite totuşi readucerea lui Aristip în categoria gânditorilor demni de luat în seamă. Să nu uităm că Platon consacră un text întreg respingerii tezelor cirenaice fără a-l pomeni. Nici Epicur nu-l citează, deşi făra el nu si-ar fi putut elabora gândirea. Nici Aristotel. Dacă a stârnit atât de mult dispreț, înseamnă că a avut totuşi importanță.

Filosofie din anecdote

Problema este că mulți filosofi au rămas, din cauza lui Platon, la stadiul de personaje conceptuale, la nişte aproximări şi generalizări. Socrate suferă de un exces de texte care îi anihiliează adevărata identitate, Aristip sau Diogene suferă de o lipsă care are însă acelaşi efect. Ce se reține despre Aristip indeosebi este anecdota privind obiceiul de a se parfuma. Ce semnificație are aceasta? Poate desconsiderarea conveniențelor, indiferența fata de judecățile oamenilor, teatralizarea ludică a filosofiei. Dar nasul simbolizează si trupul. Imaginea şi sunetul dispune de un statut intellectual superior față de gust, miros şi percepția tactilă, care apropie mai mult de carne. Nasul, fiind organul esențial pentru fiarele care vânează şi ucid, aduce în vedere şi animalitatea din om. Mirosul nu este, aşadar, unul dintre simțurile nobile. Plimbându-se parfumat, Aristip îşi revendică deci animalitatea şi nu uită că aparține naturii, le aminteşte platonicienilor că lumea este impură şi subliniază că ocaziile de a te bucura sunt bune chiar dacă sunt stigmatizate. Toate simțurile sunt posibilități de a accede la cunoaştere.

Anecdota are şi ea forță, nu numai dialogul, tratatul sau demonstrația. Ca să-I înțelegem pe cinici sau cirenaici trebuie să luăm în calcul şi puterea gesturilor, jocurilor de cuvinte sau provocărilor. Astfel presocraticii vor putea ieşi din subsolul istoriei ideilor. Aristip a fost teatral, nu a publicat dar poate a scris. Oricum, reactivitatea gândirii lui Platon, lupta sa acerbă împotriva atomismului şi hedonismului, trecerea sub tăcere a unor filosofi pe care îi combate (Pe Aristip îl cunoştea pentru că la moartea lui Socrate îi pomeneste absența) nu fac altceva decât să sublinieze popularitatea şi importanța gândirii antiplatonice.

Toate anecdotele trebuie decodate în sensul luptei antiplatoniciene. În teatrul cirenaic Aristip se ia la ceartă cu o potârniche, cu un măgar, cu un catâr, cu nişte prostituate, cu o salată ce trebuie curățată, cu un cal de îmblânzit, cu o furtună, cu o masă copioasă etc. dar diversele istorioare care au fost prilej pentru tratarea cu condescență a personajului ascund mesaje adânci:indiferența față de avuții, condamnarea onorurilor, încrederea în propria persoană, rolul cardinal al educației, critica necumpătării, refuzarea ataşamentelor etc. Există astfel o diferență mare intre imaginea asupra lui Aristip şi ceea ce propovăduia el de fapt. Reputația generală a hedonistului îl transform în alcoolic, afemeiat, mâncău, imoral, fără respect față de aproapele său. O caricatură lipsită de obiectivitate.

Este acuzat că cere bani pentru lecții, spre deosebire de veneratul Socrate care împărțea gratis întelepciunea dar care nu prea se descurca în calitate de soț şi părinte pentru că nu presta o muncă. Aristip nici nu iubeşte, dar nici nu detestă banii, şi bogăția şi sărăcia sunt două stări care îngrădesc libertatea umană. Nu este cupid, din moment ce una din anecdote ni-l arată pe puntea unui vas în timpul unei furtuni şi îşi aruncă banii peste bord. Când primeşte bani pentru lecții, spune că etse mai folositor să-i cheltuiască lumea astfel decât în scopuri josnice. Prin urmare el caută calea de mijloc, ca banii să scutească de necazuri, dacă nu aduc cine ştie ce fericire.

Bucuria cu moderație

Atitudinea față de bani cam formează fondul său etic:trebuie refuzat orice constrânge sau îngrădeşte. El nu se complică cu preocupări inutile care nu aduc neapărat binele suveran, plăcerea. Nu se concentrează pe matematică sau astronomie, ci pe morală, în concepția sa nu e nevoie să venerezi numerele sau figurile geometrice pentru a-ți crea libertate şi feicire. Motoda sa morală este simplă:ține-te departe de excese, găseşte fericirea într-o practicare măsurata a plăcerilor. Este deci undeva între un benedictin ascet şi un libertine depravat. Un om liber trebuie să se bucure de un moment dacă acesta nu îl va costa prea mult în viitor. Când iese dintr-un bordel este admonestat, dar el răspunde că problema nu constă în a intra, ci în a nu mai ştii să ieşi. Față de bani, femei şi putere, Aristip vrea distanța potrivită.

Aristip se detasează de treburile colective, preferând realizarea individual a fericirii. Nu alege nici să conducă, nici să urmeze. Esentialul constă în a te bucura de clipa de față, a ştii pur şi simplu sa trăieşti. Clipa favorabilă (kairos) este cea mai important, locul de unde trebuie să iei ce poți înainte de a fo [rea târziu. Prilejul de a jubila se găseşte doar în prezent. Şi ocaziile de bucurie trebuie căutate unde ți se oferă, nu într-o vânare continuă în depărtare. Adeziunea la clipă asigură trăirea supremă. Ulise este un model în acest sens pentru Aristip, pentru că are puterea de a indura, curaj, capacitatea de a suporta singurătatea, stăpânire de sine, nu îşi pierde din vedere țelul principal, dar în acelaşi timp ştie să profite de prezent, de tot ce i se iveşte în cale.

O definiție teoretica a plăcerii este greu de gasit la Aristip. Patrologia îl recuză în totalitatea lui, ca pe un maestru al plăcerii animalice. Documentele țin adesea de polemică şi contextele lipsesc în bună măsură. Ceea ce este cert este hedonismul cirenaicului, care a inventat o plăcere dinamică şi solară. Nu ştim mare lucru despre c ear însemna trupul la el, dar este foarte probabil ca dihotomia trup-suflet să nu-şi fi avut locul. Plăcerile trupului şi ale sufletului, ca şi la ceilalți hedonişti, ar fi deosebite doar artificial, resimțite de aceeaşi entitate subiectivă. Să nu uităm că pentru Aristip simțurile sunt căi de acces la certitudine. Plăcerile corporale sunt de dorit atâta vreme cât nu provoacă neplăceri pe viitor. Şi asta pentru că mai presus de plăcere se află libertatea individuală. Hedoniştii, contrar multor opinii filosofice, nu erau adepții plăcerii animalice, ci ai aceleia trăite in mod conştient. Desfătarea nemodelată de rațiune şi cultură nu are nicio valoare. Jubilarea nu este debordantă, nu duce dincolo de limite, ci constă în a nu te lăsa mistuit, ci doar încălzit de micile bucurii ale prezentului. Dezmățul care anihiliează conştiința îl interesează pe Aristip la fel de puțin ca pe Platon.

Plăcerea nu este însă nici absenta a tulburării, cum o va defini Epicur, ci este totuşi activă, pentru că absența nefericirii nu este echivalentă cu fericirea. Hedonismul înseamnă până la urmă o satisfacere cu moderatie a simțurilor, sau în termenii lui Cicero, voluptatea care iți gâdilă într-un mod agreabil simțurile. Pe suma de plăceri punctuale, locale, izolate şi particulare se clădeşte ceva mai durabil:fericirea.

Cât despre cirenaici, sub acest nume regăsim o serie de persoane (Antipatros, Hegesias, Dionisie Transfugul, Teodor Ateul) şi fragemente foarte contradictorii, încât este posibil ca singurul punct comun sa fie locația geografică. Hegesias de pildă  este un pesimist de primă clasă, imposibil de categorisit alături de Aristip pe baze filosofice. In plus, hedoniştii nu au o învățătură rigidă, ci relativă, ceea ce a şi permis reajustările infidele ale posteriorității. Aristip este însă o influență reală asupra gândirii filosofice, una umbrită ca multe altele de platonism, care abia acum începe să iasă la iveală.

Referinte:

Michel Onfray, “O contraistorie a filosofiei. Intelepciunile antice.”, Iaşi, 2008;

-“-, “L’invention du plaisir. Fragments cirenaiques”, Livre de Poche, 2002.