Vilayetul Siria - cum au stăpânit otomanii Siria

Un prim moment semnificativ cu privirea la evoluția acestei regiuni în raport cu puterea politică și economică otomană este chiar, cucerirea Siriei de către Imperiul Otoman. De-a lungul secolului al-XIV-lea, puterea Sultanatului Mameluc asupra teritoriilor stăpânite de acesta(Egiptul, Palestina, Siria și sudul Arabiei) începe să decadă, în timp ce o nouă putere politică și militară apare dinspre apus, cea a turcilor otomani, din Asia Mică.

Ba chiar mai mult decât atât, odată cu ocuparea Constantinopolului, la 29 mai 1453(de către Sultanul Mehmed al-Il-lea, supranumit și Fatih, adică ,,Cuceritorul) și a întregii zone a Balcanilor, aceștia își îndreaptă privirea spre sud, spre Orientul Apropiat.[1] Astfel, în 1516, Sultanul Selim I (1516-1520) în urma victoriei obținute împotriva Mamelucilor în Bătălia de la Marj Dabiq (un orășel aflat la nord de Alep), reușește să anexeze întreaga Sirie în acel an și Egiptul, în anul următor(1517).[2]

Cu toate că părți din Siria se bucură de o anumită autonomie locală, zona, ca întreg, va rămâne pentru următorii 400 de ani(până la izbucnirea Primului Război Mondial) sub o completă dominație otomană, fiind divizată în 4 eyalete(provincii):Damasc, Alep,Tripoli și mai târziu Sidon(sau Sayda, cum era cunoscută de otomani), al cărui centru administrativ va fi mutat mai târziu în orașul Acra.[3]

Damascul, cel mai mare oraș din regiunea Siria la acea vreme(și în prezent) , joacă un rol extrem de important din punct de vedere spiritual, reprezentând punctul de plecare al pelerinajului către orașele sfinte, Mecca și Medina(Hajj), realizat de musulmani în fiecare an, Guvernatorul Damascului conducând această procesiune religioasă când putea, iar cea mai mare parte a veniturilor provinciei fiind alocată pentru realizarea acestui demers.

În ceea ce privește sistemul taxelor(fiscal), acesta continuă să fie, în principiu, cel al Legii Musulmane- o taxă funciară(pentru terenurile deținute de potentații zonei), o taxă pentru votarea guvernatorului regiunii ( aplicată indiferent de veniturile familiei, locuitorilor creștini și evrei ) și nu în ultimul rând, o taxă vamală(pe care trebuiau să o plătească negustorii evrei,egipteni greci sau europeni care treceau prin această regiune).[4]

Însă, otomanii, asemeni predecesorilor lor(Mamelucii), pentru a câștiga bunăvoința funcționarilor sirieni, le permit acestora să strângă taxa funciară și să o păstreze, în schimbul efectuării serviciilor militare necesare în cadrul trupelor otomane. Mai târziu, acest sistem fiscal devine nepopular, trecându-se de la taxarea tuturor potentaților la taxarea doar a fermierilor(multezim), care devenise,între timp, o adevărata clasă moșierească.

Astfel, o dată fixate cadrele legii, ordinii și taxării, comunitățile locale sunt lăsate să-și trăiască viețile și să-și regleze problemele așa cum pot și știu mai bine. În ceea ce privește zona deșertului, triburile beduine sunt controlate de autoritățile otomane prin diferite metode și anume : oferirea unor cadouri șefilor de trib, încurajarea și ajutorarea economică a anumitor facțiuni, iar ocazional, dacă problemele triburilor escaladau, amenințând stricta ordine politică impusă de otomani, prin expediții militare, însă în general, otomanii nu se amestecă în problemele beduinilor.[5]

La rândul lor, Alawiții și Ismailiții ce locuiesc în zona Munților An-Sariyyah sunt supravegheați de otomani, însă aceștia nu se amestecă în afacerile celor 2 grupuri etnice, atâta timp, cât acestea plătesc taxele necesare(adică tributul). În același timp, în ceea ce privește regiunea Siriei, ne confruntăm și cu o excepție și anume, comunitatea autonomă a fermierilor druzi din regiunea Jabal-Al-Duruz, de la sud de Damasc,care nu plătește, la acea vreme, taxe autorităților otomane. În ceea ce privește autoritatea religioasă, cea a corpului ulemalelor( musulmanii învățați ce țin întâlniri guvernamentale), multe dintre poziții, exceptându-le pe cele mai înalte, sunt deținute de familiile locale, ce au o tradiție în privința învățământului religios.[6]

Ei continuă, să joace, la fel ca în vremea stăpânirii mameluce, rolurile de purtători de cuvânt și lideri ai cetățenilor musulmani. O altă problemă importantă în ceea ce privește dezvoltarea Siriei în această perioadă este cea agricolă, guvernatorii otomani de la începutul stăpânirii otomane în zonă oferă o mare importanță dezvoltării Agriculturii(unul dintre cele mai profitabile domenii din zonă la acea vreme și în prezent), iar felul în care este realizat sistemul fiscal, chiar încurajează dezvoltarea acestui domeniu economic. Astfel, în anumite regiuni ale Siriei, aceasta înflorește și în afara cerealelor produse pentru consumul intern, localnicii sirieni mai produc bumbac și mătase pentru export. Mai mult decât atât, în ceea ce privește dezvoltarea economică din centrele urbane, Damascul și Alepul nu sunt doar centre importante de meșteșugărie, ci și centre comerciale de o valoare extraordinară, ce fac legătura cu rutele din deșert spre Golful Persic și Persia.[7]

Alepul, în special, devine ,,un hub” comercial de legătură cu Europa, acesta fiind frecventat mai întâi, de negustorii italieni, dar care sunt repede înlocuiți de cei francezi și englezi, tot în această zonă dezvoltându-se și o clasă de negustori sirieni creștini și evrei care dezvoltă contacte comerciale cu spații precum Egiptul, Italia sau Franța.

Portul Tartus din Siria Otomană, secolul al-XVIII-lea. Tablou realizat de pictorul italo-german Luigi Mayer(1755-1804) (Sursa: https://www.wikiwand.com/en/Ottoman_Syria

Din punct de vedere al situație politice generale a regiunii Siriei, în ciuda instabiltății politice și economice ce tulbură regiunea la începutul secolului al-XVII-lea, dominația otomană este stabilă și efectivă până la sfârșitul acestui secol. După aceea, aceasta decade rapid, în Siria, la fel ca în celelalte regiuni ale Imperiului Otoman. Controlul Guvernului de la Istanbul slăbește, calitatea administrației decade, iar Ienicerii( trupele de elită ale sultanului) își pierd disciplina și devin o amenințare la adresa ordinii. Rezultatul acestui declin economic se traduce printr-o scădere drastică a producției agricole, pe măsură ce satele sunt afectate de jafurile ienicerilor loiali otomanilor și ale funcționarilor (aliați ai acestora), dar mai ales, de incursiunile beduinilor. În același timp, zonele urbane se află, la rândul lor, într-un declin economic accentuat, rutele comerciale din deșert devin nesigure, iar coloniile comerciale europene se scufundă.

În ciuda instabilității politice și economice din eyalet-ul Siriei, otomanii, reușesc, în cele din urmă, să-și reafirme autoritatea, dar într-o formă nouă (prin înlocuirea guvernatorilor otomani numiți direct de la Istanbul, cu cei numiți din rândurile familiilor bogate și influente din societatea siriană). Astfel, pentru cea mai mare parte a secolului al-XVIII-lea, capitala eyalet-ului Siria, Damascul este condus de Familia Al Azm (loială sultanului), însă aceasta se bucură de un mai mare grad de independență politică și economică decât permiseseră foștii sultani otomani de dinainte.[8]

Ea îi controlează în mod strict pe Ieniceri, opresc incursiunile militare ale beduinilor Anaza, mențin securitatea Siriei și uneori, chiar își extind autoritatea în alte provincii. Același model de menținere a puterii politice este realizat nu doar în eyalet-ul Damasc, ci și în altele. Astfel, în vilayet-ul Sidon, puterea este deținută în termeni similari, de către un nemilos și abil guvernator bosniac, Ahmad Al-Jazzar(1775-1804) și grupul lui de soldați mameluci.[9] Astfel de lideri locali își dezvoltă propria putere armată, dar acest fapt implică o taxare suplimentară, ceea ce duce la înrăutățirea condiției economice a țăranilor. În această situație, Agricultura înflorește în districtele deluroase, care sunt,practic, în afara oricărui control politic otoman, nestingherite de atacurile beduinilor și supravegheate de conducătorii locali care protejează acest domeniu economic și transformă Acra într-un centru comercial foarte prosper.[10]

Ahmed Jazzar Pașa, Guvernatorul Siriei între 1775-1804 (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Jazzar_Pasha)

La începutul secolului al-XIX-lea, vilayetul Siriei are câteva orașe prospere, precum Alep sau Damasc. Cu toate acestea, situația politică și economică generală a regiunii este una dezastruoasă, micile orașe ale Siriei supraviețuind din comerțul local, țăranii cedând în fața înaintării beduinilor, iar guvernatorii locali de abia reușind să mențină controlul populației orașelor și satelor din zonă, fiind nevoie de un lider marionetă care să restabilească ordinea în teritoriu, acesta fiind Prințul Libanului(regiune ce făcea parte din vilayetul Siriei), Bashir al-II-lea(1788-1840), instalat de guvernatorul Al-Jazzar. Așadar, toate aceste probleme sociale,politice și economice fac Siria vulnerabilă din punct de vedere militar, musulmani wahhabiți din centrul Arabiei amenințând Damascul în 1810.

Al doilea moment semnficativ privind evoluția acestei regiuni în raport cu puterea Imperiului Otoman este Ocupația Egipteană a Siriei. Aceasta începe în 1831, când conducătorul Egiptului, Muhammad Ali(1805-1849) își trimite fiul, Ibrahim Pașa în fruntea armatei sale modernizate(cu ajutorul consilierilor militari francezi de care dispune) în Palestina[11]. Ajutat de prințul Bashir și alți lideri locali din Orientul Apropiat, Ibrahim cucerește această regiune și își continuă ofensivă mai departe, în Asia Mică. Acesta domnește peste Siria pentru 10 ani, timp în care,întreaga țară este condusă de la Damasc, capitala Siriei. Acolo și în centrele provinciale, Admistrația este atribuită guvernatorilor egipteni, care sunt, însă, asistați de consilii ce reprezintă populația, iar în ceea privește problemele politice, Ibrahim se bazează pe Bashir, prințul Libanului.

[12] În ceea ce privește, sistemul economic,sunt introduse noi taxe, iar procesul de colectare a acestor este strict controlat, Agricultura este încurajată, iar incursiunile beduinilor sunt respinse. Mai mult decât atât, după o încercare eșuată de a introduce monopoluri comerciale, Ibrahim încurajează venirea unui număr cât mai mare de comercianți europeni, menținând stricta securitate ce exista déjà în ceea ce privește operațiunile comerciale,atât populația creștină, cât și cea musulmană fiind tratate cu respect și bucurându-se de aceeași libertate economică și politică, atâta timp cât nu se revoltă față de stăpânirea otomană.

Chiar și așa, în ciuda relativei dezvoltării economice și sociale pe care regiunea o cunoaște în timpul ocupației egiptene, conducerea lui Ibrahim devine nepopulară după un timp, pentru că nivelul taxelor impuse de acesta este unul ridicat și pentru că încearcă, fără succes, să demilitarizeze și să înroleze populația siriană în Armata Egipteană.[13]

Marile puteri europene(cu excepția, Franței) obiectează, de asemenea, cu privire la dominația egipteană în Siria, întrucât aceasta reprezintă, la acel moment, o amenințare la adresa stabilității politice a Imperiului Otoman, slăbirea sau dispariția acestuia putând duce la o criză europeană de proporții. Așadar, în 1839, odată reîncepute ostilitățile dintre Imperiul Otoman și Egipt( în cadrul celui de Al Doilea Război Turco-Egiptean) cu înfrângerea soldaților turci pe uscat, în Bătălia de la Nezib( din 24 iunie, 1839) și abandonarea Flotei Otomane în Egipt, o nouă criză diplomatic europeană erupe.[14]

Astfel, dată fiind situația politică și militară periculoare prin care Imperiul Otoman trecea, Flota Mediteraneană a Marii Britanii decide să taie legăturile de comunicație între Egipt și Siria. Mai mult decât atât, cu această ocazie, Lordul Palmerston(Secretarul de Stat pentru Afacerile Externe al Marii Britanii în 2 rânduri, între aprilie, 1835- septembrie, 1841 și iulie,1846- decembrie,1851) ia în calcul îndepărtarea anumitor mari puteri europene, care ar putea profita de situația ,,marelui bolnav oriental”, înfigându-i cuțitul în rană acestuia. În afara lui Muhammad Ali, care și-ar fi putut extinde influența din Siria în Mesopotamia, amenințând astfel, ruta de trecere a Marii Britanii spre India ,mai erau și rușii, precum și francezii, care,credea Palmerston ,,s-au întins în ultimii 50 de ani într-un plan sistematic de mărire în Levant ,în detrimentul Marii Britanii”.[15]

Astfel, pentru a opri expansiunea galopantă a lui Muhammad Ali în Orientul Apropiat(întrucât acesta mai avea puțin și ajungea pe teritoriul de azi al Turciei), marile puteri europene aliate cu Imperiul Otoman în acest război (Marea Britanie, Austria, Prusia și Rusia) semnează, în iulie 1840, Convenția de la Londra și decid să intervină pentru ca situația să nu degenereze.[16]

Astfel, Marina Regală Britanică, în cooperare cu o mică flotilă austriacă bombardează orașele Beirut și Acra(ocupate de trupele egiptene ale lui Muhammad Ali), la care se adaugă debarcarea forțelor expediționare britanice, otomane și austriece pe coasta siriană,precum și încurajarea unei insurecții locale de către britanici, toate aceste evenimente forțându-i,în mod clar, pe egipteni să se retragă din Siria, aceasta reîntorcându-se sub controlul politic al Imperiului Otoman.[17]

Următorii 20 de ani de după terminarea acestor conflicte se dovedesc, însă, a fi, o perioadă și mai grea. Astfel, Libanul(parte componentă a Siriei Otomane), devine scena luptei pentru putere între Druzi[18] și Maroniți[19], având loc numeroase conflicte sociale. În Siria, totodată, o încercare de aplicare a noului sistem administrative (cel al vilayetelor, aplicat prin legea omonimă din octombrie 1864) este realizată cu succes. Pe de altă parte, noul sistem de taxare(cenzitar) și înrolare(devșirme-,,tributul de sânge”, un anumit număr de soldați ceruți de sultanul otoman din toate teritoriile Imperiului Otoman) provoacă tulburări în rândul populației siriene.[20]

Mai mult decât atât, situația politică și economică a otomanilor este înrăutățită de influențele comerciale și politice crescânde europene(preponderant franceze și engleze) în întregul Orient Apropiat,dar mai ales aici, în vilayetul Siriei, majoritatea populație musulmane devenind conștientă de vulnerabiltatea otomanilor în fața agresiunii europene, conexiunea culturală, religioasă,socială și economică a catolicilor maroniți cu Franța și cea a ortodoxilor cu Rusia Țaristă, ambii factori încurajând minoritățile socio-religioase(catolicii și ortodoxii) să spere la o poziție socială mai favorabilă și să se focuseze pe ostilitatea față de compatrioții lor, musulmani.[21] Totodată, avem de a face nu doar cu o nemulțumire de nivel social și politic, ci și cu una de nivel economic, întrucât bunurile europene (rochii, pălării, accesorii, porțelanuri) invadează piața comercială orientală, înlocuind o bună parte din produsele artizanilor locali, acest fapt ducând la diminuarea prosperității clasei artizanilor, majoritar musulmană, dar o crește pe cea a comercianților ce importă aceste bunuri de calitate superioară, în principal creștini și evrei.

Astfel, toți acești factori(influențele crescânde economice și politice ale europenilor, legăturile Catolicilor Maroniți și ale Ortodoxilor cu 2 mari puteri europene,Franța, respectiv Rusia și nu ultimul rând, lupta pentru putere între catolicii, creștin-ortodoxi și musulmani), toate acestea duc la izbucnirea Războiului Civil din 1860 dintre Druzii Musulmani și Maroniții Catolici.[22]

Astfel, războiul începe în nord ca o răscoală a țăranilor creștini maroniți împotriva proprietarilor funciari creștin-ortodocși. Pe măsură ce răscoală se extinde spre sud, în teritoriile în care proprietarii funciari sunt druzi, conflictul capătă o pronunțată dimensiune interreligioasă, iar Druzii masacrează în jur de 10.000 de Maroniți.[23]

Știrile despre acest masacru ajung la urechile Împăratului Napoleon al-III-lea (1852-1871) care hotărăște trimiterea unei forțe internaționale de menținere a păcii, pentru a-i proteja pe creștinii maroniți. Astfel, acesta propune o expediție către Beirut, în primul rând și apoi spre Siria, majoritatea trupelor ce participă la această operațiune fiind franceze, lucru nu neapărat convenabil pentru autoritățile britanice și otomane, care nu-și doreau să vadă o forță militară predominant franceză în Levant, dar înțeleg că acesta este un pas vital pentru soluționarea crizei.[24]

Ulterior, în ianuarie, 1861, Edouard de Thouvenel (Ambasadorul Franței în Imperiul Otoman între 1855-1860 și Ministru de Externe al Franței între 1860-1862), cu ajutorul Împăratului Napoleon al-III-lea, convoacă o conferință în cadrul căreia se discută problemele din Levant.[25] Atât de important este ajutorul financiar oferit de francezi pentru reconstruirea și modernizarea acestei provincii (Liban), cât și a celorlalte din Orientul Mijlociu, încât otomanii acceptă propunerea lui Thouvenel și trimit delegați la Paris.

În cadrul acestei Conferințe de la Paris, se ajunge la următoarea propunere și anume... ca o mare parte din interiorul regiunii Liban ar trebui să devină o provincie autonomă, sub conducerea unui guvernator creștin care să nu fie libanez, ajutat în gestionarea problemelor interne de un consiliu sfătuitor, alcătuit în mod echitabil din membrii tuturor credințelor din Liban(musulmani, catolici maroniți și creștini ortodocși de rit oriental) , iar districtele administrative să fie aranjate, astfel încât, în fiecare să fie reprezentată o sectă diferită, Napoleon al-III-lea neretrăgându-și trupele din Liban, până când acest acord a devine funcțional.[26] În cele din urmă, sultanul Abdulmecid recunoaște noul statut al provinciei Liban la 9 iulie 1861, moment ce marchează sfârșitul confruntării dintre grupurile religioase din regiune.[27]

Venirea la putere a Sultanului Abdulhamid al-II-lea(1876-1909), caracterizată printr-o creștere exacerbată a taxelor și o escaladare a violenței față de oponenții săi politici (de cele mai multe ori arabi) și mai ales declanșarea Revoluției Junilor Turci în 1908 (moment din care relațiile turco-arabe se vor înrăutăți) va duce la apariția celui de al treilea moment decisiv pentru evoluția Siriei în raporturile sale cu Imperiul Otoman înainte de Primul Război Mondial:apariția Naționalismului Arab și a sentimentului național sirian, ce devin din ce în ce mai evidente , sirienii creând partide politice ,atât deschise,cât și secrete în Cairo,Constantinopol și Paris, precum și în Siria.

Note

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Ottoman_Syria

[2] Ibidem

[3] The Cambridge History of Turkey, edited by Soraiya N. Faroqhi, Vol.2:The later Ottoman Empire, 1600-1839, Cambridge University Press, Cambridge,2006 , Chapter 9:”Semi-autonomous forces in the Arab provinces”, written by Bruce Masters, pp.186-196

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] Ibidem

[9] https://www.britannica.com/place/Syria/Ottoman-period

[10] Ibidem

[11] Ibidem

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] Peter Mangold, What the British did.Two centuries in the Middle East, I.B Tauris&Co.Ltd, London&New York,2016,Part 1:”Lines of Incursion,1799-1922”, Chapter 3:”Medittereanean Approaches:Egypt,Syria and Palestine ”, pp 44-45

[15]Pentru citatul Lordului Palmerston vezi Peter Mangold, ”What the British did.Two centuries in the Middle East”, I.B Tauris&Co,Ltd, London&New York,2016,Part 1:”Lines of Incursion,1799-1922”, Chapter 3:”Medittereanean Approaches:Egypt,Syria and Palestine ”, pp 44-45

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] Druzii-Grup etnico-religios, aflată pe teritoriul de azi al Libanului din secolul al-X-lea, adept al Druzismului, religie abrahamică, monoteistă, sincretică(ce preia idei și practici religioase din Islamism,Iudaism și Creștinism), fondată tot în această perioadă, bazată pe ideile misionarului musulman Hamza Ibn Ali Ahmad ale celui de la-6-lea calif fatimid, Al Hakim Allah(996-1021) și ale marilor filozofi ai Greciei Antice precum Aristotel, Platon, Pitagora sau Zeno din Kition(https://en.wikipedia.org/wiki/Druze )

[19] Maroniții- Grup etnico-religios, adept ai învățăturilor călugărului creștin Mar Marun, ce a murit în secolul al-IV-lea D.HR, singurul care va oferi ajutor Cruciaților Latini în perioada Cruciadelor(secolele XI-XIII), unindu-se cu Biserica Catolică de la Roma în 1584 și devenind astfel subordonați ai Papei. Practic,vorbim de creștinii catolici din Libanul de astăzi (https://minorityrights.org/minorities/maronites-2/ )

[20] https://www.globalsecurity.org/military/world/syria/history-ottoman.htm

[21] Ibidem

[22] Ibidem

[23] Ibidem

[24] Allan Palmer, The Decline&Fall of the Ottoman Empire,Barnes&Noble Books Publishing House, New York,1994, Chapter 9:”Dolmabahce”, pp. 134-135

[25] Ibidem

[26] Ibidem

[27] Ibidem