Cum a devenit Neagoe Basarab cel mai cult domnitor din istoria Țării Românești
Puțini voievozi ai Evului Mediu românesc au lăsat în urmă o imagine atât de complexă precum Neagoe Basarab. Pentru unii contemporani a fost un prinț aproape renascentist, pentru alții un diplomat abil prins între marile puteri ale vremii, iar pentru istoricii moderni rămâne poate cel mai cultivat domnitor pe care l-a avut vreodată Țara Românească. Nu întâmplător, Bogdan Petriceicu Hasdeu îl numea „Marc Aureliu al Țării Românești”, iar Nicolae Iorga vorbea despre el ca despre „un domn cu apucături împărătești”.
Într-o epocă dominată de războaie, intrigi și presiunea crescândă a Imperiului Otoman, Neagoe Basarab a reușit ceva rar pentru începutul secolului al XVI-lea: să transforme domnia într-un proiect de cultură, diplomație și construcție spirituală.
Un copil al Craioveștilor
Neagoe Basarab s-a născut în jurul anului 1482, la Curtea de Argeș, într-una dintre cele mai influente familii boierești din sud-estul Europei: Craioveștii. Originea exactă a voievodului rămâne și astăzi discutată de istorici. Unele cronici îl indică drept fiu al marelui vornic Pârvu Craiovescu și al Neagăi din Hotărani, în timp ce alte surse sugerează o posibilă legătură cu Basarab al IV-lea cel Tânăr.
Indiferent de genealogie, mediul în care a crescut a fost unul excepțional pentru epocă. Craioveștii aveau legături politice și religioase întinse până la Constantinopol și Muntele Athos, iar tânărul Neagoe a primit o educație rar întâlnită în Europa răsăriteană medievală.
Printre mentorii săi s-au numărat călugărul Macarie de la Bistrița, viitorul mitropolit al Ungrovlahiei, patriarhul Nifon al Constantinopolului și Maxim Brancović, unul dintre marii intelectuali ortodocși ai vremii. Neagoe a învățat greacă, slavonă și latină, a studiat teologie, filosofie și diplomație și a călătorit în spațiul central-european și bizantin, experiențe care i-au modelat viziunea politică.
Într-o epocă în care mulți principi europeni abia știau să scrie, Neagoe era deja format ca intelectual.
Drumul spre tron
Ascensiunea sa politică a fost rapidă. La numai 19 ani ocupa funcția de postelnic la curtea lui Radu cel Mare, apoi a devenit mare comis în timpul lui Vlad cel Tânăr. În culisele puterii, Craioveștii deveniseră deja una dintre cele mai influente familii din țară.
Momentul decisiv vine însă în contextul luptelor pentru tron dintre diferitele facțiuni boierești și al intervențiilor otomane în politica internă a Țării Românești. Refugiat pentru o perioadă la sud de Dunăre, Neagoe revine cu sprijinul lui Mehmed Beg, aliatul Craioveștilor, și îl înfrânge pe Vlad cel Tânăr.
La 23 ianuarie 1512 este înscăunat domn al Țării Românești.
Domnia sa începea într-un moment complicat. Imperiul Otoman devenise principala forță a regiunii după cucerirea Constantinopolului, Ungaria încerca să-și păstreze influența în spațiul dunărean, iar Europa occidentală intra într-o perioadă de mari transformări politice și religioase.
În acest context, Neagoe a ales o strategie diferită de cea a multor voievozi războinici: echilibrul.
Domnitorul diplomat
Deși Țara Românească a rămas vasală Imperiului Otoman în timpul domniei sale, Neagoe Basarab a încercat constant să creeze punți diplomatice cu marile puteri creștine.
A întreținut relații cu Veneția, Roma și Regatul Ungariei și chiar a încercat să medieze tensiunile dintre ortodocși și catolici — un proiect aproape utopic într-o Europă care se îndrepta spre Reforma protestantă și marile conflicte confesionale.
În 1519, împreună cu Ștefan al IV-lea al Moldovei, a trimis un ambasador la Vatican, promițând participarea la o posibilă cruciadă anti-otomană împotriva sultanului Selim I. Era continuarea marii idei politice promovate de Ștefan cel Mare: o alianță a statelor creștine din răsărit împotriva expansiunii otomane.
Continuarea pe turismistoric.ro
