Adrian Marino, un munte de carte izolat de românii săi
Nimeni nu se întreabă de ce Nicolae Grigorescu a rămas în istorie deși exista un alt talentat pictor al țărănimii pe numele sau Octav Băncilă. Analog, nimeni nu se întreabă de ce filosoful Constantin Noica dăinuie în timp ce Adrian Marino ocupă un rol marginal în cultura română. (Nu invoc aici nici măcar episodul când Noica îi aruncă cartea lui Marino la gunoi-conform spuselor celui din urmă!).
Fără a simplifica realitatea ambii au realizat o radiografie cruntă a realităților românești pe cale artistică. Lucrările lui Octav Băncilă redau o țărănime bătută de soartă, osândită, dependentă, fatalistă. În aceeași manieră, opera lui Marino vorbește despre sufletul patriarhal rural al românului de unde se înrâurește o geografie a corupției purulente ce rezistă și astăzi în AND-ul neamului nostru. Pur și simplu românul a respins din toposul său mental relieful propriului dezastru.
George Pruteanu - Marino a fost o Academie în sine
Deși cu opere excepționale pentru culture română Adrian Marino(Autorul Vieţii (1965) şi al Operei lui Alexandru Macedonski (1967), al Dicţionarului de idei literare (1973), al Hermeneuticii lui Mircea Eliade (1981), al monografiei despre Etiemble (Paris,1982; Tokio,1988), al Hermeneuticii ideii de literatură (1987; Bologna,1994), al Biografiei ideii de literatură (1991, '92, '94)) nu a fost luat în considerare pentru a deveni academician. Ca să-l parafrazăm pe răposatul George Pruteanu, Marino a fost o Academie în sine.
În memoriile sale(Viața unui om singur) autorul insistă în mod pregnant pe ideea că principala corupție e în noi și cel care nu înțelege necesitatea corupției pe teritoriul patriei se condamnă la izolare morală.
Marino, o noblețe de mizantrop izolat din considerente morale
El nu dorește o ”Valahie de mucava” ci o Românie citadină care îmbrățisează vocația sa europeană și renunță la patriarhatul rural al combinagelii, al încropelii, al peticelii, al spontaneității. Neamuiala e literă de lege pentru descurcăreală în limbajul lui Marino care are în subtextul său o neputință strigătoare la cer. Nici cercurile literare, intelectuale nu scapă ochiului său scrutăcios care declară că le-ar distruge pur și simplu descriindu-se un anarhist al establishmentului literar român. Practic o noblețe de mizantrop izolat din considerente morale.
Se declară un ”simplu roman european” ca I.D.Sârbu. Poate e de înțeles de ce Adrian Marino nu este popular în rândul românilor. Dacă nu sunteți convinși vă invit să citiți câteva fragmente din memoriile sale.
”Dacă grătarul cu mititei, țambalagii și lălăitul rapsozilor populari sunt adevăratul popor român, simbolurile noastre naționale, declar pe față și cu toată sinceritatea: nu fac parte din acest popor primitiv, cu zurgălăi și beții cu poșircă. Prefer să rămân și să mor un citadin izolat și, totuși, nu mai puțin român. Dar altfel.”
”Orașul, burghezia românească, admirabilă, dar păcat că nu există, este o altă lume, un alt sistem de reprezentări și valori”.
”Doresc o Românie citadină, urbanizată. O Românie de chirpici, șindrilă și stuf nu poate rămâne decât la periferia Europei. Între sat și oraș, opțiunea mea este definitivă. Sunt, de această dată, integral de opinia aceluiași E.M. Cioran: ”Nu putem rămâne eternii săteni ai istoriei. Vai de țara împânzitã numai de sate. Nu accept, pur și simplu, să fac parte numai dintr-un popor de țãrani, de foști iobagi”
”Doresc, în primul rând, o Românie civilizată, organizată, cu o puternică infrastructură”.
”Va fi posibilă, cândva, o altă Românie? Cu o singură condiție, dar esențială: schimbarea progresivă a raportului social de forțe, operație imposibilă mai devreme de două-trei generații, într-un cadru de continuitate și, mai ales, de voință politică reală de schimbare”
”Suntem țara unde absolutul este imposibil”
Ce am mai spune despre Marino - Viața unui om singur și cel mai important - izolat moral de românii săi.
