Eugene Delacroix, pictorul romantic care a introdus, prin tablourile sale, imaginea Orientului în Europa

Ferdinand Eugene Victor Delacroix a fost unul dintre cei mai de seamă artiști francezi din secoului al-XIX-lea, reprezentant de seamă a Romantismului, ce a mers la începutul carierei sale pe același traseu cu Mișcarea Academistă[1] pentru ca treptat, acesta să se îndepărteze de rigorile acestei mișcări și să revoluționeze Arta Franceză prin expresivitatea, dramatismul, sensibilitatea operelor sale și prin introducerea peisajelor orientale exotice în arta sa.

    Un portret al lui Delacroix din jurul vârstei de 60 de ani realizat de artistul francez Nadar,      c.1857 (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Eug%C3%A8ne_Delacroix )

În contrast cu perfecționsmul neoclasicist al marelui său rival, pictorul Dominque Ingres, Delacroix își găsește sursele de inspirație pentru realizarea operelor sale în tablourile artistului flamand Peter Paul Rubens, precum și în cele ale artiștilor Renașterii Venețiene (precum Gentile Bellini, Paolo Veronese și Jacopo Tintoretto), îndreptându-și atenția mai mult asupra culorii și modului în care se mișcă personajele decât pe claritatea contururilor și a unei forme redate cu grijă.[2]

Peisajele dramatice și romantice sunt temele centrale ale operelor din perioada maturității sale artistice (precum Masacrul din Chios și Moartea lui Sardanapal), iar acestea îl conduc la decizia de a nu se mai inspira din modelele clasice ale Artei Romei și Greciei Antice, ci de a călători în Africa de Nord, acolo unde viziunea sa artistică se va schimba radical (după cum vom vedea mai târziu...). Totodată, o altă sursă de inspirație pentru opera lui Delacroix poate fi găsită în opera poetului englez romantic George Gordon Byron, alături de care împarte o strângă legătură cu “forțele sublimului”, cu manifestările violente ale naturii. Cu toate acestea, Delacroix nu este un artist nici prea sentimental, dar nici prea bombastic, Romantismul său fiind unul individualist, centrat pe reprezentarea cât mai clară a pasiunii fiecărui personaj din tablourile sale.

I.Copilăria lui Delacroix, misterul originilor sale familiale și formarea sa artistică

  Eugene Delacroix se naște la 26 aprilie 1798 în orășelul Charenton Saint-Maurice, o suburbie a Parisului, la acea vreme capitala Primei Republici Franceze (1792-1804), fiind fiul lui Victoire Oeben, care era fiica lui Jean Francois Oeben, un tâmplar de mobilă fină și a lui Charles Francois Delacroix, Ministru al Afacerilor Externe.[3]

Din cauza problemei de natură sexuală de care suferea Charles Delacroix (a disfuncției sale erectile pe care o avea, ce nu-i oferea posibilitatea de a avea urmași), mulți istorici ai Artei consideră că există numeroase motive pentru care ideea că diplomatul Charles-Maurice de Talleyrand-Perigord era tatăl lui Delacroix e una cât se poate de viabilă, printre acestea numărându-se faptul că Talleyrand era un prieten apropiat al Familiei Delacroix, faptul că acesta a fost succesorul lui Charles Delacroix la Ministerul de Externe (acesta plecând din funcție în urma acestei situații rușionase), dar cel mai clar dintre toate este acela al asemănării fizice existente între Talleyrand și Eugen Delacroix, când cel de al doilea ajunge la maturitate.[4] Mai mult decât atât, de-a lungul întregii sale cariere de pictor, Delacroix va fi mereu un protejat al lui Talleyrand, care se va afla, succesiv, în serviciul politic al regimului Restaurației (perioada domniei Regelui Ludovic al-XVIII-lea, dintre iulie 1815-septembrie 1824) și al regelui Ludovic-Filip (1830-1848) și în cele din urmă, în calitate de Ambasador al Franței în Marea Britanie (și mai apoi ca purtător de cuvânt în Camera Comunelor prin Charles Auguste Louis Joseph, Duce de Morny, nepotul său și frate vitreg al viitorului împărat Napoleon al-III-lea).[5] Tatăl său biologic, Charles Delacroix moare în 1805, iar mama sa în 1814, Eugen ajungând să fie orfan de ambii părinți la doar 16 ani.

   Studiile primare și le face la Liceul Louis Le Grand, iar pe cele liceale le urmează la Liceul Pierre Corneille din Rouen, acolo unde începe studiul artiștilor clasici și să câștige diverse premii pentru desenele realizate. În 1815, Eugen Delacroix își începe pregătirea artistică cu pictorul Pierre-Narcisse Guerin, prin realizarea unor tablouri în stilul operelor neoclasice ale lui Jacques-Louis David.[6]

Prima operă realizată de însuși Delacroix este o comandă din partea unei biserici din Rouen, numită “Fecioara secerișului”, pictura fiind realizată în 1819 și dezvăluind o influență clară a pictorului renascentist Rafael în realizarea compoziției, însă o a doua astfel de comandă (primită tot din partea bisericii de acolo), tablou intitulat “Fecioara inimii sfinte”, realizat în 1821, evidențiază o interpretare mai liberă a temei personajelor religioase în artă, arătând prin această operă că începuse deja să-și contureze un stil artistic propriu.[7]

   Impactul capodoperei lui Theodore Gericault”, Pluta Medusei” (tablou realizat în 1819 și inspirat din povestea naufragiului unor marinari francezi de pe vasul Medusa ce aducea sclavi africani din colonia franceză Senegal, în largul Coastei Mauritaniei de astăzi) asupra lui Delacroix va fi unul profund și-l va stimula pe acesta să realizeze prima sa creație artistică majoră, “Dante și Vergiliu în Infern”, realizată în 1822, ce va fi acceptată la Salonul de la Paris în același an.[8]

Opera va produce o mare senzație și va fi luată, în mare parte, în derâdere de către publicul larg și reprezentanții mediului artistic francez (din cauza realismului și dramatismului său exacerbat), ea fiind, totuși, până la urmă, achiziționată de statul francez pentru Musee Du Luxemburg. Strategia opoziției extinse, contracarată de o susținere vie și crescândă a pictorului, va continua de-a lungul întregii sale vieți și va fi cea care îl va face să ajungă, mai târziu, un artist faimos. Doi ani mai târziu, acesta va realiza prima sa operă faimoasă din Istoria Artei Moderne, Masacrul de la Chios...

Dante și Vergiliu în Infern, lucrare realizată de Eugen Delacroix în 1819

 (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Barque_of_Dante)

II. Începutul carierei de artist romantic a lui Delacroix.De la Masacrul din Chios la Libertatea conducând poporul (1824-1830)

   În 1824, Eugene Delacroix pictează “Masacrul din Chios”, care se petrece în timpul Războaielor Civile din Grecia dintre 1823-1825 (o serie de confruntări armate între grecii rumelioți, din Centrul Greciei și proprietarii de vase de pe insule, aliați ai stăpânirii otomane și cei din Pelopones și Moreea, susținători ai independenței Greciei ce au slăbit coeziunea și forța grecilor față de principalul conflict în care trebuiau să se implice, Războiul de independență față de Imperiul Otoman), operă ce portretizează într-un mod cât se poate de realist și șocant o mulțime de greci muribunzi și răniți încercuiți spre a fi luați în sclavie în Imperiul Otoman.[9]

Aceasta este una din cele câteva picturi inspirate din evenimente contemporane cu el pe care Delacroix le realizează pentru a exprima politica oficială de susținere pe care Guvernele Marii Britanii, Franței și Rusiei o aveau pentru cauza greacă în Războiul de Independență al acestora împotriva stăpânirii otomane. Delacroix este repede recunoscut de către autoritățile grecești ca o figură de frunte a noului stil artistic al Romantismului, ca atare, pictura este cumpărată de statul francez.

Descrierea sa vie, cadaverică, cât se poate de înfiorătoare și emoționantă în același timp a suferinței este privită, totuși, ca una controversată, întrucât ceea ce se petrecuse în Chios nu era vreun eveniment glorios și nu se vedea niciun patriot care să ridice sabia cu vitejie (la fel ca în opera “Jurământul Horațiilor” a pictorului clasicist Jacques-Louis David), ci doar un mare dezastru scabros. Mulți critici deplâng stilul descurajator al picturii, artistul Antoine-Jean Gros, conațional al lui Delacroix numind pictura “un masacru al artei”.[10] Mai mult decât atât, ceea ce face ca această operă să fie și mai disprețuită este scena în care un copil (aflat în partea de jos a compoziției, lângă soldatul otoman aflat pe cal) se prinde cu afecțiune și tristețe de mama sa moartă, un detaliu considerat nepotrivit pentru arta vremii de către criticii lui Delacroix.

  Pe lângă aceasta, Delacroix mai realizează un al doilea tablou pentru a sprijini cauza grecilor în Războiul lor de Independență, de această dată, această operă surprinzând în cele mai mici detalii, în tușe întunecate, capturarea orașului Missolonghi de către trupele otomane în 1825.[11]

Cu o paletă mai restrânsă de culori, potrivită alegoriei, lucrarea “Grecia pe ruinele de la Missolonghi” înfățișează o tânără femeie îm costum tradițional grecesc cu pieptul gol și brațele pe jumătate ridicate într-un gest de implorare înaintea unei scene înfiorătoare:sinuciderea grecilor, care preferă mai degrabă să-și ia viețile și să-și distrugă orașul de cât să se predea turcilor.[12]

O mână ridicată în sus se poate observa în partea de jos a compoziției, corpul persoanei fiind zdrobit de moloz. Această operă servește ca un manifest artistic al locuitorilor din Missolonghi și al ideii de libertate împotriva stăpânirii tiranice a otomanilor. Delacroix este interesat de acest eveniment istoric contemporan cu el nu doar datorită simpatiei lui pentru greci și cauza lor națională, ci și pentru faptul că poetul Byron, pentru care Delacroix avea o mare admirație, luptase de partea acestora și murise acolo, în toiul luptelor la care participa (la Missolonghi) .

  Masacrul din Chios, lucrare realizată de Eugen Delacroix în 1824 (Sursa: https://www.theartstory.org/artist/delacroix-eugene/)

   În 1825, Eugen Delacroix călătorește în Anglia, unde îi va întâlni pe pictorii Thomas Lawrence și Richard Charles Bonnington, iar culoarea și îndemânarea artei engleze îi vor oferi imboldul necesar acestuia pentru a realiza singurul său portret în mărime naturală și anume Portretul lui Louis-August Schwiter (1826-1830).[13] În aproximativ același timp, Delacroix creează opere de artă romantică pe o multitudine de teme, multe dintre acestea continuând să-i capteze interesul pentru mai mult de 30 de ani.

Lucrări precum “Lupta dintre Ghiaur și Hassan” (1826) și “Femeie cu papagal” (1827), introduc teme precum Violența și Senzualitatea ce vor fi recurente în întreaga creație artistică a acestuia. Acestor reminescențe ale Artei Romantice a lui Delacroix li se adaugă lucrarea “Moartea lui Sardanapal” (1827-1828), ce portretizează o alăturare de culori vibrante, costume exotice și evenimente tragice, toate acestea ilustrând în mod expresiv și luxuriant moartea regelui asirian Sardanapal (ultimul rege al Asiriei, 621-605 Î.Hr), care este asediat și privește impasiv cum gărzile sale îi îndeplinesc ordinele și-i execută cu sânge rece servitorii, concubinele și animalele.[14] Aceasta este inspirată dintr-un poem al lui Byron (deși poetul nu menționează în cadrul lui vreun masacru al concubinelor) și prefigurează fascinația instantă pe care Delacroix o va simți față de lumea orientală, odată ce va ajunge s-o cunoască….         

Moartea lui Sardanapal, lucrare realizată de Delacroix între 1827-1828

 (Sursa: https://www.britannica.com/biography/Eugene-Delacroix)

   Însă, cea mai faimoasă și reprezentativă lucrare pentru întreaga operă artistică a lui Delacroix va fi “Libertatea conducând poporul”, realizată de acesta în 1830.[15] Aceasta reprezintă o combinație cât se poate de reușită între alegoria mitologică (tânăra femeie ce mărșăluiește pe străzile Parisului cu boneta pe cap și steagul Franței în mână fiind o reminescență a lui Marianne, eroina Revoluției Franceze de la 1789 și reprezentând Libertatea, în timp ce copilul ce o însoțește reprezintă Tinerețea națiunii franceze moderne) și realismul istoric ce ilustrează Revoluția din iulie 1830 (cea care îl va da jos pe regele Carol al-X-lea, 1824-1830 și îl va aduce pe tronul Franței pe regele Ludovic-Filip, 1830-1848). Această lucrare îl va transforma pe Delacroix în cel mai ilustru reprezentant al Romantismului Francez, un maestrul absolut al acestui curent artistic.

  Libertatea conducând poporul, lucrare realizată de Delacroix între septembrie-decembrie, 1830 (Sursa:https://www.khanacademy.org/humanities/ap-art-history/later-europe-and-americas/enlightenment-revolution/a/delacroix-liberty-leading )

III. Călătoria în Africa de Nord și apariția Orientalismului în Artă

   Din ianuarie până în iulie 1832, Delacroix călătorește în Algeria, Spania și Maroc, alături de Contele de Mornay, reprezentantul diplomatic al Regelui Ludovic-Filip la Sultanul Marocului.[16] Marocul se va dovedi destinația potrivită pentru evoluția operei sale artistice, acesta descoperind în oamenii săi și stilul său de viață, noblețea și frumusețea lumii homerice pe care el nu le văzuse vreodată în însuși Neoclasicismul academic pe care el îl studiase la începutul carierei sale artistice.

 Priveliștile naturii exuberante, precum și frumusețea cailor, a arabilor și a îmbrăcăminții lor, îi vor inspira de acum înainte memoria vizuală, chiar și în ultimele lucrări. Pentru Delacroix, faptul de a reuși să viziteze personal Maghrebul (regiunea de nord-vest a Africii de astăzi) va fi o o experiență copleșitoare, ce-l va marca pentru tot restul vieții.[17] El scrie, în acel moment în jurnalul său:”Sunt ca un bărbat într-un vis, martor la lucruri de care se teme că vor dispărea”.[18] În timpul acestei călătorii, Delacroix își face o mulțime de schițe și notițe, pe care le va folosi cu succes la întoarcerea sa la Paris.

Delacroix va folosi desenele și schițele realizate in situ (pe loc) în Africa pentru a realiza lucrarea “Femeile din Alger în apartamentul lor”, în 1834, ce înfățișează un grup de 3 femei arabe, precun și interiorul apartamentului în care se află într-o manieră cât se poate de expresivă și neconvențională, o izbucnire de tonuri calde ce contrastează cu realismul, dramatismul și somptuozitatea lucrărilor sale romantice anterioare, acesta devenind primul tablou pentru Salon bazat pe schițele și desenele din călătoriile sale în nordul Africii.[19] Prin “Femeile din Alger în apartamentul lor”, Delacroix devine unul dintre pionierii Orientalismului în Artă, artiști precum Dominique Ingres, David Roberts și Jean-Leone Gerome vor realiza, în acealași timp cu sau după el, lucrări pe teme orientale (Ingres va picta “Marea odaliscă”, în 1814, David Roberts va picta “Plecarea israeliților” în 1829, iar Jean-Leone Gerome va picta “Îmblânzitorul de șerpi” în 1879).

       Femei din Alger în apartamentul lor, lucrare realizată de Delacroix în 1834

 (Sursa: https://www.eugene-delacroix.com/the-women-of-algiers.jsp )

IV. Delacroix și Expoziția Universală de la Paris din 1855

   Expoziția Universală de la Paris din 1855, organizată la cererea Împăratului Napoleon al-III-lea (1852-1870) va reprezenta ocazia ideală pentru recunoașterea lui Eugene Delacroix ca mare artist romantic.[20] Alături de pictorii Jean-Auguste Dominique Ingres și Horace Vernet, el este onorat în inima Palatului de Arte Frumoase, de pe Strada Montaigne, cu o expoziție specială, ce înfățisa publicului, peste 30 de lucrări, expuse la alegerea lui. Astfel, Delacroix este desemnat ca unul dintre cei mai iluștri reprezentranți ai Artei Franceze din secolul al-XIX-lea.  

V. Sfârșitul vieții (mutarea pe Rue Furstemburg) și moartea lui Eugene Delacroix

   În 1857, Eugen Delacroix se mută pe Rue de Furstemburg (o stradă aflată în Arondismentul 6 din Paris), pentru a putea termina lucrarea la retablurile (panourile exterioare) Bisericii “Saint Sulpice” din Paris.[21] Apartamentul său se afla în apropierea Institute de France. La începutul aceluiași an, la cea de a-7-a sa încercare, acesta este acceptat, în cele din urmă, în cadrul Academiei de Arte Frumoase.[22] În ceea ce privește noua sa casă, grădina pe care o putea folosi în exclusivitate și pe care o putea aranja după cum dorea a fost factorul esențial în realizarea acestei alegeri. Noua lui locuință, aflată între curte și grădină era un paradis liniștit în inima Parisului, stimulator al creației în toate formele sale, fie că era vorba de desene, pictură sau scris. Totodată, pictorul călătorea des și la casa sa din Champrosay, un sat de lângă Pădurea Senart, acum parte a orașului Draveil (care între timp, a fost redenumit Essonne). Acesta era un visător melancolic, un iubitor solitar al naturii, căruia îi plăcea să facă plimbări lungi și să observe pădurea.

   În cele din urmă, Eugen Delacroix moare în dimineața zilei de 13 august 1863 din cauza unei unei faringite streptococice, a unei infecții în gât mai exact (pe care o căpătase în iarna acelui an și care i se agravase din iunie și până la momentul morții sale), în apartamentul său din Rue Furstemburg, alături de servitoarea Jenny Le Guillou (ce-i intrase în serviciu în 1835), ce-i fusese credincioasă până la ultima suflare și este înmormântat în Cimitirul Pere Lachaise din Paris.[23]

Bibliografie

          A.Surse secundare (cărți și articole)

1.     Mullins, Charlotte, Mică istorie a Artei, Editura Litera, București, 2023

                B.Surse web

1.     https://ro.wikipedia.org/wiki/Academism

2.     https://en.wikipedia.org/wiki/Eug%C3%A8ne_Delacroix

3.     https://www.britannica.com/biography/Eugene-Delacroix

4.     https://www.musee-delacroix.fr/en/museum-studio/eugene-delacroix/biography/biography

[1] Academism-Stil de artă ce se dezvoltă între începutul secolului al-XVI-lea-începutul secolului al-XIX-lea, sub influența marilor academii de artă din Europa (de la Roma, Paris și Madrid) și se caracterizează prin reprezentarea de către artiști a unei frumuseți reci și convenționale a personajelor în tablourile lor, ce prezintă scene din Mitologiile Romană și Greacă și Istoria Antică (https://ro.wikipedia.org/wiki/Academism )

[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Eug%C3%A8ne_Delacroix

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] Ibidem

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Ibidem

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14]Ibidem

[15] https://www.britannica.com/biography/Eugene-Delacroix

[16] Ibidem

[17]Charlotte Mullins, Mică istorie a Artei, Editura Litera, București, 2023, Cap.25 (, , De la Romantism la Orientalism”), p.182

[18] Pentru replica lui Delacroix vezi Charlotte Mullins, Mică istorie a Artei, Editura Litera, București, 2023, Cap.25 (, , De la Romantism la Orientalism”), p.182

[19] Ibidem, p.183

[20] https://www.musee-delacroix.fr/en/museum-studio/eugene-delacroix/biography/biography

[21] Ibidem

[22] Ibidem

[23] Ibidem