Care a fost impactul cuceririi Balcanilor de către otomani
Venirea slavilor în Balcani la începutul Evului Mediu a schimbat fundamental compoziția etnică a regiunii, acest lucru reflectându-se și pe alte planuri: social, politic și mai târziu religios.
Societatea slavă avea la bază o uniune formată în jurul unui clan sau al unei familii cu numele de „zadruga” și se baza pe deținerea proprietăților, banilor și animalelor în comun. Deciziile cele mai importante erau luate de către cel mai bătrân membru al familiei.
Până în zilele noastre, această realitate complexă poate fi observată atât prin asocierea numelor de familie slave cu anumite regiuni sau ocupații, cât și cu sărbătorile religioase sau principalele evenimente ale vieții, în centrul cărora familia și comunitatea locală au un rol deosebit de important (Slava – sau sărbătoarea sfântului protector al familiei la sârbi sau obiceiul de a afișa simbolurile naționale în cadrul alaiului ce însoțește orice nuntă din Balcanii de Vest).
În ceea ce privește religia, putem observa că atât Imperiul Bizantin cât și Papalitatea au încercat să își impună amprenta politică prin convertirea slavilor la ortodoxie sau catolicism. În anul 863, Rastislav, cneaz al Moraviei, a trimis o cerere împăratului bizantin Mihail al III-lea în vederea găsirii unei scrieri pentru slavii din regiune. Acesta i-a trimis în ajutor pe frații Chiril și Metodiu pentru a traduce elemente de bază ale cărților liturgice în limba slavă, în același timp ei au primit sprijinul Papei Ioan al VIII-lea, interesat la rândul său de ideea extinderii influenței autorității Sfântului Scaun.
Pentru a realiza acest demers, cei doi trebuiau să se gândească mai întâi la un tip de scriere. Au folosit literele mici ale alfabetului grecesc și alte scrieri, adaptându-le la sunetele limbii slave. Așa a fost creată prima scriere slavă. Se numea glagolitică. Mai târziu, ucenicii lui Chiril și Metodiu au fost respinși din regiune și au creat școli literare la Preslav și Ohrid. Cei doi au pus bazele alfabetului glagolitic.
Odată cu trecerea timpului, în memoria maestrului Chiril, acestei noi scrieri i s-a dat numele de „alfabetul chirilic”. Cu toate că au trecut la catolicism, alfabetul glagolitic a fost păstrat însă de reprezentanții Bisericii Croației și Dalmației pentru a scrie slavona bisericească până la începutul secolului al XIX-lea.
Impactul cuceririi Balcanilor de către otomani
Cucerirea otomană a Balcanilor a adus la rândul ei schimbări la nivel etnic. Nu numai că mii de oameni au fugit din fața turcilor, dar înființarea enclavelor musulmane din Balcani a determinat deportări forțate (sürgün) și colonizarea unor nomazi turkmeni. Grupe mici de slavi din Bulgaria, Macedonia și Kosovo au fost convertite la islam (pomacii bulgari în Munții Rodopi, o parte dintre bosniaci şi goranii din sudul provinciei Kosovo). Cu toate că deportările au fost relativ rare, mulți musulmani au fost aduși din Anatolia.
Convertirea la islam nu s-a făcut la început forțat, ci mai degrabă prin dobândirea unor avantaje economice. Provincia otomană Bosnia nu se rezuma la teritoriul regatului din perioada anterioară cuceririi otomane, ea cuprindea și regiuni din fosta Croație (orașul Bihać), dar și din fosta Serbie (regiunea Raška având în centru orașul Novi Pazar). Bosnia a rămas însă o societate atipică posesiunilor otomane: fiefurile bosniace erau ereditare, la fel și titlurile nobiliare. Spre deosebire de musulmanii din Balcanii de Est, care erau în majoritate bilingvi, puțini bosniaci musulmani cunoșteau și limba turcă.
În același timp, exista și o politică tolerantă față de restul religiilor. A fost acceptată și menținerea numelui etniilor în funcție de regiune. Mai mult, în acele zone în care au supraviețuit tradițiile naționale pre-bosniace, musulmanii au păstrat simultan și o amintire a originii lor croate sau sârbe. Umanistul Antun Vrančić (1504-1573), episcop și consilier particular la Curtea lui Ferdinand I, a găsit perfect în 1599 să-și consolideze cererea către un anume Hasan, sandjak bey din Hatvan (Ungaria), cu amintirea strămoșilor lor comuni (Croatici generis propinquitas).
Acceptarea unei noi religii nu însemna renunțarea la vechile practici, cei convertiți păstrau adeseori obiceiuri specifice vechii religii, dar în secret, pentru a înlătura suspiciunea față de atașamentul lor la noua religie. Astfel exista practica printre cei proaspăt convertiți la islam de a vopsi în continuare ouă roșii de Paște sau de a serba Sfântul Gheorghe. (În limba sârbo-croată, „Đurđevdan”, o sărbătoare cunoscută pe mapamond datorită unei celebre melodii a formației bosniace Bijelo Dugme.)
Un alt efect al cuceririi otomane în zonele slavilor de sud l-a reprezentat dislocarea unor grupuri de creștini. Raidurile otomane, alungarea în sclavie, jafurile și devastările pe fondul conflictelor au determinat plecarea unui mare număr de sârbi din provincia Kosovo chiar înainte de o migrație în masă petrecută în 1690. Direcția acestora a fost spre nordul Dunării și ocazional spre nord-vest. Refugiații croați din fața turcilor au ales Dalmația Venețiană, Republica independentă a Dubrovnikului, Bačka, mici grupuri ajungând chiar în regiunile îndepărtate ale Burgerlandului, la granițele dintre Styria și Ungaria, sau în regiunea Molise din Italia.
În secolul al XVII-lea, numeroase comunități sârbești din Sandžak din orașul Novi Pazar, Metohia și Kosovo, pe care generațiile ulterioare de sârbi le vor numi Serbia Veche, precum și regiuni din nordul Macedoniei și sudul Serbiei actuale, au fost dezrădăcinate, pe măsură ce sârbii (împreună cu unii creștini macedoneni și albanezi) au plecat spre Ungaria, stabilindu-și o serie de enclave chiar și la nord de Budapesta. Concentrații mari de sârbi s-au deplasat spre sudul Ungariei, în districte precum Baranja Bačka, Banatul Timișoarei și Slavonia de Est. Rolul lor în cadrul monarhiei habsburgice era de a constitui o „frontieră militară” în fața avansului turcilor în schimbul anumitor beneficii. Orașul Srijemski Karlović a devenit noul centru al Mitropoliei ortodoxe sârbe, iar mai târziu, sârbii au putut să beneficieze de anumite drepturi la nivel regional.
Acest text este un fragment din articolul „Iugoslavia, mitul destrămat al unității“, publicat în numărul 36 al revistei „Historia Special”, disponibil în format digital pe paydemic.com.
