Alexandru Şuţu, ultimul domn fanariot al Ţării Româneşti, otrăvit de medicul său la ordinul Eteriei?
Născut în 1758, la Constantinopol, Alexandru „Alecu” Șuțu (foto stânga sus) a fost ultimul domn fanariot al Țării Românești. El a deținut de patru ori funcția de domn al Țării Românești, precum și funcția de domn al Moldovei (28 iunie / 10 iulie 1801 – 19 septembrie / 1 octombrie 1802). Ultima sa domnie în Țara Românească a început la 5/17 noiembrie 1818. Spre deosebire de Mihai Șuțu, domnitorul Moldovei, Alexandru Șuțu nu era un simpatizant al cauzei eteriste, fapt care îi va atrage de altfel și sfârșitul, el fiind probabil otrăvit de medicul său, la ordinul Eteriei.
Inițial un dragoman al Porții Otomane, Alexandru Șuțu a fost numit domn al Moldovei în locul lui Constantin Ipsilanti, care era bănuit de legături cu rușii. Boierii din cele două Țări Române, sub influența ideilor din vest și datorită politicii rusești, cereau cu insistență turcilor stabilirea unui tribut fix și încetarea abuzurilor, scrie muzeograful Petre Vlad, pe pagina de Facebook a Muzeului „Conacul Pană Filipescu” din Filipeștii de Târg.
Politica lui Napoleon din Egipt a făcut ca relațiile dintre Țar și Sultan să se îmbunătățească și astfel, s-a ajuns la stabilirea unui tribut fix de 619 pungi pentru Țara Românească și de 135 de pungi pentru Moldova, iar durata unei domnii a fost fixată la 7 ani. Autoritățile rusești doreau un domn favorabil lor în Moldova, astfel că i-au adus lui Suțu unele acuze, printre care și aceea că grecii care îl înconjurau făceau abuzuri. Nu a apucat să răspundă acuzelor, pentru că în iulie 1802 a fost desemnat să domnească în Țara Românească, lăsând în Moldova un caimacan, dar în luna octombrie a aceluiași an este mazilit, iar pe tronurile ambelor țări s-au suit domni adepți ai politicii rusești.
Aceștia erau: Constantin Ipsilanti în Muntenia și Alexandru Moruzi în Moldova. Ei trebuiau să domnească timp de 7 ani, conform cu noul tratat. În preajma noului război ruso-turc (1806 – 1812), sultanul i-a destituit pe cei doi domni, iar Suțu a primit domnia Valahiei. Deoarece rușii au intrat în Țările Române, Poarta s-a văzut silită să-i pună din nou pe tron pe Ipsilanti și Moruzi. În timpul ultimei domnii (1818 – 1821), simțind că tronul îi este amenințat de revoluția grecească care se afla în pregătire, Șuțu s-a grăbit să-și adune avere fără scrupule.
Începutul Revoluției conduse de Tudor Vladimirescu
Cei trei mari boieri ai Țării Românești, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, i-au dat, la 15 ianuarie 1821, o împuternicire lui Tudor Vladimirescu, mandatându-l să declanșeze acțiunea militară: „Fiindcă este să se facă obștescul folos neamului creștinesc și patriei noastre, drept aceea ca niște buni și credincioși frați creștini toți și iubitori neamului, pe dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme și să urmezi precum ești povățuit”.
Alexandru Șuțu a murit la 19 ianuarie 1821 (31 ianuarie – s.n.). Este posibil chiar ca el să-și fi dat obștescul sfârșit ceva mai înainte, dar știrea să fi fost ascunsă pentru a permite finalizarea ultimelor pregătiri ale conspiratorilor pentru declanșarea Revoluției conduse de Tudor Vladimirescu. Deloc întâmplător, Caimacamia constituită în urma decesului lui Șuțu și care urma să administreze țara până la numirea unui nou domnitor de către Poartă era condusă de aceiași trei mari boieri cu care Tudor încheiase înțelegerea din 15 ianuarie.
Încă din noaptea precedentă anunțului morții domnitorului, 18/19 ianuarie, Tudor plecase din București spre Oltenia, pentru a declanșa acțiunea convenită cu marii boieri, însoțit fiind de Dimitrie Macedonschi, omul Eteriei, și de o gardă de arnăuți.
În noaptea de 22/23 ianuarie, Tudor Vladimirescu s-a aflat la mănăstirea Tismana, urmând ca a doua zi să declanșeze acțiunea revoluționară. Locul ales este câmpia din aproprierea satului Padeș, de unde și-a lansat celebra proclamație, de fapt primul document al Revoluției.
În cadrul patrimoniului Muzeului „Conacul Pană Filipescu” din Filipeștii de Târg se găsește un hrisov de împuternicire a lui Alexandru Șuțu către Gheorghe Filipescu din data de 24 mai 1819
