95 de ani de la nașterea istoricului Dinu C. Giurescu
Printre cei care au servit cu distincție și devotament istoria și diplomația României în cadrul Arhivelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe al României, de-a lungul celor 160 de ani de funcționare instituțională, se numără și academicianul Dinu C. Giurescu (15 februarie 1927-24 aprilie 2018).
Acesta s-a născut într-o familie de istorici și a ales aceeași profesie, continuând astfel tradiția – era nepotul lui Constantin Giurescu (1875-1918) și fiul lui Constantin C. Giurescu (1901-1977), ambii reputați istorici, profesori universitari și academicieni români, notează Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, pe pagina de Facebook a instituției.
Atât bunicul cât și tatăl istoricului Dinu C. Giurescu au avut o legături strânse cu Ministerul Afacerilor Externe: Constantin Giurescu a fost directorul Arhivelor Diplomatice între 1910 și 1918, iar Constantin C. Giurescu a fost trimis în misiune diplomatică în Turcia între 1943 și 1944, unde a întreprins o misiune politică de informare și negocieri pentru ieșirea României din război, precum și de diplomație academică și culturală, pentru deschiderea unui Institut Cultural la Istanbul.
Dinu C. Giurescu a urmat cursurile Colegiului Sfântul Sava și ale Facultății de Istorie din Bucureşti, între 1945 și 1949. În vara anului 1950 a susținut și a luat examenul de stat dar, din cauza arestării tatălui său, în următorii cinci ani nu a putut profesa, lucrând la diverse șantiere de construcții pentru a-și putea susține familia care pierduse practic totul, fiind evacuată forțat din propria casă.
Constantin C. Giurescu a fost eliberat din închisoare în vara anului 1955, iar cu această ocazie a avut o discuție hotărâtoare cu fiul său, arătându-i că dacă vrea să își desfășoare profesia de istoric nu are altă alternativă decât să accepte situația de fapt existentă și să încerce să îşi facă meseria cât poate de bine în pofida rigorilor regimului politic comunist.
Abia la 29 octombrie 1955 i-au fost recunoscute studiile universitare și i-a fost eliberată diploma de licență. Ulterior și-a continuat studiile, în 1968 obținând titlul de doctor în istorie, cu o teză de doctorat despre domnia lui Ioan Vodă cel Cumplit.
După recunoașterea studiilor universitare și obținerea diplomei de licență, Dinu C. Giurescu a fost încadrat muzeograf-îndrumător la Muzeul de Artă, secția de artă veche românească (sec. XIV–XX), activând și la secția muzeului de la Palatul la Mogoşoaia (1956-1964).
În 1960 în viața personală a lui Dinu C. Giurescu a intervenit un eveniment important: căsătoria cu Anca-Elena Dinu, nepoata economistului și omului politic Mihail Manoilescu, fost ministru de externe în vara anului 1940, decedat în închisoarea de la Sighet în 1950, unde era deținut politic. Din această căsătorie s-au născut cele două fete ale cuplului: Marina Elena, în 1962, şi Ena Simona, în 1964 .
La 1 februarie 1964, Dinu C. Giurescu a fost admis prin concurs la Institutul de Studii Sud-Est Europene condus de Mihail Berza, fostul său profesor de la Universitatea din București.
Această etapă a fost însă extrem de scurtă deoarece la 1 aprilie 1964, Dinu C. Giurescu va fi transferat la Ministerul Afacerilor Externe – Oficiul de Studii și Documentare, la propunerea lui Mircea Malița, ministru adjunct.
Aici a rămas până la 15 octombrie 1968, când s-a transferat la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”, cu gradul de conferențiar și, ulterior profesor universitar, titular al cursului de istoria civilizaţiei europene, instituție de la care s-a pensionat în anul 1987.
După emigrarea în SUA a fost invitat ca „visiting professor“ la William Paterson College, Wayne, New Jersey şi la Texas A&M University, College Station, Texas (1988–1990).
A revenit în România după Revoluția din 1989, fiind profesor titular la Catedra de istorie a românilor din cadrul Facultății de Istorie a Universității din Bucureşti (1990–1997) și profesor consultant (din 1997). Între 2001 și 2005, Dinu C. Giurescu a îndeplinit și funcția de director general al Muzeului Țăranului Român.
Ulterior, a candidat și a fost ales deputat pe listele Uniunii Social-Liberale, din partea Partidului Conservator, la alegerile din 9 decembrie 2012. A demisionat din funcţia de deputat după doar un an și jumătate şi s-a retras din politică, după ce a fost ales vicepreşedinte al Academiei Române, la 24 aprilie 2014.
Istoricul Dinu C. Giurescu a publicat peste 30 de volume de autor şi volume în colaborare şi a semnat zeci de prefeţe sau postfeţe, îngrijiri de ediţii, articole, fiind, de asemenea, co-autor la două manuale didactice. A participat, de-a lungul timpului, la numeroase conferinţe, expuneri, mese rotunde, emisiuni la televiziune şi la radio, la numeroase reuniuni ştiinţifice din ţară şi străinătate.
Activitatea ştiinţifică
Activitatea sa ştiinţifică cuprinde o arie bogată şi diversă: arta românească a sec. XIV–XVIII: Anaforniţe brâncoveneşti (1959); Contribuţii la studiul broderiilor de la Trei Ierarhi (1960); Bisericani, ctitorie a epocii lui Ştefan cel Mare (1961); Arta metalelor preţioase în Ţara Românească în sec. XIV–XVI (1962); Maîtres orfèvres de Kiprovac en Valachie au XVIIe siècle (1964); Feronerie veche românească (1967, în colab.); studiul civilizaţiei române în sec. XIV–XV: Ţara Românească în sec. XIV–XV (1973), lucrare distinsă cu Premiul „N. Bălcescu” al Academiei Române; caracteristici ale feudalismului românesc şi relaţii economice: Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu ţările Peninsulei Balcanice în perioada feudalismului timpuriu (1964); Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu Peninsula Balcanică în sec. XIV–XVI (1965). S-a aplecat şi asupra istoriei diplomaţiei româneşti, publicând, în colaborare, volumele: N. Titulescu, Documente diplomatice (1967) şi M. Kogălniceanu, Documente diplomatice (1972), dar şi studii, între care: La diplomatie roumaine et le Pacte des Quatre (1969).
A fost preocupat şi de editarea de izvoare: Anafterul. Cronica de porunci a visteriei lui Constantin Brâncoveanu (1962, reed. 2014), dar şi de întocmirea unor sinteze de istorie naţională: Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi (1971, în colab.); Istoria românilor (1974–1975, în colab.); Istoria ilustrată a românilor (1981–1982) şi a unor monografii: Ion Vodă cel Viteaz (1974).
A acordat o atenţie aparte problemelor de istorie contemporană: Romania’s Communist Takeover: The Radescu Government (1994); Guvernarea Nicolae Rădescu (1996); România în al Doilea Război Mondial (1999); Imposibila încercare. Greva regală 1945 (1999); Romania in the Second World War (1939–1945) (2000); Cade Cortina de fier. România 1947 (2002); Documente privind „alegerile” din 1946 (2001); Istoria României în date (coord. şi coautor, 2003); Uzurpatorii (2004); Falsificatorii (2007, reed. 2015); De la Sovromconstrucţii la Academia Română (2008); Fakers – The 1946 Elections (2009); Lichidatorii (2010); România şi comunismul. O istorie ilustrată (2010, în colab.); Istoria Românilor, vol. IX (coord. şi coautor, 2008; ed. II, 2016); Istoria Românilor, vol. X (coord. şi autor, 2013); Une histoire des Roumains (2013, în colab.); Zid de pace, turnuri de frăţie – deceniu deschiderii: 1962–1972 (2008, în colab. cu Mircea Maliţa).
În anii 1980, Dinu C. Giurescu a militat împotriva demolării unor importante monumente istorice şi de artă, cărora le-a consacrat lucrările The Razing of Romania’s Past (1989; ed. română Distrugerea trecului României, 1994); Arhitectura Bucureştiului încotro? (2010).
Asemenea bunicului și tatălui său, și Dinu C. Giurescu a fost ales membru corespondent al Academiei Române, la 13 noiembrie 1990, și membru titular, la 21 decembrie 2001. A îndeplinit funcția de vicepreședinte al Academiei Române între 24 aprilie 2014 și 1 iunie 2015.
Academicianul Dionisie M. Pippidi a propus, din partea Secției de Științe Istorice, ca Dinu C. Giurescu să devină membru corespondent al Academiei Române la 9 noiembrie 1990, apreciind în Laudatio că “opera sa științifică, dedicată cercetării istoriei naționale în firescul său context internațional, cuprinde un spațiu cronologic întins – din cele mai vechi timpuri până în contemporaneitate, precumpănind epoca medie – și o arie largă de preocupări și direcții de cercetare (editări de texte, istoria economică și politică, istoria civilizației). Ea se caracterizează printr-o bază documentară solidă, discernământ, expunere clară și eleganță, ceea ce conferă contribuțiilor sale durabilitate istoriografică”. Dinu C. Giurescu a fost și preşedinte al Comisiei mixte de istorie româno-bulgare a Academiei Române.
Activitatea lui Dinu C. Giurescu în cadrul Ministerului Afacerilor Externe
Revenind la activitatea lui Dinu C. Giurescu în MAE, trebuie menționat că la începutul anilor 1960 România încerca să edifice o politică externă autonomă de cea sovietică, ceea ce a determinat ca în cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României să înceapă treptat un proces de reorganizare și modernizare instituțională, inclusiv prin evaluarea personalului și îndepărtarea din minister a două mari categorii de persoane: cei considerați insuficient de pregătiți profesional și cei prea apropiați de autoritățile sovietice.
În acest sens, s-a luat decizia formării profesionale a cadrelor ministerului prin intermediul Cursului postuniversitar de relații internaționale din cadrul Facultății de Drept a Universității din București.
În vederea fundamentării deciziilor și a elaborării unor linii de politică externă proprii, diferite de orientarea anterioară de strictă subordonare față de „cei mai buni prieteni”, așa cum erau generic denumiți sovieticii în documentele diplomatice românești din anii 1948-1961, Ministerul Afacerilor Externe de la București a creat un Oficiu de Studii și Documentare, în cadrul Direcției Politice de Sinteză.
În acest context, în martie 1964, ministrul adjunct Mircea Malița i-a propus personal lui Dinu C. Giurescu să lucreze în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, arătând că ministerul avea nevoie de mai mulți cercetători, pentru a valorifica prin studii și publicații de documente bogata arhivă diplomatică deținută.
Mircea Malița dorea să constituie un veritabil centru de expertiză în istoria diplomației și relațiilor internaționale ale României la nivelul Oficiului de Studii și Documentare și al Arhivelor Diplomatice.
Astfel, la 1 aprilie 1964, Dinu C. Giurescu a fost angajat în funcția de referent șef relații în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, prin transfer de la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
La prezentarea la ministrul Corneliu Mănescu, în luna mai 1964, acesta i-a indicat noului angajat liniile directoare privind orientarea viitoarei sale activități: întocmirea unor studii privind relațiile diplomatice ale României și valorificarea în acest fel a importantei arhive a MAE, redactarea lucrărilor urmând să se facă după normele științifice dar totodată într-o formă vie, atrăgătoare. Pentru realizarea lor era necesar pe de o parte să se înceapă activitatea de studiu, pe de altă parte să se ia unele măsuri organizatorice, așa încât o astfel de activitate să se desfășoare într-un cadru adecvat.
Transferul la MAE a însemnat o creștere salarială destul de consistentă pentru Dinu Giurescu, de la 1.500 de lei pe lună la Institutul de Studii Sud-Est Europene la 1.955 lei (1.700 de lei salariul de bază la care se adăuga un spor unic de 15%). Competența și seriozitatea la noul loc de muncă i-au asigurat istoricului o promovare rapidă, la 1 august 1965 fiind avansat în funcția de șef serviciu relații la OSD, cu salariul lunar de 3.060 de lei.
Activitatea la Oficiul de Studii și Documentare a istoricului Dinu C. Giurescu în cei patru ani cât a lucrat aici s-a concretizat în elaborarea a peste o sută de studii și documentare de uz intern, în covârșitoarea lor majoritate inedite, pe diverse teme de istoria diplomației din care amintim doar câteva: Problema Macedoniei (1878-1939), Date privind relațiile dintre România și Mexic, Aspecte ale relațiilor româno-abisiniene (până la ocuparea Abisiniei de către trupele fasciste italiene în 1936), Din istoricul relațiilor româno-egiptene, Note privind istoria Austriei, Din istoricul uniformelor militare românești, Relațiile româno-iugoslave între cele două războaie mondiale, Din istoricul relațiilor româno-japoneze etc.
În aceeași perioadă Dinu C. Giurescu a făcut parte din colectivul care a editat Documente diplomatice – Nicolae Titulescu, 7 volume, și Comemorarea lui Nicolae Titulescu în țară și străinătate, 2 volume, ambele cărți apărute în anul 1966.
Venirea la Ministerul Afacerilor Externe a unui istoric provenind din familia unui fost deținut politic, înalt demnitar al statului înainte de comunizarea României, nu avea cum să scape atenției lucrătorilor Securității.
Astfel, documentele fostei Securități păstrate în arhiva CNSAS atestă faptul că Dinu Giurescu a fost contactat în vederea recrutării la data de 22 august 1964, în vederea procurării unor documente referitoare la istoria României aflate în arhivele unor state occidentale.
Deși a fost înregistrat cu numele conspirativ NECULCE și a fost contactat periodic de Securitate până în anul 1968, Dinu Giurescu nu a furnizat materiale de valoare operativă deosebită, conform evaluării serviciului comunist de informații.
În fapt, Dinu Giurescu se rezuma să reproducă discuțiile și corespondența purtate în general cu istoricii străini cu care intra în contact prin natura funcției și preocupărilor științifice, informații accesibile de altfel Securității prin mijloacele tehnice (filaj, înregistrări ambientale, interceptarea convorbirilor telefonice și a corespondenței).
Documentele atestă faptul că a menționat deschis că nu dorește ca din cauza unor date furnizate de el o serie de persoane, cetățeni români, să aibă de suferit într-o situație de conjunctură. Îi este vie în memorie situația dintre anii 1948-1955 și chiar mai târziu, cand o serie de persoane, unele nevinovate, au avut de suferit de pe urma unor masuri represive inițiate de organele de Securitate, din păcate în rândul acestor persoane aflându-se și tatăl său. În virtutea profesiunii pe care o are, a studiat evoluția societății și nu exclude posibilitatea unor situații în care să se ia măsuri similare, evident din anumite considerente politice.
După abandonarea temporară ca sursă de informații, Securitatea a stabilit din nou legătura cu Dinu Giurescu, contactele periodice din 1975 până în 1985 atestând că furniza un mare număr de date privind relațiile sale din străinătate ori cu diplomații străini acreditați la București. A evitat însă să furnizeze date referitoare la activități de competența organelor de Securitate, desfășurate de relațiile sale din țară și din exterior, deși ofițerii care l-au avut în legătură au insistat asupra acestei probleme.
Datorită atitudinii tot mai critice la adresa regimului, a protestelor publice la adresa politicii distructive de sistematizare a orașelor și a demolării monumentelor istorice, a bisericilor în special, Dinu Giurescu a fost abandonat din nou ca sursă de informații, devenind în schimb subiectul verificărilor Securității.
Reprezentativ pentru chestiunea dacă Dinu C. Giurescu a servit cu adevărat poliția politică a regimului comunist este faptul că Securitatea a constatat cu acest prilej că persoanele din cercul său de relații știau de fapt că istoricul era în legătură cu serviciul de informații. Astfel, documentele menționează că istoricul american Stephen Fisher Galați, relație apropiată a lui Dinu Giurescu, a dezvăluit că știa că acesta dădea relații la Securitate. Dacă istoricul român i-a avertizat personal, atunci lucrurile ar fi mult mai clare.
Emigrarea în SUA
În 1986, Dinu C. Giurescu a depus cererea oficială să emigreze în Statele Unite ale Americii, unde soția și fiicele sale reușiseră să se stabilească anterior. A fost din nou abordat de Securitate între 1987 și 1988, iar în cadrul întâlnirilor periodice i s-a solicitat ca după stabilrea în SUA să nu se angreneze în activități antiromânești și să acționeze pentru promovarea adevărului istoric referitor la țara noastră. După emigrarea în SUA, Dinu C. Giurescu a continuat însă să critice regimul comunist și dictatura personală a lui Nicolae Ceaușescu, promovând însă istoria României ca visiting profesor la universități americane.
Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității a hotărât că lui Dinu C. Giurescu nu i se poate atribui calitatea de lucrător sau colaborator al Securității ca poliție politică dar simpla existență a notelor sale a reprezentat un motiv suficient pentru criticii istoricului, mai ales după implicarea sa în politică și refuzul său de a discuta despre acest subiect.
Obiectiv însă este greu de susținut că o persoană aflată în situația lui Dinu C. Giurescu ar fi procedat altfel, acceptarea colaborării cu Securitatea fiind probabil compromisul plătit pentru a urma tradiția familiei, pentru a putea practica profesia și pasiunea de o viață - istoria.
Indiferent de judecățile morale subiective ce pot fi făcute asupra alegerilor omului Dinu C. Giurescu, opera istoricului rămâne și de aceea vă îndemnăm să reflectați la cuvintele rostite de acesta cu ocazia inaugurării ședinței solemne a Camerei Deputaților, din 19 decembrie 2012, ca decan de vârstă:
„România noastră de astăzi însumează o evoluţie: plus şi minus de-a lungul unui îndelungat răstimp. Ca atare, ne întrebăm cum va fi ţara noastră de mâine. Pentru a putea răspunde la această întrebare, daţi-mi voie să ne îndreptăm spre realităţile pe care le trăim. De interesul naţional se vorbeşte mult şi adesea. El este însă peren. El ne însoţeşte în momentul din care ne naştem şi pleacă din noi în momentul în care ieşim de pe scenă. De fapt, acest interes, până la urmă, se poate defini că este ceea ce vrem să fim, adică oameni liberi, prosperi şi respectaţi. De aici şi nevoia unui proiect naţional pentru propăşirea ţării, fiindcă de prea multe ori s-a făcut o confuzie între scop şi mijloace…
Ca istoric vă depun mărturie că istoria, până la urmă, nu iartă. În timp, istoria aşează pe fiecare unde-i este locul, după fapta şi gândurile sale. De fapt, nimic nu se dobândeşte de-a gata, nimic nu se obţine de-a gata. Totul cere muncă, stăruinţă, credinţă şi, mai ales, dragoste pentru ţară” .
Autor: Dr. Doru Liciu, ministru consilier AMAE
